Vrem corupție ca în Germania – săptămâna în 10 minute #5

*săptămâna scurtă de dinainte de luna cadourilor

Săptămâna asta a fost de fapt trei zile în care am amânat tot felul de lucruri pentru săptămâna viitoare. Alții au amânat, eu doar am plătit pentru ele. Voiam să trimit înapoi un fierăstrău electric defect, pe care îl luasem de la emag, ca să tai crengi cu el, dar curierul nu a venit să-l ia în termenul promis la retur, așa că a trebuit să mă conversez cu un robot și un om de la emag ca să primesc un email în care mi-au zis că o să-mi trimită alt email de îndată ce vor avea un răspuns de la firma de curierat. Probabil după minivacanță o să vină.

Am comandat și niște pavele de ciment ca să le punem prin curte, acum că e pământul moale și se vor afunda singure fără să fie nevoie de altă muncă pentru asta. Cele mai ieftine le-am găsit tocmai la Cluj, dar cu drum cu tot costă cât cele mai scumpe de la unii (companie mare) de pe lângă București, care nici măcar nu au răspuns la comanda trimisă pe email. Mă rog, dacă ardelenii au răspuns mai rapid și au zis că trimit marfa a doua zi după ce fac plata, le-am plătit marți și mă așteptam să vină miercuri. Bineînțeles că n-au venit. Probabil tot după minivacanță or veni și astea. Oricum, nici prea dornică nu sunt să descărcăm aproape o tonă de pavaj, căci ăsta e celălalt cost pe care îl implică comanda asta.

Nu vă mai zic de cardul de energie al mamei, că nici cu ăla n-am rezolvat, deși mi-a promis și primăria că face o anchetă socială și am depus și actele doveditoare, pentru a treia oară, de data asta direct la Poștă, unde am găsit „pe cineva din sistem”. Au trecut mai bine de două săptămâni de atunci și nimic, niciun răspuns.  Mama e convinsă că nici nu se va mai rezolva, căci din ianuarie cică le mărește Ciolacu pensia și atunci o să depășească pe bune cei 2.000 de lei venit.

*training-uri gospodărești by mama

Până atunci mama a intrat în faza aia în care nu numai că vorbește despre moarte, dar mă și pune să învăț câte ceva din tainele gospodăriei pe care mereu le-am refuzat cu iluzia că eu nu voi face niciodată asta. Se dovedește nu numai că fac, dar până la urmă nici nu mi se pare atât de complicat sau enervat cum credeam în tinerețe. Anul ăsta am pus singură varză la murat, gogonele și castraveți din propria recoltă. Varza tocmai am testat-o acum, de Ziua națională, când am făcut o fasole și s-a asortat de minune cu o salată de varză acră din beci.

Mama mi-a zis că vrea să-mi predea și rețeta de sarmale, deci să fac cumva în săptămâna de dinainte de Crăciun să fiu cu ea când le face. De fapt să le facem împreună. Și mai e și cozonacul, de care eu nu sunt așa atrasă, dar este domnul inginer, așa că mă gândesc să facem o sesiune de training cu doi ucenici – eu pe sarmale și el pe cozonac, cu chestionar de feedback la final, cu tot tacâmul 🙂 Să vedem ce iese.

*viața asta care nu se mai termină

Marți mama împlinește 82 de ani. Am fost săptămâna asta la diabetolog, la vizita trimestrială, și am avut din nou discuția aia inutilă despre de ce nu vrea să facă niște analize mai aprofundate ca să vedem de ce îi iese o anemie la analizele uzuale de sânge. Zice că a trăit destul și că nu vrea să se chinuie cu niște analize invazive ca să afle cine știe ce. Oricum trebuie să moară, i-a zis și doctoriței. Femeia s-a uitat în fișă, i-a văzut vârsta și a zis:

– Mda, ce să zic, aveți dreptate, dar numai Dumnezeu decide când anume, nu putem noi.

Pe drumul spre casă i-am zis și eu că o înțeleg, să nu se simtă prost, mai ales că mi-a rămas în minte vizita de acum șase ani la azil, la domnul T, și i-am amintit și ei ce a spus el atunci: Dacă am putea muri atunci când ni se termină puterile… dacă am vrea să murim atunci când nu mai putem, dar ne agățăm de fiecare zi și pe negândite ajungem aici. N-a zis nimic, nu știu dacă-și amintește că atunci mi-a zis că nu prea mai e viață aia de la azil, în schimb acum îmi zice mereu că dacă nu va mai putea să se descurce singură mai bine s-o duc la azil. E o decizie grea și pentru ea, dar pentru mine e și mai și, pentru că pur și simplu n-aș putea să fiu împăcată cu asta. Așa că sperăm amândouă să nu fie cazul. Cu o moarte fulgerătoare toți visăm să trecem dincolo. Dar eu nu sunt încă OK nici cu moartea ei, nu cred că putem fi vreodată pregătiți pentru asta, indiferent câți ani ar avea. Și pentru ea sentimentele sunt împărțite. Pe de-o parte o sperie ideea unei boli fatale – jumătate din refuzul de a face analize vine din frica de cancer. Și-ar mai dori să trăiască, dar a ajuns la etapa aia în care viața devine mai degrabă un chin, când te lasă pe rând dinții, vederea, picioarele, puterea. Te agăți de fiecare zi și de micile obiceiuri, căci bucurii nu prea mai sunt, și îți dorești să se întâmple ceva care să oprească lucrurile brusc, fără chin, nici pentru tine și nici pentru ceilalți. Acel ceva e ilegal.

*și lumea asta care arată tot mai rău

Pe de altă parte, mă uitam deunăzi la „cele mai frumoase 100 de poze din 2023” – în mare pare sunt despre moarte, suferință, catastrofe și politică. OK, poate nu e bine spus „cele mai frumoase”, de fapt sunt cele mai reușite fotografii în clasamentul ăsta făcut de Time, și pot să înțeleg demersul ca pe ceva ce valorizează măiestria fotojurnaliștilor, dar chiar și așa, ele arată o lume în care nu prea mai e de trăit.

*de ce nu avem și noi o corupție ca în Germania

O discuție cu domnul inginer pe marginea scandalului vaccinurilor. El nu e de acord cu ce am scris eu despre asta săptămâna trecută. Zice că USR e victima unui dosar folosit politic, chestie cu care sunt de acord, dar eu cred că nu îi influențează pe cei care îi votau oricum pentru că nu au alternativă. Căci iar suntem ca femeia care stă cu bărbatul bețiv pentru că măcar n-o bate.

Domnul inginer zice că de fapt miza nu suntem noi, cei puțini care oricum votam USR, ci sunt ceilalți care vor crede acum că și USR e aceeași mizerie, că sunt penali la fel ca ceilalți, și de fapt ei sunt doar niște fraieri făcuți la jocul politic de PNL&PSD. OK, în USR au mai rămas niște ahtiați de putere care i-au mazilit în stil jegos clasic politic pe ceilalți. Cei rămași încă nu sunt dovediți corupți, ci doar lipsiți de caracter.

E ceva ce ne îndreptățește să credem că odată ajunși la putere vor dobândi caracter și nu vor fi corupți, am întrebat? NU, nu vor dobândi caracter, dar va fi alt fel de corupție comparativ cu asta de țară pe care o avem acum. Va fi un soi de corupție de nivel mai înalt, zice domnul inginer, trăit în Germania, care știe că de fapt nu există țară fără corupție.

Deci dezideratul nostru e să avem o corupție ca în Germania, căci fără nu se poate. Să se fure geostrategic, dar să se și facă ceva. Pe sistemul ăsta și Negoiță de la sectorul 3 pare acceptabil, deși e la nivel mic deocamdată. Am făcut aseară când m-am întors din București poza asta și cred că poate să stea într-un clasament al pozelor despre România: un panou de propagandă politică pus în fața unei grămezi de pământ (care indică de fapt o lucrare neterminată și probabil așa va și rămâne) vorbind despre o bretea de dreapta pe care primarul se laudă că a făcut-o în 5 zile. Probabil tot fără autorizații cum le face pe toate, dar cu prietenie. Am mai zis, parcă, pe aici, că inclusiv oameni cu studii juridice îl admiră pe făcătorul de Negoiță și consideră că n-ar trebui să ne mai cramponăm atât de reguli și legi.

*mândri, dar mulți

Pe de altă parte, ponderea celor care se declară mândri că sunt români a crescut cu 12% în ultimii 10 ani, iar a celor care declară că arborează tricolorul de Ziua națională, cu 23%, zice un Sondaj INSCOP. Probabil se va vedea și la alegeri. Deocamdată am văzut câteva mostre de naționalism grețos pe fb zilele astea, de la cineva care a prins o sinecură generoasă în altă țară, dar plânge cu lacrimi de sânge pentru țărișoară; și de la altcineva care face parte din sistemul de justiție și care nu s-a dat în lături să încaseze pensia nesimțită, deși admite că e nesimțită, dar așteaptă ca altcineva să reformeze sistemul și țărișoara. N-am să înțeleg niciodată ce fel de busolă interioară au oamenii de genul ăsta, care nu se sfiesc să fie ridicol de tupeiști și duplicitari. Să plângă de mila țărișoarei, dar să profite cât pot de pe urma ei, pentru că oricum și alții o fac.

Asta este de fapt o problemă pe care se pare că nu o vedem, că noi suntem corupția mai întâi și abia apoi cei din vârf, de care ne plângem că sunt corupți. Nu ar exista corupție fără colaborarea mai mică sau mai mare a poporului și fără mica corupție personală, a fiecăruia. Un exemplu bun e cazul polițiștilor de la Huși care au fost prinși că cereau mită de la șoferi doar datorită unui ucrainean care a sunat la linia anticorupție. Până să vină ucraineanul ăla câți șoferi români grăbiți să depășească pe linia continuă or fi dat șpagă și s-or fi plâns apoi că polițiștii sunt corupți? Probabil așa se traduce și scorul mic al partidului anticorupție și moartea anticorupției în general, căci la nivel declarativ ne deranjează corupția, dar în realitate avem o toleranță mare la ea și ne complacem.

Într-o notă mai veselă, noi am sărbătorit La partid în Lehliu, la un concert cu 3 parale. Pretextul a fost concertul și curiozitatea de a vedea cine vine la cârciuma asta in the middle of nowhere, căci bucureștenii au aroganța să considere că numai acolo e viața 😉 Dar ne-a surprins plăcut mâncarea de la restaurantul ăla care, ca multe altele în mândra Românie, a închis o terasă cu niște folii de plastic și le permite clienților să fumeze la masă, căci de fapt e terasă, nu e interior, nu?

*pisicile s-au dat pe brazdă

Ca să fie și ceva bun săptămâna asta, unele pisici au acceptat în sfârșit să intre și în noua casă construită de domnul inginer. Au continuat, firește, luptele pentru locul lui Șandor, nu se împacă toate și se fac și se desfac coaliții, dar până la urmă, tabloul general într-un miez de noapte arăta cam așa:

Etichete: batranete, coruptie, Germania, jurnal săptămânal, moarte, patriotism