Tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

M-au întrebat unii în ultima vreme de ce m-a apucat așa de târziu nevoia de a-l găsi pe tata. Ce-ai făcut 40 de ani? e o întrebare rezonabilă, la care nu am un răspuns, pentru că probabil în această chestiune nu există nimic rezonabil. Nu știu de ce abia acum un an m-a apucat nevoia să aflu, să-l cunosc pe omul care a contribuit cu niște spermă la nașterea mea, apoi s-a luat cu altele și a uitat de mine. E un proces încă neterminat, din punct de vedere birocratic, dar cel puțin am mai aflat câte ceva despre omul care a fost tata. Atât cât a fost el cunoscut de alți oameni în afară de mama, care evident a fost și a rămas subiectivă în privința lui. Și mi se părea că trebuia să fac acest drum ca să aflu despre el și să închid o etapă în viața mea.

M-am plimbat pe ulița aia prăfuită din satul lui, pe care pesemne că o fi bătut-o și el de mii de ori la viața lui. Aproape neschimbată din 1929 când s-a născut el, într-o familie cu mulți copii, cum sunt cam toate pe acolo. Îmi imaginam cum trebuie să se fi simțit în diversele perioade din viața lui. Cât o fi fost de fericit când mergea la vânătoare, în pădurile care cad și acum peste sat, sau cum s-o fi simțit când s-a întors învins de propriile vicii și aruncat din poziția de „mare și tare la oraș” în văgăuna pușcăriei comuniste. Cum trebuie să-i fi fost ultimii ani, când s-a mai întors o dată, tot învins, la finalul unei vieți din care nu târâse după el decât un fotoliu pat descleiat, unicul martor al tuturor iubirilor lui ratate, al tuturor speranțelor lui neîmplinite.

Am încercat să-mi imaginez ce o fi fost în capul lui când, frustrat de pierderea celor șase ani din viață – poate ultimii buni, între 39 și 45 de ani – frustrat de faptul că după pușcărie nimeni nu-l mai angaja, niciun prieten nu-l mai cunoștea, nevasta și copilul erau niște străini pentru el, a venit aici în sat, din nou, și nu a ezitat să mai facă o nefăcută. A luat-o cu el la oraș pe soția unui nepot, ca s-o salveze din pumnii bărbatului. E interesant cum povestea asta, pe care am auzit-o de atâtea ori de la mama, în copilărie – afemeiatul de tac-tu care i-a luat până și nevasta nepotului – s-a văzut cu totul altfel acolo la el în sat. El era un fel de cavaler în armură strălucitoare, care a salvat-o pe femeia aia aflată la ananghie, și a făcut din ea o femeie realizată, la oraș. Că până la urmă a trăit cu el doar câțiva ani, până când și-a găsit pe altul și l-a lăsat pe tata cu ochii în soare, asta e deja altă poveste. Dar tata a fost pentru ea un soi de salvator.

De fapt asta a fost esența femeii pe care o căuta el –  sensibilă, în nevoie, neexperimentată, pe care el s-o crească, s-o ocrotească și să-l iubească ca pe Dumnezeu. Pe mama a luat-o pentru că era mult mai tânără, „un copil nevinovat”. Ea l-a acceptat ca să scape de sărăcie. După șapte ani au făcut un copil, după alți șase (de pușcărie) s-au despărțit, fără să fi știut să se iubească unul pe altul, pentru că de fapt erau foarte diferiți. Nu-mi amintesc ca mama să-mi fi povestit vreo întâmplare fericită din viața lor împreună, dar dacă ar fi fost după ea s-ar fi sacrificat în continuare pe altarul lui „până ce moartea ne va despărți” chiar dacă fusese mai mult decât evident în toată căsnicia lor de până atunci cât erau de nefericiți împreună. El a continuat să caute femeia aceea până când a murit. N-a găsit-o, se pare. Mama n-a mai căutat niciun bărbat, considerând că toți sunt niște nenorociți și că e mai bine să te bazezi doar pe tine.

Acolo în sat el are o imagine bună. Oamenii îl țin minte de om de treabă, popular, săritor, dar care n-a avut noroc în viață. Un viciu – femeile – care până la urmă l-a băgat și în ghinionul cu pușcăria. Se pare că în timp ce „copilul nevinovat” îl aștepta acasă, amantele se certau pentru el la serviciu, iar din gâlceava asta el a plătit cu libertatea. Unica lui nepoată, fiica unei surori, îmi povestea că pentru ea tata a fost… ca un tată. La bătrânețe a ajutat-o cu copiii, cu studiile, și i-ar fi vorbit în ultimii ani cu părere de rău că nu a putut fi la fel de apropiat și de mine. Nu știu dacă așa o fi fost, poate că pur și simplu n-am știut să ne întâlnim la mijlocul drumului.

Când am văzut-o acum pe mama aplecată asupra crucii lui, în cimitirul din sat – exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție de supraviețuitoare un „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!” – mi-am dat seama că ea niciodată nu l-a iertat. Nu l-a iertat pentru atunci când, proaspăt măritată cu el, a aflat de la binevoitorii din sat că era deja a doua soție. Nu l-a iertat pentru atunci când el era în închisoare și ea a încercat să-i roage pe prietenii lui să-l viziteze acolo, ca să nu se simtă părăsit, dar a aflat că unul dintre cei mai buni prieteni îl ura pentru că-l prinsese cu nevastă-sa în pat. Nu l-a iertat nici pentru crizele de gelozie pe care i le servea la vorbitor (ea era liberă să-și facă de cap cu toți, în timp ce el suferea), nici pentru viața grea în care a lăsat-o să se descurce cu un copil mic. Nu l-a iertat pentru că după ce a ieșit de acolo el nu i-a fost recunoscător că l-a așteptat, dimpotrivă, s-a dus în sat și s-a cuplat cu soția nepotului.

Nu l-a iertat pentru că nu m-a iubit, dar e foarte posibil să nu-l fi lăsat s-o facă. Ea spune mereu că el niciodată nu și-a dorit copii și că atunci când eram mică îi cerea să fie mai drăgăstos cu mine, ca să construiască relația tată-fiică, dar el zicea „ce știe rahatul ăsta cu ochi ce e aia tată?”. Foarte probabil ca nici el să nu fi știut ce e un tată, de aia nu știa să se poarte cu copilul lui. Pe de altă parte, cunosc prea bine stilul de a reproșa al mamei, cum știe ea să te facă să te simți ca ultimul om, pentru orice nimic, deci îmi imaginez că și dacă ulterior tata ar fi vrut să mă mai viziteze ar fi fost descurajat de resentimentele pe care le-a găsit mereu în ochii și glasul ei.

Înțeleg mult mai bine lucrurile astea acum, și probabil că de aia am și ajuns așa târziu să-l caut, pentru că acum am fost pregătită să-l înțeleg. Mă tot gândesc de ceva vreme încoace că am mai multe în comun cu el decât cu mama. Sunt câteva elemente, desprinse din diverse întâmplări din viața lui, care mă fac să cred că îi semăn poate mai mult decât mi-aș fi dorit. O lungă perioadă din viața mea i-am purtat pică, pentru că n-a fost lângă mine. Că nu am beneficiat și eu de avantajul de a avea un tată, ca alți copii. Foarte mult timp, aproape toată viața mea, nu i-am spus tată, atunci când mă refeream la el. Mama îi spunea rece și cu ură pe nume. Mi s-a părut multă vreme tare greu să pronunț cuvântul tată, poate la fel de greu cum îmi este încă să-i spun mamei că o iubesc. Habar n-am dacă au vreo legătură între ele cuvintele astea, dar e clar că acum am învățat să-l spun pe unul dintre ele, fie și postum. Poate că de asta mi-a luat atâta timp să-l caut, pentru că nu eram pregătită să aflu că pentru astfel de lucruri nu ai pe cine să dai vina. N-a fost ceva personal, ci doar viața pe care unii știu să și-o organizeze, iar alții se lasă duși de ea unde se nimerește. Tata a fost un astfel de om, pe care viața l-a călărit, în loc să fie invers. Dar câți se pot lăuda că au trăit altfel?

Etichete: , , , , ,

24 comentarii la “Tata” Subscribe

  1. petre dinu 20/07/2013 at 19:27 #

    interesant
    i-ai aratat mamei tale articolul ?
    sau i-ai vorbit deschis despre toate astea prin viu grai…
    oricum complicat . nu e o situatie de invidiat

    • Dollo 20/07/2013 at 22:50 #

      da, am vorbit cu mama despre asta, evident. spune ca singurul lucru bun din intalnirea lor am fost eu. dar nu poti sa nu te gandesti ca nu meritam atata sacrificiu. doua vieti irosite. cu siguranta ar fi facut copii si cu altul, poate-i iesea chiar mai bine… cine stie

  2. Cris 20/07/2013 at 19:54 #

    M-am gandit mult daca sa iti scriu sau nu. Este deplasat daca te admir pentru curajul tau? Cunosc oameni in aceeasi situatie cu tine ( aidoma as spune) si nu au puterea sa inchida o etapa din viata lor desi e trist, nimeni nu iese bine de aici.

    • Dollo 20/07/2013 at 22:54 #

      vine ea si vremea cand vor putea. sau poate nu. conteaza, cred, si experientele personale ale celor care nu pot sa inchida etapele astea. altfel iti intelegi parintii la maturitate, dupa ce te-a perpelit si pe tine viata.

  3. clarisa lima 20/07/2013 at 23:06 #

    m-au impresionat sinceritatea ta si subiectul atins (unul sensibil, imi dau seama). iarta… si vei inchide capitolul

  4. val 21/07/2013 at 02:11 #

    si eu care speram ca ai mei dupa ce divorteaza o lasa mai moale…

    stii ce, Dollo ? uite, imi torn un whisky in cinstea si in sanatatea ta. mintala.

  5. db 21/07/2013 at 10:04 #

    „Doamne, iarta-le greselile lor, facute cu voie sau fara voie, cu gandul, cu fapta, cu vorba, stiute si nestiute si pacatele lor si ale mosilor si stramosilor lor, pana la a 49 spita si elibereaza-ma.”

    Apropos, esti maritata?

    • Dollo 21/07/2013 at 10:54 #

      cam cât crezi că mai cred eu în căsnicie după toate astea? 😉

      • db 21/07/2013 at 18:17 #

        Pacat; vezi, mama ta macar te are pe tine, tu pe cine ai?

  6. Marian 21/07/2013 at 10:13 #

    Acum, ca nu ai resenimente, si privind in asemanarile care apar, intelegi ce a fost, si poate de ce a fost asa, cred ca te poti gandi la un viitor in care cineva linga piatra ta funerara sa nu aiba resentimente.
    Cum sa faci asta ? Cred ca „oglinzile” in care te vezi acum, te vor ajuta.
    Depinde de „ideologia” in care vei trai
    Succes

    • Dollo 21/07/2013 at 11:00 #

      cred că în general nimeni nu e responsabil pentru viața altuia, decât dacă o ia. resentimentele mamei au ținut-o prizonieră toată viața, împiedicând-o să trăiască. de aici și zicerea de la cruce. eu m-am străduit să trăiesc astfel încât să nu-mi pară mie rău de ce am făcut. ce părere au alții despre viața mea nu e treaba mea.

      • Marian 21/07/2013 at 12:24 #

        pe masura ce imbatrinesti, redefinesti niste standarde, situatii confortabile ieri, iti dau de gandit.
        spui ca nu e treaba ta parerea altora, dar este treaba ta parerea celor apropiati
        … zic si eu, imi pare rau ca tatal tau are parte de astfel de ziceri.

      • Niki 21/07/2013 at 13:18 #

        Sau daca i-a dat-o.

        • Dollo 21/07/2013 at 13:32 #

          sau așa, dar responsabilitate cu forța…

  7. petre dinu 21/07/2013 at 10:25 #

    eu sper ca nu ! 🙂

    • Dollo 21/07/2013 at 11:00 #

      și la ce te ajută speranța asta? 😉

  8. Gogu 22/07/2013 at 11:01 #

    M-ai lasat fara rasuflare de vreo 2 ori. E incredibil cat de bine poti sa exprimi neimplinirea umana. In plus mai e si detasarea subconstienta, autoimpusa, fatalista chiar, de momentele care dor.

    On baise le chapeau, mademoiselle Dollo.

  9. Xanaxdoo 22/07/2013 at 13:02 #

    Vazind-o pe mama ta aplecata asupra crucii, si citind vorbele pe care le-a spus -dupa peste 30 de ani de la derularea faptelor!-, nu am putut sa ma impiedic sa ma gindesc ca, de fapt, imaginea asta e chintesenta ortodoxiei á la roumaine: toata ziua mergem la biserica, nu scapam slujbele, pomenile, acatistele, punem din vreme bani deoparte pentru toate elementele inmormintarii, dar, final-finalmente, nu stam deloc bine la capitolul iertare si smerenie, si tare ne e draga ideea razbunarii.

    Iubirea si iertarea aproapelui, intorsul obrazului celalalt, samd, sint foarte bune acolo, la slujba, dar cind e sa fie aplicate, nu prea merge, nu sintem vrednici sa nu ne bucuram de raul ce i se intimpla celui care ne-a gresit (desi promitem zilnic cind ne rugam „sa iertam gresitilor nostri”). Facem pomeni pentru straini, dar nu ne invrednicim sa ii iertam pe cei ce ne-au gresit, nici macar morti.

    Sincer, m-a cutremurat imaginea si cuvintele ei mi s-au parut cumplite – tocmai pentru ca stiu ca mama ta e foarte bisericoasa. Dar tocmai ca e in versiunea asta, romaneasca, care nu depaseste nivelul declarativ din biserica, duminica si la sarbatorile principale. Nu-i vorba, mi-e familiara atitudinea: care mai de care mai „cu frica lui Dumnezeu”, dar pe de alta parte macinati de invidii, ura, ranchiuna, samd,

    Uite de-aia ma dezic de Biserica Ortodoxa Romana si cred intr-un Dumnezeu personal, cu care am propriile mele tirguieli, si care imi permite, intre altele, sa inteleg fara ma oblige sa iert si imi da voie sa astept o Karma care sa intoarca roata fara sa imi ceara sa intorc neaparat eu obrazul celalalt.

    • Dollo 22/07/2013 at 13:13 #

      Eu sper ca ea să se elibereze de povara asta măcar acum că el e mort.

  10. Xanaxdoo 22/07/2013 at 14:58 #

    Eu sper ca tu sa te eliberezi de povara, si mai ales de faptul ca mama ta te-a tinut, volens-nolens, prizoniera propriilor ei resentimente. Ea, dupa atitia ani, nu cred ca se mai poate elibera, este prea incrincenata in modul ei de a vedea situatia.

    Sper din toata inima ca divorturile din ziua de azi nu mai transmit asupra copiilor incarcatura de ura si ranchiuna pe care o aveau cele de pe vremea lui Ceasca.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Cum le iertăm greşiţilor noştri

Roland Jahn, intre dosarele Stasi

Şeful arhivelor Stasi din Berlin a aflat, când şi-a văzut dosarul, că avocatul care-l apăra era informatorul securităţii. Acum le predă lecţii de organizare şi de iertare trimişilor din ţările arabe care s-au trezit că au eliberat arhivele şi nu ştiu cum să le mânuiască

Turism nemţesc în Transilvania: “Adevărata Românie poate fi descoperită numai la sat”

Casutele de vacanta ale lui Jonas din Valea Verde

„Pupă-mă-n fund şi rămâi sănătos!”, salutul medieval inedit al sighisorenilor, a provocat, in epoca, indignarea Vienei, iar azi le smulge zambetele turistilor straini