M ama întotdeauna a avut curiozitatea asta. Fibra ei de fată de la țară a strigat cu fiecare ocazie măcar un „o fi scump?” în fața cadoului primit de la oricine. Evident, în fața cadourilor de la mine s-a manifestat cel mai des obiceiul ăsta, dar n-a fost scutit de el nici iubitul ei, care „niciodată n-a știut să cumpere flori și cadouri”. Lasă că nici ea nu știe acum, după 40 de ani, ce cadou să-i cumpere de Moș Niculae, și mă întreabă pe mine de câteva zile 😉
Deunăzi i-am oferit cadoul de ziua ei – face 71 de ani pe 5 decembrie – pe care l-am cumpărat de pe aeroport din Viena, când am fost acum la Skopje. O apă de parfum pe care am găsit-o la reduceri, și m-am gândit că i-ar plăcea, pentru că e dulce, cum îi plac ei parfumurile. Nu aveam răbdare să aștept ziua ei, așa că i l-am dat de duminică, să văd dacă am anticipat bine. Și am avut dreptate, a fost dată pe spate. Odată de miros, și a doua oară de faptul că e apă de parfum, nu de colonie.
„Trebuie să-mi iau altul acum, că nu pot să-mi dau cu ăsta așa bun când merg la piață”, a zis. Și asta a fost suficient de apreciativ, din partea ei 🙂 Dar, după vreo zece-douăzeci de minute îmi aruncă așa, ca din întâmplare un „o fi fost mai scump decât astea de aici, nu?”.
Păi eu ce să zic? Să-i zic cât costă?(aoleo, ai dat atâta pe sticluța asta micăăă!!??) Să zic că a fost ieftin, o nimica toată? (a, da, doar atât?) Am zâmbit și i-am zis că l-am găsit la reduceri. N-a mai insistat.
Chestia asta cu evaluarea cadoului e destul de răspândită. Am mai cunoscut persoane care cântăresc totul în termeni de „ce i-am oferit eu și ce am primit la schimb”. Inutil să spun că n-ar trebui să fie așa, dar asta e natura umană. Pe mine una mă încântă orice cadou, indiferent de valoare, dar problema mea e că nu prea știu să primesc cadouri. Ca și complimentele, mă găsesc cumva stângace în fața lor. Mi se pare că dacă reacționez prea entuziast pare fals, iar când mă străduiesc să găsesc o atitudine de mijloc iese ca și când aș fi nemulțumită.
Cândva, în tinerețe, aveam un iubit destul de înstărit, și din toată relația noastră cel mai greu mi se părea să primesc cadouri de la el. Pentru că de fiecare dată erau consistente și mă simțeam cumva cumpărată. Mă gândeam că dacă desfac cadoul și îmi lucesc ochii pare că de asta sunt cu el, așa că preferam să îl pun de-o parte și să îl desfac mai târziu. O prostie. Cu vârsta mi-am dat seama că oamenilor le face plăcere să desfaci cadoul în fața lor, tocmai ca să vadă dacă-ți place sau nu. De aia nu poți să-i lovești cu întrebarea asta stupidă: a fost scump? Sau: vaai, dar nu trebuia să cheltuiești atâta! Și tu de fapt să fi oferit ceva simbolic, pentru că voiai doar să faci o plăcere. Și se duce dracu plăcerea când îți dai seama că tocmai, poate trebuia să cheltuiești mai mult, că acuma omul e dezamăgit.
De aia nu zic că oamenii sunt proști și nu știu să primească cadouri (în special femeile) că iată, nici eu nu prea mă pricep. Dar tot cu vârsta am deprins un obicei care mi se pare mai sănătos decât toate. Întreb omul direct și fără menajamente ce-și dorește, de ce ar avea nevoie? Dacă tot e să cumpăr ceva, măcar să fie ceva dorit, și în felul ăsta evităm și eventualele dezamăgiri sau întrebări.
Numai că la mama niciodată nu merge strategia asta, că dacă o întreb ea zice mereu: nu-ți mai cheltui banii, lasă că n-am nevoie de nimic. Anul trecut i-am făcut petrecerea aia surpriză, care chiar a emoționat-o. Dar anul ăsta și finanțele sunt mai mici, și nici cifra vârstei nu mai e așa rotundă. Mi-a cerut doar s-o duc în oraș ca să vadă când aprinde Oprescu luminițele de Crăciun. Așa că, Oprescule, ai grijă ce faci, că sigur te întreabă mama dacă au fost scumpe becurile alea 😉
si eu, la coada cozii, ii urez mamei tale „la multi ani!”.
am cam aceleasi probleme ca tine in privinta cadourilor: nu stiu sa reactionez tot din cauza faptului ca daca sunt prea entuziasta mi se pare ca-s falsa (nu intreb cat a costat si nici nu zic „vai, nu trebuia!” 🙂 ).
si ai mei sunt la fel (nu-ti inchipui ca tatii sunt altfel). in plus bugetul meu e de fiecare data praf si pulbere: asa ca degeaba stiu ca fratelo si-ar dori un sistem home-cinema, sau nus’ ce racheta de tenis sau chiar niste pantofi (bun, nu-i iau pantofii, dar un ghift card la magazinu’ ala, sa-i ajunga de pantofi….) sau alte informatii, daca pentru fiecare din alea mi-ar trebui bugetul pt cadouri, pt toata familia pe cativa ani. sau degeaba stiu ca pasiunele lu’ tata sunt gatitul si cititul, ca zice ca nu mai citeste ca-l dor ochii si n-are timp si cate cratite de fonta, ulei smecher de masline, otet balsamic sau vreun condiment de negasit la noi in oras sa cumperi, cate boluri de ceai sau tipuri de ceai fin sa iei (alta pasiune)! ups, ca mi-am dat seama: o sticla de coniac armenesc. nu zice nu la o bautura fina. sper sa nu uit.
stau linistita in privinta cumnata-mii, desi habar n-am ce sa-i iau. fata asta chiar stie sa reactioneze la cadouri. orice ar primi, zici ca i-ai indeplinit dorinta ei cea mai fierbinte pe ultimii, sa zicem 10 ani. te face sa te simti intr-un mare fel.
Foarte frumos din partea ta Dollo. La multi ani pentru mami a ta, devenita prin intermediul blogului si a noastra 🙂
La multi ani mamei tale!