Marea înzăpezire din februarie ’25

Cum am rămas înzăpezită pe drumul spre moșie, era să mă salveze gratis niște consăteni, dar până la urmă m-a salvat contra cost altul. Plus un video cu pisici înotând în zăpadă, ca să mulțumim toată audiența.

Unul dintre articolele mele de mare succes de pe blog – De ce a fost mai bine în iarna lui 54 – trata într-o manieră moralizatoare subiectul înzăpeziților care atârnă la ajutoare de la autorități, în loc să se gospodărească singuri, știind că iarna nu e ca vara. Mulți au fost de acord cu mine atunci (eu sunt de acord cu mine și azi), mulți m-au înjurat, iar azi a fost ziua aia în care am plătit pentru tot ce am scris atunci 🙂

Dollo, neajutorată, așteptând ajutoare

Ca să nu vă fierb prea mult, m-am înzăpezit cu mașina pe drumul spre moșie, pentru că mă așteptam, ca orice om modern și inconștient, care se bazează pe autorități, că drumul de 5 km care leagă satul nostru de cel mai apropiat oraș va fi dacă nu deszăpezit măcar dat cu sare și se va putea circula pe el. N-a fost. Nici eu nu eram pregătită pentru asta, nu aveam nici măcar o lopată în porbagaj, iar asta nu din vine mea, firește, ci pentru că nu aveau la Kaufland, unde mă oprisem ca să cumpăr (și) mâncare pentru animale.

Am plecat din București mult după prânz și m-am înfipt pe la ora 14.00 în troianul complet imprevizibil care mă aștepta la ieșirea din orașul Fundulea. Un pic mai înainte chiar mă intersectasem cu un utilaj cu lamă, care se întorcea de pe acest drum și nici prin cap nu îmi trecuse că utilajul ăla nu venea de mai departe, ci doar făcuse o tură scurtă cât să râcâie un pic zăpada la capătul microbuzului, acolo unde stă de regulă și mașina de poliție ca să facă controale aleatorii.

Așa că am intrat încrezătoare pe drumul ăsta de 5 km, care ține parțial de Fundulea, parțial de Consiliul Județean Călărași, deși, de fapt, când i-am sesizat pe toți că e plin de gunoaie pe margini, s-au spălat pe mâini de el spunând că e al primăriei comunei de care aparținem. Comună care nu-l recunoscuse nici ea. Deci, de fapt e un drum al nimănui.

E, și vă veți întreba cum de nu am văzut troienele de pe el, de ce am intrat ca tuta în zăpadă în loc să mă fi întors din drum? Căci așa m-aș fi întrebat și eu și m-am întrebat cu siguranță de câte ori am văzut pe la știri români prinși de „iadul alb” pe câte o șosea, criticând autoritățile. Măi, dar oamenii ăștia nu-și luaseră și creierul la ei, unde naiba se duceau, nu au văzut ce era afară?

Drumul oaselor mele

Răspunsul e clasic: nu mi-am dat seama că e așa rău 🙂 Până acolo mersesem pe porțiuni mari cu zăpadă, bătătorită de mașinile care trecuseră înaintea mea, și mi-am imaginat că așa e și mai departe. Dar nu am apucat să fac mai mult de 200 de metri de la locul ăsta unde i se terminase datoria omului cu utilajul, și m-am împotmolit. Zăpada era afânată și m-am înfipt complet neverosimil.

Evident că lopeți aveam destule, dar la moșie, și dacă aș fi avut la mine vreuna n-ar fi făcut mare diferență. Zăpada era de fapt troienită, nu era uniform distribuită pe șosea, iar când am coborât din mașină am constatat că îmi ajungea pe alocuri chiar la genunchi. Aveam în schimb o umbrelă cu care am scormonit zăpada de sub mașină și din spatele roților, am scos toate covorașele de cauciuc din mașină și le-am așezat frumos sub roți, cum cred că văzusem prin vreun clip pe net, din multele care-ți pierd timpul și te fac să crezi că sunt utile.

N-a mers, mașina nu se clintea nici înainte nici înapoi. Am încercat s-o împing, în fine, vă imaginați cam toate manevrele de care, în neputința mea, am fost totuși în stare. Între timp, alte mașini care veneau din aceeași direcție ca și mine, dar văzându-mă pe mine înțepenită ca o tută în mijloc, au făcut cale întoarsă. Așa că ceva bun tot a ieșit din pățania mea. Pentru alții. Le-am fost exemplu negativ, după cum m-a încurajat, de departe, domnul inginer.

Până la urmă l-am sunat pe omul cu utilajele de tot felul de la noi din sat și l-am chemat în ajutor. Contra cost, firește, că cine să vină 5 km din sat ca să te tragă din rahat gratis?

Cât l-am așteptat pe omul nostru cu utilajele, văd în oglinda retrovizoare cum se apropie ditamai jeep-ul cu roți înalte cât jumătate din mașina mea. Oprește în dreptul meu, dă geamul jos și mă întreabă dacă poate să mă ajute. Teoretic ar fi putut, dar practic s-a dovedit că nu, pentru că nu avea la el o șufă. Eu, vorba aia, femeie la volan, ce să știe ea ce e aia șufă, deci nu aveam nici atât. I-am zis în schimb că am speranță, că va veni omul cu utilajul din sat, așa că omul mi-a urat succes și a plecat în direcția satului, lăsând în urmă un nor de zăpadă explodată de sub roțile alea burgheze. Când o veni sfârșitul lumii, așa ne vom uita noi ăștia săraci după bogații cu roți mari.

Câteva minute mai târziu a apărut în spate și un Logan, din care au coborât doi oameni vânjoși. Spre deosebire de alții nu s-au îndurat să întoarcă mașina fără să mă întrebe dacă… mă pot ajuta cu ceva. S-au oferit să mă împingă și eu să încerc să dau cu spatele. Au încercat, n-a mers, nu s-a clintit. Le-am zis și lor să stea liniștiți că vine omul cu utilajul din sat. Au făcut cale întoarsă și au plecat și ei pe drumul alternativ. Căci da, în sat se putea ajunge pe ocolite, pe un alt drum, care cică fusese măcar tratat cu sare și umbla vorba că se putea circula, cu grijă, pe el.

Extravaganța mea de 400 de lei

După vreo 25 de minute a apărut la orizontul înzăpezit și omul din sat cu utilajul. Câteva tone de fier și putere care m-au tras îndărăt din rahatul ăla alb, mi-a zis s-o iau pe drumul alternativ și m-a ușurat totodată de 400 de lei. Că e intervenție mare și motorina scumpă. De banii ăștia, însă, s-a dus înapoi în sat și mi-a tras zăpada și din fața porții, ca să am unde odihni mașina când oi ajunge. Am apreciat, mai ales că am avut o grămadă de dat la zăpadă și în curte, ca să pot băga mașina.

Porțiune din drumul alternativ

Eu, cu roțile mele mici, am luat-o pe drumul alternativ, care mi-a provocat și mai multă adrenalină decât înzăpezirea, căci e plin de curbe, văi și dealuri, șerpuind printre două lacuri, acum parțial înghețate. Să mergi pe drumul ăla când e zăpadă sau gheață (și riști să derapezi și să te trezești în apă), trebuie fie să fii un șofer experimentat, fie să n-ai încotro. La mine a fost a doua, dar până la urmă am izbândit și am ajuns la moșie, unde Șandor m-a întâmpinat la fel de fericit ca întotdeauna.

Welcome dance

De altfel câinele Șandor era unul dintre motivele pentru care țineam să ajung la moșie, căci l-am văzut pe camerele de supraveghere cum doarme ca prostul pe prag, în loc să intre în cușca în care probabil se lăfăiau pisicile. Chiar astă noapte, pe viscol, a dormit acoperit cu zăpadă, pe un preș, la ușa casei. Așa că mi-am dorit să ajung să-l bag cu forța în cușcă, știind că vin temperaturi mari, cu minus, nopțile astea.

Au urmat câteva ore de dat zăpada în curte – ca să pot băga mașina, apoi în jurul casei. Zăpada troienise zdravăm porțiuni din curte și casa, așa că zic că au meritat banii de deszăpezire 🙂 Mă rog, ninge în continuare și o s-o pună la loc, dar o să fie mai puțină de dat mâine și tot așa…

Happy end, Șandor a acceptat să împartă cușca cu Garfield

Bașca faptul că Șandor a intrat acum singur în cușcă, unde coabitează chiar cu câte o pisică, semn că pesemne el crede că trebuie să doarmă pe pragul casei doar când nu sunt acasă, s-o păzească. Ceea ce, evident, e înduioșător, dar mă face să mă întreb dacă nu cumva se bucură când vin că în sfârșit poate să doarmă noaptea în cușcă, să nu mai păzească casa 🙂

Iar după atâta stres, s-au făcut și niște filmări mai relaxate:

Când în sfârșit am intrat în casă, marele Internet mi-a amintit azi că acum 13 ani share-uiam poza asta. Eu încă nu m-am urcat și pe casă, dar mult nu mai am. Dacă mă mai ține spatele, mai trebuie doar să lucrez la partea de pregătire pentru supraviețuire: o șufă, o lopată, chestii din astea pe care orice femeie independentă ar trebui să le poarte în poșetă. Nu de altceva, dar viscolul ține încă două zile, iar peste câteva zile trebuie să pornesc înapoi spre București. Sunt așa de curioasă cum o să fie drumul…

 

Tags: , , , , ,

6 Responses to “Marea înzăpezire din februarie ’25” Subscribe

  1. cmv 18/02/2025 at 10:42 #

    Bravo, Dollo, te-ai descurcat admirabil!
    De la distanță, mi s-a făcut dor de zăpadă, nu am mai văzut de ani buni.
    Îți țin pumnii pentru drumul de întoarcere!

    • Dollo 20/02/2025 at 19:22 #

      S-a produs întoarcerea cu bine, drumul înzăpezit a fost curățat, pupat toți peața endependenții 🙂

  2. sendroiu 20/02/2025 at 14:08 #

    Tu, Sandor & pisicile ati avut noroc ca nu te-ai aventurat pe acolo cu o masina electrica

    • Dollo 20/02/2025 at 19:19 #

      Da, asta ar fi fost mai rău decât fără lopată și șufă 🙂

  3. Ionut Ghinea 20/02/2025 at 17:22 #

    Benezic, chapeau! Ai un condei tare maiastru, chiar si atunci cind scuipa neaosele f** si c**! 🙂

    Ma bucur ca te-ai tinut de cuvintul scris si nu te-ai pierdut prin presa vremilor romanesti. Nu stiu sa fac complimente, insa multele dati si ore in care nu am nici un chef sa muncesc le petrec cu povestiri de-ale tale. Si ce bine – are balta peste!

    Un nume ca al tau nu se uita si stii bine: e sonor, controvers si desteptuc. Ca Mirela Bernard, de altfel, ca ea ne-a facut cunoscuti unul cu celalalt. Sau Solomon Runcan – tii minte colegul de la INID? Ah, timpuri pasate 🙂

    Tine-te departe de inzapeziri, iubeste animalele, intelege-te mereu bine cu mama ta si pastreaza capul limpede. Nu imi sta in caracter sa ma ivesc taman cind in sfirsit amintirea mea s-a stins, dar cu tine fac o exceptie, hihihihi… Servus!

    • Dollo 20/02/2025 at 19:19 #

      Hei, ce surpriză! Și din ce vremuri îndepărtate vii 🙂 Mulțumesc pentru complimente! De Mirela firește că îmi amintesc, ne-am și revăzut la întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea liceului, dar de Solomon Runcan deloc. Îmi amintesc de alții de la INID totuși.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale