Animale bolnave, scriitori cârpaci

Mie mi-a luat cam o lună să-l dau gata, l-am citit în porții mici, am tras de mine ca să-l termin și am căutat motive ca să-l apreciez și înțeleg. Are unele părți bune, personaje interesante, scene care curg parcă mai bine ca altele. Dar per total m-a enervat mai mult decât bucurat, mi s-a părut o construcție excesiv de aglomerată cu descrieri, personaje, cuvinte, o beție de cuvinte pe care de multe ori le-am găsit nepotrivite în context sau cărora nu le-am înțeles rostul sau sensul. Parcă o sforțare prea mare ca să pară deștept.

În schimb după ce am citit cartea l-am googălit pe autor și l-am ascultat în câteva interviuri sau luări de cuvânt pe la TV și mi s-a părut un personaj mai interesant decât marile lui romane, cum îi place să și le gratuleze. Mă rog, nu pot vorbi de toate, căci am citit abia unul, dar e foarte puțin probabil să încerc și altele.

„Animale bolnave” este al treilea roman al lui Breban, publicat în 1968 când avea 34 de ani. După cum spune singur în memoriile sale, până pe la 30 de ani a fost un soi de ratat, după standardele sociale ale oricăror vremuri, iar brusc, de la această vârstă magică i s-a schimbat norocul, a devenit un scriitor apreciat, i s-au oferit funcții, vile și onoruri, de la „România literară” până la membru supleant în CC al PCR. Până în 1971 când s-a declarat, de la Paris, în contradicție cu regimul comunist și a pierdut tot. Surprinzător, totuși, a continuat să scrie, să publice alte romane și să iasă din țară, ba chiar să trăiască la Paris ultimii ani de comunism, fără să se declare exilat. După 90 au existat și niște acuzații de colaborare cu fosta Securitate, infirmate de instanță. Este membru al Academiei române și are 89 de ani.

Romanul are un stil incert, inclusiv critica nu pare să fi convenit ceva unanim despre asta. Dacă e să ne luăm după cele trei crime care se petrec în el și zbaterea, pe toată durata celor 500 de pagini, pentru prinderea criminalului, ar fi un soi de polițist. Dar, evident că e mai mult decât atât. E „o frescă socială”, „o formă romanescă insolită în literatura postbelică”, un „climax evenimenţial” și are chiar o „dominantă metafizică, incorporată în ontologia teratistă metafizică”, orice ar însemna asta. Am citat aici din limbajul prețios al criticilor care nu pot să scrie, cum nici Breban nu poate de altfel, pe înțelesul oamenilor normali, ci simt mereu nevoia să ne copleșească cu lexicul lor luxuriant.

Atât de forțate sunt unele construcții și în scriitura lui Breban încât „se aud pereții aerului scorojindu-se”, ca să-i parafrazez un pasaj în care spunea că cineva era „mort de atâta de puţină vreme încât parcă se auzeau pereţii aerului crăpând de căldura pe care le-o fura corpul lui răcindu-se”. Sau despre un copil născut cu malformații spune că este un „arierat”. N-am mai auzit cuvântul ăsta de prin anii 90, când fabricile și uzinele comuniste erau pline de arierate…

În fine, depășind frustrările astea de mic cititor de provincie, am apreciat totuși câteva fragmente din roman, în care Breban îți pune filosofia și reușește să enunțe chiar interesant unele idei sau să taxeze anumite cutume sociale. De exemplu, Paul, personajul principal, un tânăr ciudat, mitoman și considerat debil psihic, are vaste pasaje în carte, de delir despre lume și viață, destul de improbabil pe alocuri, dar în fine, eu am considerat că ăsta e modul lui Breban de a-și exprima propriile convingeri. Acest Paul hoinărește din loc în loc, prin România anilor 60, stârnind nu neapărat suspiciuni, deși nu se stabilește în vreun loc, nu are familie, vorbește mult, prost și fără rost, dar este prietenos, amabil, tânăr și slab și prin asta reușește să fie privit mai degrabă cu îngăduință. Și spune la un moment dat că:

El era taxat, o ştia, ca vagabond, un fel de vagabond mai blând, inofensiv, un vagabond harnic, dacă există o astfel de expresie, cei de la serviciul personal îl priveau mereu amuzaţi de dincolo de ghişeele lor, dar el nu le putea explica tuturor că respectabilitatea e un avantaj care se plăteşte scump, uneori exagerat de scump, sângeros de scump, prin detracare, alcoolism, poligamie, arivism chiar şi toate relele complicate care ‘ţin de acest cuvânt, inclusiv delaţiunea.”

De altfel nu numai Paul are un discurs improbabil, pare că majoritatea personajelor lui Breban exagerează cu cultura și erudiția, în pofida aparențelor. Plutonierul Mateiaș, care anchetează crimele, un trepăduș de provincie, pare să aibă vaste lecturi și o aplecare spre fine observații psihologice. Mai fine decât superiorii, ca procurorul sau chiar milițianul venit cu Volga de la raion ca să ancheteze suspecții cu mijloace evident abuzive, dar în limitele legii. Mateiaș de altfel este cel care reușește să prindă criminalul și să dezlege enigma întregii povești, la finalul cărții, unde în sfârșit pare că înțelegi ce-i mâna în luptă pe fiecare.

Mă gândesc că dacă ar fi scris Mateiaș cartea poate ar fi făcut o treabă mai bună 😉 Sau poate dacă Breban ar fi scris un soi de „Irreversible” și ar fi început romanul cu dezlegarea enigmei, ar fi fost mai ușor de urmărit și înțeles toate firele aparent inutile presărate prin carte până acolo. Sau poate că e nevoie de o atenție și aplecare extraordinare pentru a înțelege cartea asta din prima. Mie nu mi-a ieșit.

Revenind la pasajele pe care le-am subliniat, ar mai fi următoarele:

Există unii oameni care sunt devotaţi oricărui regim politic – sau aproape oricărui regim – cu condiţia ca el să învingă şi să prezinte garanţii de solidaritate.”

– este parte din discursul lui Titus Gârda, un tânăr student la drept, exclus din facultate din cauza originii nesănătoase. Pare că Breban îi împrumută acestui imatur, dar inteligent Titus multe din trăsăturile sale și chiar din întâmplările din propria viață.

Nici prea cuminte nu e bine să devii, altfel vei muri devreme, trebuie să-ţi păstrezi mereu, pentru orice eventualitate, câte un rest de prostie! Da, prostia şi murdăria, onorată instanţă, sunt cu mult mai necesare decât ar părea, în orice caz, prostia, e un lucru verificat! Mie nu mi-e teamă de prostie şi prin asta mă detaşez de mulţi confraţi ai mei, cum spunea odinioară o turlă de biserică către altă turlă de biserică, nu se spune că: cei săraci cu spiritul vor intra în împărăţia cerurilor? Ba da şi e bine să ne strecurăm şi noi împreună cu ei, pe poarta aceea! Nici unde nu se promite nimic înţelepţilor şi bine le face! De unde atâta furie nesocotită pentru cărţi, şcoli, nopţi de veghe, diplome, palme universitare şi atâtea altele! De multe ori ieşim pe uşa din spate din şcoală şi intrăm pe uşa din faţă în balamuc şi ne scuzăm apoi că „e ceva pur ereditar”.

– aici este tot un delir al lui Paul.

Și câteva considerații ale plutonierului Mateiaș, la final, când explică ce greșeli pot face anchetatorii:

… aşa cum a fost şi asasinarea lui Krinitzki, care ne-a atras tuturor atenţia nu asupra adevăratului criminal, ci, asupra unor „amănunte” care nu se potriveau cu ideea vinovăţiei lui Gaşpar şi pe care noi le-am ignorat, mai bine zis le-am uitat, atât de puternică e dorinţa în oameni de a crede ceea ce le convine să creadă.

(…)

Noi mereu, nu numai în timpul unei anchete judiciare, dar şi în viaţa noastră măruntă, cotidiană, dăm la o parte, printre altele, şi unele „mărunţişuri”, care, apoi, după un timp cresc şi devin colosale. De aceea poate că e firesc şi în timpul unei anchete de acest fel să trecem cu o anumită miopie peste unele date, elemente fundamentale, deşi mărunte. În acest sens, cred eu că se spune că nu există crimă perfectă, o crimă fără urme. Greşeala anchetatorului nu e să neglijeze unele aspecte, ci, cred eu, să nu se întoarcă la ele sau să accepte rezolvarea unui caz, dând la o parte din dosarul de probe acele fapte sau elemente care îl incomodează. Numai mărturisirea totală, cu probe, a făptaşului, poate să şteargă tot ce e nerezolvat şi „incomod” într-un dosar, sau într-un caz.

Scenele de anchetă, de fapt, par a fi cele mai reușite din roman, comparativ cu haosul din rest.

Cam atât mi-a atras atenția. Admit că poate nu am avut nici dispoziția necesară să apreciez capodopera maestrului, dar nici el nu a știut să mă seducă cu stilul său, deși se pretinde un seducător al femeilor în viața reală 🙂 Romanul are probabil multe sensuri sociale, politice, religioase și ideologice, care vorbesc despre România acelor ani și despre natura umană atât de ușor deformată de toate astea, dar pot fi pierdute din vedere de un cititor plictisit, neangajat în lectură, descurajat de stilul greoi al metaforei brebaniene.

De altfel se pare că el însuși admite, în memoriile sale și în interviul acordat Eugeniei Vodă – Profesioniştii cu Nicolae Breban @TVR1 – că „am avut nesăbuința să  propun un alt tip de literatură care nu se potrivește cu cel local” și că „uneori, citindu-i pe maeștrii mei, Flaubert, Dostoievski, îmi dau seama că sunt un cârpaci”. Asta este însă mai degrabă un alint, căci în restul emisiunii se referă la „opera” și „marile mele romane” mult mai des decât la sindromul impostorului comparativ cu maeștrii lui. Inclusiv când Vodă îl întreabă despre zvonurile cum că ar fi fost colonel de securitate, Breban spune că „ce colonel în Securitate, eram demult general în meseria mea!”.

Cu toată neputința mea de a-i înțelege geniul și literatura, rămâne în urma lui Breban o operă complexă, apreciată de destui. Mă duc acum să văd și filmul pe care și l-a regizat singur după „Animale bolnave”, să vedem dacă i-a ieșit mai bine. În afara literaturii, creatorul ei pare să fi fost un personaj mult mai interesant decât opera. Ne vedem pe 1 decembrie, de la 20.00, pe skype, ca să discutăm despre „Animale bolnave”. O lectură potrivită despre România, de ziua ei.

Atunci când trenul se va fi pus în mişcare, va însemna că o parte a călătoriei se va fi sfârşit.” – cam așa se încheie și romanul lui Breban.

Tags: Animale bolnave, club de carte, Nicolae Breban, recenzie