Dragostea de cărți la români

Strângem cărți toată viața, cu o avariție nedemnă de o cauză atât de nobilă, și le ținem sub obroc, să se prăfuiască, în loc să le lăsăm să fie citite, răsfoite, pierdute, găsite, frunzărite. Ne dăm iubitori de cărți dar le iubim fals, așa cum iubim maidanezii sau caii din Deltă, doar din vorbe.

Am avut o discuție zilele astea cu o americancă din NY, care a trăit un an la București în anii 80. Trebuia să studieze ceva legat de drepturile femeilor în România, dar s-a lovit de o „transparență opacă” a partidului, care i-a aprobat șederea aici, dar i-a făcut imposibilă practic studierea temei. Americanca povestea că una dintre amintirile ei „tari” de aici a fost că a trebuit să dea o pereche de blue jeans, șpagă, unei bibliotecare ca să poată scoate o anumită carte din bibliotecă. A dus-o la Ambasada SUA unde a xeroxat-o apoi a returnat-o bibliotecii. Aia a fost una dintre puținele ei realizări în România.

***

În zilele noastre, grija bibliotecarelor față de cărți seamănă cu lupta ideologică dintre comuniști și capitaliști, doar că nu le mai corupe nimeni cu blugi americani, că ăia sunt pe toate drumurile. Cititori nu prea sunt. În căutarea cărții de luna asta de la clubul de carte am ajuns în sfârșit și eu, ieri, la unul dintre sediile Bibliotecii metropolitate București, de lângă blocul meu. Înăuntru, pustiu ca în alimentarele lui Ceaușescu, pe vremuri. Intrarea mea, însă, a fost salutată de un dispozitiv electronic care a scos un fluierat admirativ, știți, precum fluieră șantieriștii fetele. Fluierul a trezit la viață o voce ascunsă după niște rafturi.

– Da, ce doriți? Și se ițește de după un stâlp o doamnă de vreo 150 de ani, îmbrăcată cochet, dar care exagerase cu rimelul. Ambele arcade erau lipite de gene printr-o pastă groasă, neagră, de rimel. Când clipea genele se dezlipeau și apoi se lipeau la loc, ca două pensule răsfirate pe o paletă năclăită cu tempera neagră. Cât timp am vorbit cu ea nu mi-am putut desprinde practic privirea din arcadele ei. Arăta ca un clown mirat și trist.

– Vreau să împrumut și eu o carte, zic.

– Daa, iubita, știu, îmi pare rău, dar nu se poate până în octombrie. Știu că au început școlile, dar uite trebuie să zugrăvim… a început să turuie ceva despre zugravi și termene, n-am înțeles mare lucru.

I-am zis că nu mă interesează pentru școală, deși, iată, taman la începerea școlilor ei nu sunt gata cu biblioteca, dar că îmi trebuie cartea cutare pentru clubul de carte.

– Ah, oricum nu am cartea aia, dar după ce zugrăvim o să avem și o sală de întâlniri aici, pentru socializare. Și vă invităm aici să țineți clubul, zice doamna. Și a mai fâlfâit o dată, lipicios, din gene.

Am plecat cu întrebarea dacă oare era bine să-i fi spus de faza cu rimelul sau așa voia ea să fie?

***

Revenind la cărți.  Constat că subiectul e prezent în media, deși n-ai zice că cititul ar fi prezent și în viețile noastre. Înțeleg că s-ar fi furat niște cărți pe care o organizație care promovează cititul le-a legat cu lanțuri în metrou. Nu aprob fapta, deși era de așteptat într-o țară în care există atâta cleptomanie și dorință de epatare, încât lumea și-a cumpărat colecții întregi de cărți date cu diverse ziare, doar ca să arate bine rafturile din living. Mă întreb, însă, cum au gândit cei de la organizația respectivă că va funcționa treaba? Presupunând chiar că am fi fost o nație de nemți cinstiți și studioși.

Deci urci într-un metrou și te apuci să citești un roman captivant. Taman când te prinde intriga auzi că trebuie să cobori, că ai ajuns la destinație. Ce faci, iei cartea cu tine sau rămâi cu curiozitatea care te va omorî până data viitoare? Și când va fi data viitoare, că nu știi dacă mai nimerești același metrou și găsești cartea liberă, nu? Eu una, de câte ori am mers cu metroul, n-am găsit nicio carte legată de scaun.

Dar, mă rog, o fi un mod de a promova cititul, de a deschide apetitul, de a te face să cumperi cărți, poate. Nu e rău, dar, iată, nici bine nu iese. Pentru că până la urmă cine vrea să citească o face oricum, fură din librării, descarcă de pe net, împrumută de la prieteni sau de la biblioteci. Cartea e făcută ca să circule, n-ar trebui să ne ofuscăm atâta că se fură. Atâta vreme cât există speranța că ea va fi citită măcar de un singur om, tot e un câștig. De aia acum exact doi ani am decis să donez biblioteca pe care o aveam la mama și probabil că voi face același lucru și cu asta a mea de acasă, cândva. Cum spuneam și atunci, mi se pare trist că strângem cărți toată viața, cu o avariție nedemnă de o cauză atât de nobilă, și le ținem sub obroc, să se prăfuiască, în loc să le lăsăm să fie citite, răsfoite, pierdute, găsite, frunzărite. Oricum, numai prăfuite n-ar trebui să fie. O carte trăiește numai prin ochii cititorilor ei. Altfel degeaba ne dăm iubitori de cărți. E ca și cu iubitorii de păsări care le țin în colivii. Ca și cu iubitorii de maidanezi sau de cai sălbatici din Deltă. De fațadă. Pentru că dă bine în ochii celorlalți să ai bibliotecă mare și să zici că citești.

Ca parlamentarul doctorand care are ca pasiune – pe lângă mersul la hramuri de biserici – cititul. Dacă n-ați citit încă acest interviu  cu unul dintre tinerii parlamentari ai patriei, vă sfătuiesc s-o faceți, pentru că el citește acolo, în fruntea țării, și pe banii voștri. Și ca el vin mulți din urmă 😉

***

P.S. V-am lăsat și pe voi să mai respirați un pic fără mine zilele astea, că poate sunteți, ca tot omul, deprimați, aveți angoase, vi se pare că sunteți înconjurați de multă prostie și vreți să fiți singuri. Dar gata, e suficient, oricum nu vindecăm noi prostia de pe lume și nici nu învățăm șoferii români să fie civilizați în trafic…

 

Etichete: , , ,

41 comentarii la “Dragostea de cărți la români” Subscribe

  1. janina 21/09/2012 at 13:52 #

    Eu tin la carti, cred ca ma agat de ele ca punct de reper intr-o lume de care nu prea simt ca apartin. Am biblioteca alor mei – tata era pasionat de scrierile despre al doilea razboi mondial. Unele le-am citit, altele stau la rand, in plus cumpar carte de cate ori pot sa ciupesc ceva din bugetul casei. Nu cred ca as putea renunta la ele. Si … cateva saptamani in urma am primit cadou un e-reader. Modelul acela basic, l-am vazut intr-o librarie online la vreo 350 lei. Este ideal pentru autobuz: detest drumul spre/dinspre serviciu, aveam o carte la mine tot timpul, iar acum mi s-a usurat geanta 🙂 Este super ok, nu reflecta lumina, este usor, am gasit cate ceva pe net, am si inceput sa cumpar (sunt mai ieftine decat cele tiparite) dar cititul de seara trebuie sa fie musai in pat, cu cartea in mana. Si culmea este ca m-am asteptat sa mi-l confiste fiica-mea, numai ca l-a butonat nitel si dupa vreo 2-3 seri mi l-a dat frumos inapoi. Concluzia ar fi ca tot la cartea clasica trag, fie prafuita, fie prea scumpa

    • Dollo 21/09/2012 at 14:42 #

      Păi fiica poate ar fi fost mai atrasă dacă era tabletă, nu e-reader 🙂

  2. Xanaxdoo 21/09/2012 at 15:30 #

    Nu te supara Dollo ca ma folosesc de ocazie sa pun o intrebare pentru cei ce au e-readere. Dincolo de argumentele cu datul paginii si mirosul cartilor, eu vreau sa stiu altceva: e-readerele au posibilitatea sa „insemni” pe marginea paginii? Cartile mele toate sint adnotate si subliniate, si cind termin de citit o carte, inainte sa o pun in raft, o rasfoiesc in cautate adnotarilor facute (la fel, dupa o vreme, poate nu recitesc cartea, dar ma intorc la cite un citat subliniat). Deci, cum sta treaba in cazul e-readerelor la partea asta?

    • Dollo 21/09/2012 at 15:34 #

      faci un semn cu pixul pe ecran 😛

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

Ziua 4: Și chinez, și ateu, și friguros

Cica daca Adam si Eva ar fi fost chinezi

Azi am explicat unui conclocuitor chinez cum funcționează termoficarea românească; i-am băgat mințile în cap recenzoarei care voia să mă înregistreze doar pentru că trecusem pe la mama, și apoi am bârfit copios cu niște recenzoare bătrâne și puțin ciupite de molii, ca mine 😛

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.