Am văzut un film mai demult în care Geraldine Chaplin juca rolul unei mame cam zurlii, care plătise o sumă considerabilă pentru ca fiica ei să fie inseminată artificial cu sperma unui „savant de premiul Nobel”. Doctorul a amestecat din greșeală mostrele de spermă provenite de la el și de la mai mulți donatori, așa că după 9 luni toate femeile inseminate în perioada aia au născut copii identici, toți blonzi ca doctorul. Când au descoperit, mamele au fost indignate, dar apucaseră să se atașeze de copii, așa că l-au iertat pe doctor, preferând să vadă partea plină a paharului, faptul că se aleseseră cu câte un copil. Doar bunica Geraldine a turbat, și repeta obsesiv: „eu am plătit pentru o spermă de savant de Nobel, și am primit în loc un spălăcit. Ăsta nu e nepotul pe care l-am comandat!”. Amuzant și trist. Cam ca spectacolul pe care-l dau părinții plozilor de clasa I azi prin România. Toți vor să dea bani ca să-și vadă copiii savanți.
Întreaga suflare a României, care a procreat în urmă cu șase ani, se dă acum de ceasul morții ca să-și înscrie progeniturile la cele mai bune școli ale patriei. Cum era de așteptat, școlile alea bune nu sunt suficiente pentru câți părinți dornici de performanță avem. Și nu vorbim aici de școli fără bude și apă curentă, ci de rezultatul atâtor ani de subfinanțare a sistemului, care i-a îndepărtat din clase pe cei mai buni dascăli. Toți părinții caută azi „o doamnă învățătoare bună și cumsecade” într-o societate care promovează obsesiv în ultimii 20 de ani arhetipul pițipoancei de mall, întreținută de cocalarul cu Audi.
Am văzut părinți congestionați de nervi și de stat la cozi de cu noapte, ca pe vremuri, doar ca să-i dea ocazia doamnei directoare de la o școală de fițe să le spună că nu mai are locuri. Concurența e azi mai acerbă pe un loc la clasa I (în anumite școli) decât era la ASE în anii 80, când au absolvit decrețeii Bacalaureatul. Unii mai întreprinzători s-au apucat să-și schimbe buletinele ca să figureze la o adresă din circumscripția școlii la care vor să-și dea copiii. Noua lege a educației are o prevedere de bun simț – aceea a înscrierii copiilor la școlile de cartier – dar generează o isterie națională de neimaginat, un manelism al părinților care țin cu tot dinadinsul să lipească bani pe fruntea anumitor profesori, ca să le cânte o dedicație și plodului lor. Zilele astea se vede „valoarea” părinților, și se împarte aia viitoare, iluzorie, a copiilor.
Mi-e greu să înțeleg pe ce criterii decid părinții că o anumită școală e mai bună decât alta, în condițiile în care nu avem niște date transparente cu – de exemplu – rezultatele obținute la liceu de elevii unei anumite școli. Coafeza mea îmi spunea satisfăcută că a reușit, cu pile, să-și înscrie fetița la „o școală bună, la o doamnă foarte drăguță, care e clienta unei colege”. Cât o ști colega coafeză despre talentele pedagogice ale învățătoarei și despre rezultatele claselor ei de elevi?
Dar hai să admitem că până la urmă reputația unor școli și a cadrelor didactice se construiește în timp și se răspândește din gură în gură. Și hai să presupunem și că reușești, cu pile, șpăgi și tot arsenalul românesc de parvenire, să înscrii copilul la o astfel de clasă. Ce îți garantează această zbatere?
Păi hai să vedem cum e la grădiniță.
Îmi povestea de curând directoarea unei grădinițe private despre niște cursuri practice care-i pregătesc pe copii pentru viața de adulți: de la cum te porți la cârciumă până la cumpărături în supermarket, recunoașterea banilor și valoarea lor. Mi s-a părut interesantă ideea, într-o lume a grădinițelor care se înghesuie să le predea prichindeilor dansuri, pictură, pian și alte arte care, desigur scot artiștii din ei, dar nu le dau nicio idee despre lumea pragmatică în care vor intra.
Directoarea era mândră de rezultate și povestea cum au uimit-o și pe ea înțelepciunea și maturitatea cu care copiii au reacționat „pe teren”, după orele de teorie. Și am întrebat-o ce se întâmplă pe parcurs cu generațiile astea așa minunate, de ajung tot tinerii debusolați de mai târziu? Știți ce li se întâmplă?, mi-a replicat directoarea, li se întâmplă familia, televizorul și calculatorul. Părinții îi iau de la noi seara la ora 19.00, se opresc într-un fast food și le dau să mănânce repede, apoi îi abandonează în fața televizorului acasă. Când vin cu ei la grădiniță, după un week-end petrecut în familie, părinții ni se plâng de parcă n-ar fi copiii lor. Că i-au stresat două zile de nu mai pot, și abia așteaptau să-i lase iar aici.
Femeia povestea că la început, când a văzut astfel de reacții obosite la părinți, a organizat niște cursuri de „parenting”, ca să le predea și părinților secretul bunei coabitări cu propriii copii. Au venit câțiva la cursuri, apoi n-au mai venit, considerând că nu au ce să învețe, că e treaba grădiniței să le educe copiii. Și mai târziu a școlii.
După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor. Desigur, nu e frumos să generalizăm, dar ce-ar fi dacă toate hoardele astea de părinți înfometați de „școli bune” ar încerca să-și lase copiii la o școală oarecare, din cartier, unde s-ar constitui în comitete de părinți interesați și responsabili și ar pune presiune pe director și pe învățătorii de acolo. Să le ceară mai mult. Să se intereseze exact ce învață copiii lor, și să ceară performanță. Să pretindă și de la școala de cartier ce pretind acum de la minister: să le ofere copiilor lor învățământ de calitate. Pentru că banii de la buget se duc în egală măsură în salariul profesorului prost și în plata ăluia bun. De ce să nu avem pretenții egale de la ei?
Apoi, după orele de școală, părinții să facă bine să petreacă timp cu copiii lor, făcând teme, jucându-se sau discutând. Job-ul stresant și solicitant „ca să am bani să-i ofer copilului tot ce-i trebuie” nu este o scuză. Cu banii obținuți de la serviciul ăla care te ține de dimineață până seara în priză îi cumperi copilului hrană, haine, jucării, o vacanță frumoasă, o casă veselă, o trotinetă, chiar și accesul la o instituție privată de învățământ la o adică. Dar nu suplinesc rolul părinților în viața copilului.
Niciun profesor, oricât de bun ar fi el, nu va scoate un om de valoare dintr-un copil scăpat din vedere de familie. Și nici nu e normal să fie așa. Dacă voi ăștia care ați făcut copii în România, așa depopulată de valori, coruptă și cu cadre didactice prost plătite, vă lăsați tot ce aveți voi mai de preț în viață – copilul – exclusiv pe mâinile acestui sistem, puteați foarte bine să nu-i mai faceți deloc sau să-i abandonați la poarta maternității. Sau, și mai bine, cereți să facă statul o lege ca să puteți băga copiii la 2-3 ani în grădiniță și să-i scoateți din sistem după 18 ani, buni de muncă și apți să vă aducă o cănuță cu apă la căpătâi. Că doar de asta se fac copiii, ca să aibă cine să ne îngrijească la bătrânețe. Că noi ne-am sacrificat o viață pentru ei, le vine și lor rândul.
E f. buna analiza – si se potriveste cu ideile mele(sau ale parintilor mei, ca deh, asa am fost educat). Cum o putem populariza la nivel national?
Cred in continuare ca si mediul scolar poate afecta copilul, dar cel mai mult parintii….
Am ras cu sughituri… pentru ca am copil de 6 ani, si stiu exact despre ce vorbesti. De 4 luni aud la gradi cum se fac planuri peste planuri, la care scoala dintre cele 5 din zona sa duci copilul. Noi suntem arondati la una care nu e f bine cotata. Dar cum sa ii explici omului ca scoala poate e slaba la gimnaziu, dar la clasa I conteaza invatatoarea? Cand am spus ca o dau aici (in timp ce toti ceilalti erau disperati cu arondarea), s-au uitat la mine de parca locuiam in canal… cum, n-ai auzit ce slaba e??? ba am auzit. Dar invatoarea care ia clasa I e ok. Si baiatul e tot acolo, si are o doamna draguta. Ce daca la scoala cealalta e super-premiata invatatoarea? are 40 in clasa. Acolo e legea junglei, cine prinde, prinde… nu are fizic timp sa le tina manuta tuturor. Si daca o fi puiul meu de bufnita cel mai destept din padure, asa cum si-l vede orice mama, o sa-l tina puterile sa intre in clasa a cincea la un liceu bun, prin examen. Ca, sa fim rationali, de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.
Iar referitor la timpul petrecut cu parintii, se pare ca asta e gluma noului secol. Tocmai pentru ca am un site ce incurajeaza astfel de activitati, imi dau seama ce specie pe cale de disparitie este.
Si vad pe pielea mea, caci am ales sa lucrez part-time, si imi mai spun altii… ca as putea avea nu stiu ce salariu la program de 8 ore, ca as duce-o mai bine, si ca mi as permite si afterschool. Dar nu vreau…
Felicitări pentru atitudine! 🙂
Si eu cred ca foarte putini dintre noi ar trebui sa devina parinti, si anume cei care sunt dispusi sa-si asume responsabilitatea copilului fara a-i cere nimic in schimb – gadilarea vanitatii sau ingrijiri la batranete.
Dar mai e o problema. De ce nu pot sa-mi educ copilul cum cred eu de cuviinta, de ce nu-l pot inscrie la ce scoala doresc, de ce se mai poarta cretinismul asta cu „arondarea”? De ce nu pot face legal „home schooling”? Pai asa cum sa mai fie educati copiii in spiritul dependentei de stat? Cum sa mai scoata scoala „clienti” atat de docili? Ca de fapt asta e in spatele educatiei obligatorii atatia ani de zile, cand 4 clase obligatorii ar fi absolut suficiente.
Cred că școala acasă se poate face și în Ro, doar că trebuie să găsești niște portițe legale. Dacă chiar vrei. Parcă am citit demult în presă un reportaj despre astfel de cazuri.
Foarte bine scris articolul, dar foarte departe de adevar.
Nu fac parte din suflarea României, care a procreat în urmă cu șase ani. Am procreat in alta perioada. Si intr-un fel ma simt jignita.
In calitate de spectator la tv, si din punctul de vedere al spectatorului care nu a procreat, lucrurile se vad asa cum le-ai descris tu.
Din punctul de vedere al parintelui care nu are chef ca sistemul sa-si umfle muschii si cu propiul copil asa cum si-i i-a umflat cu el (parintele), in vremea scolarizarii (a parintelui), fiecare cauta pt progenitura, ceea ce considera ca este mai bun.
Pentru ca in ultimii 20 de ani, fiecare guvernare a adus cate un handicap sistemului de invatamant.
Din acest motiv, parintii isterici pe care i-ai vazut tu la tv, vor pentru copiii lor ceea ce considera ei ca este mai bun si nu ce ii obliga sistemul sa aleaga.
Iar in privinta timpului pe care il acorda un parinte copilului sau, in articolul tau si in comentarii, toata lumea este de un subiectivism debordant.
Din postarea ta, rezulta ca nu exista decat parinti ocupati. Parinti care platesc sa-si tina copiii cat mai departe de ei.
Te inseli.
Eu cred ca are dreptate, nu vorbim aici despre exceptii. Desigur ca nu TOTI sunt asa, dar majoritatea…
Ileana, am și zis în text că nu e frumos să generalizăm, deci nu-mi trece prin cap că absolut toți părinții sunt așa. Ca spectator eu cred că părinții ăia care se înghesuie acolo nu o fac pentru că vor ceva mai bun, ci pentru că au această falsă așteptare, fiind neinformați.Și din comoditatea de a lăsa pe umerii cuiva „mai capabil” soarta copilului lor. Statul își umflă mușchii și cu noi, și cu copiii, din cauza noastră, a lipsei noastre de reacție, pe toate palierele.
Știu că unii sunt foarte implicați în creșterea și educarea copiilor lor, și îi admir pentru asta, și de asemenea îmi pare rău că tocmai tu te-ai simțit jignită de exprimarea mea.
Articolul e bun. O buna apologie sofistica a harababurii din educatie din acest moment.
O apologie a modului in care ministerul educatiei intelege sa reformeze educatia nu prin cresterea performantei scolilor mai slabe si mai putin atractive, ci prin blocarea cererii pentru scoli mai bune. Spun abordare sofistica pentru ca in articolul in sine ai punctat bine tendinta unor parinti de a inscrie copiii la anumite scoli doar ca sa epateze. Dar poate ca sunt si parinti care ii inscriu pentru ca au incredere in scoala respectiva, nu doar pentru ca vecinul cel invidiat are copilul acolo. Care ii inscriu pentru ca, desi nu le e indiferent si nu le e strain conceptul de educatie in cei 7 ani de acasa, le pasa si de ce urmeaza dupa. Nu vreau sa sune a comentariu politic, dar imi e greu sa inteleg de ce concurenta e prezentata ca un plus atunci cand vine vorba de sistemul de sanatate, dar ca un minus cand e vorba de invatamant. Sa-ti dau cazul meu: am unul din copii intr-una din scolile din cartier. Intamplarea face ca, potrivit alocarii de circumscriptie pe legea noua, celalalt copil sa fie alocat la o alta scoala de cartier. Scoala la care invata deja cel mai mare are cel putin 6 clase I in anul scolar curent. Alocarea noua, potrivit algoritmului de acum, e de locuri doar pentru 4 clase. Rezultatul: au mai ramas in prima etapa 6 locuri, iar in lista de asteptare sunt vreo 70 de candidati pentru ele. Tu ce ai face in locul meu, te-ai agita sa ai copiii la scoli diferite, doar ca sa dai satisfactie sistemului? Asta ar arata ca intr-adevar nu-ti pasa de educatia primita de copiii tai, daca ma intrebi pe mine, nu vreau sa comentez ca iti va fi semnificativ mai greu sa-ti ducii copiii la scoala. A, si criteriul ca fratele lui sa fie in aceeasi scoala e al 5lea pe lista criteriilor de departajare, dupa acela ca parintii sa lucreze in invatamant, de ex. Repet: nu e vorba de a duce copilul la o scoala din celalalt capat al orasului, ci la scoala din cartier in care invata fratele lui, la aceeasi distanta de casa ca si scoala la care a fost arondat. Sa comentez despre faptul ca ei nu au la momentul inscrierii un plan clar, o programa coerenta, baza materiala pentru sustinerea acestei programe (vezi calculatoarele din programa), , sali de clasa suficiente pentru a educa practic inca o promotie, personal alocat pentru educatia copiilor in clasa pregatitoare? Tu ce ai face, te-ai arunca cu capul inainte, sperand ca toate problemele de mai sus se rezolva de la sine prin competenta statului roman (doar s-a dovedit pana acum cat de competent e, in nenumarate randuri) sau te-ai agita sa obtii fie inscrierea copilului in scoala despre care stii ca e ok, fie amanarea cu un an a inscrierii acestuia in clasa pregatitoare. De ce copilul meu trebuie sa fie cobaiul lor?
Of, cum am mai zis și înainte, asta cu cobaiul e o mare iluzie. Toți suntem cobaii acestui sistem.
diferenta e ca noi, adultii, mai constientizam acest lucru uneori, deci putem rezista. Copiii nostri au nevoie de noi pentru a minimiza daunele…
Esti penibila. Stai toata ziua in fata calculatorului si scrii asa la modul teoretic , foarte frumos de altfel dar nu ai nicio treaba cu realitatea . Cand ai sa fii tu parinte atunci ai sa stii ce inseamana ,, bai mamelor” si meseria de dincolo de ,,precreere „. Esti o femeie foarte egoista de aceea probabil nici nu ai facut copii pana la varsta asta. Este mai usor asa sa stai sa dai din gura si atat.
I-am lăsat pe ăia mai altruiști să se înmulțească 🙂
Ei Krissa, ce bine ca ai facut tu copii, pe care, din pacate, ii vei creste in spiritul frustrat, artagos si agresiv care te caracterizeaza (daca e sa judecam dupa cum scrii). In locul tau, as fi mai atenta cu folosirea cuvintului „penibil”, nu de alta, dar tinde sa ricoseze…
bravo dollo !
cu articolul ăsta ai reușit să dai o mare palmă majorității de părinți, le greu să halească o majoritate de adevăr !
cum unora le „e” greu sa „haleasca” o parte din limba romana. Bun exponent pentru sistemul pe care il aperi 😛 🙂
=)) păi dacă n-ai treabă … 😛
Bai, foarte tare. Bine ar fi daca ar citi cat mai multi parinti descreierati. Si mare dreptate ai cu scoala de cartier. Atitudinea asta de „sa faca statul” e foarte paguboasa, noi romanii nu avem simtul comunitatii, cum il aveau de exemplu sasii in Ardeal. Al micii comunitati in care traim si in care trebuie sa ne rezolvam problemele, fara sa asteptam sa vina presedintele, primarul, premierul etc. De ce scarile de bloc arata ca naiba? Spatiile din jurul blocurilor la fel… Sa faca primaria, e treaba ei! Am deviat. Bun articol!