Lista de așteptare pentru un loc în penitenciarele norvegiene
În anii 50-60, sistemul corecțional din Norvegia a virat dinspre pedepsirea infractorilor spre recuperarea și reintegrarea lor. A fost apoi sarcina mediului universitar, la finalul anilor 60, să lucreze la schimbarea mentalităților, ca societatea să înțeleagă că nu folosește nimănui pedeapsa și răzbunarea, ci toată lumea are de câștigat dacă infractorii sunt ajutați să redevină cetățeni onești. Rolul decisiv l-a avut însă Inger Louise Valle, ministră a justiției între 1973 și 1976, care a reușit să reformeze din temelii sistemul penitenciar, modul de aplicare a pedepselor și chiar să abolească pedeapsa cu moartea în Norvegia.
De atunci închisorile norvegiene au început să fie construite pentru activități de reabilitare a deținuților și nu de izolare a acestora. „Normalitatea” a devenit cuvântul cheie al întregului sistem, în care se pune accentul pe respectarea tuturor celorlalte drepturi ale deținuților, chiar dacă temporar sunt lipsiți de libertate.
Sistemul corecțional este responsabil cu ispășirea pedepselor într-o manieră în care să asigure siguranța cetățenilor, să prevină recidiva și să ajute infractorii prin voință proprie să-și schimbe comportamentul”.
Așa sună definiția sistemului în manualele oficiale. Practica, însă, pune unele probleme.
275 de euro – costul zilnic al unui deținut
Astăzi Norvegia are 42 de penitenciare și 17 servicii de probațiune, operate de peste 4600 de angajați de a căror pregătire se ocupă permanent un fel de universitate – KRUS – Correctional Service Academy. Cei mai puțini angajați sunt tot la probațiune, ca și la noi – 350. Penitenciarele au în jur de 3900 de angajați și puțin peste 3800 de locuri în celule. Deoarece insistă să-i cazeze doar câte unul în cameră, Norvegia își permite să țină închiși numai 3666 de infractori. Are și o listă de așteptare de peste 300 de persoane, plus o închisoare întreagă închiriată în Olanda (care are spații, dar îi lipsesc infractorii) unde mai ține peste 200 de deținuți. Costul zilnic al unui deținut norvegian, întreținut în sistem de maximă siguranță, este de 2300 coroane/275 euro, iar în sistem „low security” de 1500 coroane/180 euro pe zi. Pentru comparație, România cheltuia în 2013 în jur de 2400 de lei lunar/530 de euro cu un deținut.
Alternativele norvegiene mai ieftine sunt: munca în folosul comunității – care costă statul numai 72 de euro/zi/condamnat – și monitorizarea cu brățară electronică – 119 euro/zi.
Am aflat toate astea de la Norwegian Correctional Service (un fel de Administrația Națională a Penitenciarelor de la noi), prima instituție din sistemul norvegian pe care am vizitat-o ieri, în prima zi în Norvegia, în Lillestrom.
Numărul deținuților nu e mare, la o populație totală de 5 milioane cât are Norvegia, în schimb rulajul pare să fie. Pedepsele sunt în general mici: 60% dintre condamnări sunt până în 3 luni, 13 % sunt între 3 și 6 luni, 12 % sunt pedepse de până într-un an, 9% între 1 și 2 ani și 3% peste 2 ani. Pedepse foarte mari (8-12 ani) se dau pentru trafic de droguri, iar cea mai mare condamnare nu poate depăși, teoretic, 21 de ani (cazul celebrului Brevik). Totuși, pentru cazurile de criminali de a căror reabilitare nu sunt siguri nici măcar optimiștii de norvegieni există sintagma „deținere preventivă”.
Deținerea preventivă nu este arestul preventiv de la noi, ci o formă de păstrare a deținuților departe de comunitate, atunci când se consideră că sunt agresivi și că nu pot fi recuperați. Pentru astfel de cazuri instanța dă o sentință inițială, care este însă prelungită pe perioadă nedefinită din 5 în 5 ani. De aici și siguranța cu care unul dintre reprezentanții sistemului norvegian de corecție, cu care am vorbit ieri, a scăpat un „De exemplu Brevik nu va fi eliberat în timpul vieții mele”. Anul trecut Norvegia avea 94 de astfel de deținuți.
Cealaltă categorie de deținuți fără speranță sunt persoanele cu tulburări psihice de tot felul. În cazul problemelor grave, deținuții sunt plasați în responsabilitatea sistemului de sănătate, cu revizuirea pedepselor din 3 în 3 ani de către instanță. În rest, ca peste tot, și norvegienii admit că suferințele psihiatrice sunt mult mai des întâlnite în populația carcerală decât în cea liberă. Practic deținuții sănătoși sunt numai 8%, în rest au: tulburări de personalitate 73%, adicții 60%, fobii 40%, ADHD 20%, depresii 20%, risc de sinucidere 10%, retard 10% etc.
Treimea fără speranță
Kristin Saunes Franklin lucrează în departamentul internațional al NCS, departament care dezvoltă relații și proiecte cu diverse țări din Europa, printre care și România. Deși geografia acestor relații bilaterale nu are aparent o logică, multe din țările cu care NCS lucrează pe celebrele fonduri norvegiene au „trimiși speciali” în Norvegia. România are momentan „numai” 99 de deținuți în închisorile norvegiene, față de Polonia (166), Lituania (144), dar au fost ani în care România a fost și cap de serie. Franklin spune că țările din estul Europei fac cu rândul pe prima poziție în clasamentul deținuților pe naționalități. 32% dintre toți deținuții Norvegiei sunt cetățeni străini, iar asta face ca această treime de populație carcerală să fie mai greu de integrat. Pentru că nu cunosc limba, iar pedepsele în Norvegia sunt mici, practic deținutul nu apucă să beneficieze de activitățile care au făcut celebră Norvegia în lume, în materie de reeducare.
Situația e recunoscută și în birourile NCS, dar subliniată mai apăsat de un ONG care sprijină familiile deținuților. Asociația familiilor deținuților (FFP în norvegiană), funcționează din 1992 în Oslo, și în primii ani băteau cam în zadar la ușile închisorilor ca să-și ofere serviciile. Personalul penitenciarelor le spunea că nu e treaba lor ce se întâmplă cu familiile, că ei au în custodie numai deținuții. În ultimii ani, însă, au ajuns să fie căutați de personalul din penitenciare, după cum susține Bente Grambo, criminolog, care lucrează de 15 ani în FFP. Acum primesc chiar și finanțare de la Ministerul Justiției, aproape 40% din fondurile pe care le rulează an de an.
Asociația oferă consiliere rudelor deținuților, ba chiar se ocupă de copiii celor mai puțin favorizați, scoțându-i în excursii, și în general mijlocește relația dintre familiile deținuților și penitenciare. În cei 24 de ani de activitate a reușit să schimbe câte ceva în privința modului în care penitenciarele le facilitează deținuților contactele cu familia.
Nu vorbești limba gardianului, nu dai telefon acasă
Dar nu reușesc chiar peste tot. O mare problemă ridicată de FFP este tratamentul diferit aplicat în penitenciare deținuților străini. De exemplu deținuții în general au dreptul să vorbească la telefon cu familia numai în prezența gardienilor, care trebuie să asculte convorbirea. „Din motive de securitate”. Din cauza asta, deținuții care nu vorbesc nici engleza, nici norvegiana (sau familiile lor nu vorbesc niciuna dintre limbi) au nevoie de un translator care să mijlocească această comunicare, în așa fel încât să audă și gardianul supraveghetor ce vorbesc cei doi la telefon. O astfel de comunicare prin interpret se face cel mai des la o lună, cu tot felul de aprobări prealabile, dar în realitate nu prea se întâmplă, după cum susține Kjersti Holden, de la FFP. „Penitenciarele motivează că e prea scumpă procedura”, zice ea.
În felul ăsta, deținuții străini sunt privați de un drept, și așa viciat de faptul că orice convorbire e ascultată de gardian. De altfel, tot din motive de securitate (ca să prevină potențiale infracțiuni), penitenciarele le violează și corespondența deținuților, dar „numai prin sondaj”, după cum explică Bente Grambo.
Chestiunea deținuților străini este de fapt una fierbinte în societatea norvegiană, și nu de ieri de azi. Kjersti Holden spune că în ultimii ani s-a practicat o expulzare masivă și susținută a acestora, după ispășirea pedepselor, iar societatea norvegiană pare a fi în favoarea acestei măsuri.
Se observă o diferență de percepție în rândul publicului în privința infractorilor străini. Sunt mai greu de integrat, comunitățile în Norvegia sunt mici și se spune adesea că ei au venit aici și au încălcat regulile noastre, deci nu avem de ce să-i primim după eliberare”, zice Bente Grambo că ar fi mentalitatea din spatele deportărilor.
La finalul întâlnirii părea că deținuții au mai multe drepturi în România, decât în Norvegia. Cel puțin în privința corespondenței. Ca să încheiem într-o notă pozitivă, am întrebat-o pe Kjersti Holden dacă deținuții lor au dreptul la „luna de miere” oferită la noi, în caz că se căsătoresc în penitenciar – 48 de ore împreună cu soțul/soția. Kjersti Holden a făcut ochii mari, a spus că și deținuții norvegieni au dreptul la vizită conjugală regulat, însă „No honeymoon in Norwegian prisons!”.
Mâine merg la Institutul clinic de terapii și sexologie, aci în Oslo 😉
Citiți și celelalte episoade din vizita în Norvegia:
Cum să critici guvernul norvegian pe banii lui
Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt … dezarmanți
Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște
O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume
Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare
