De unde veneam când am intrat în coliziune cu șoferul de RATB
De când ne-am mutat în Franța am avut ocazia de câteva ori să constat cu surprindere cât de politicoși și răbdători sunt vânzătorii, chiar și – sau poate mai ales – atunci când te văd că ești străin și te descurci un pic mai greu în limba locală. Nu vreau să generalizez tocmai pentru că încă suntem la început (7 luni) și e posibil să ne încadrăm în modelul emigratului în Canada care ajunge să urască zăpada după ce la început o idealiza. Totuși am avut câteva experiențe aproape traumatizant de bune care m-au făcut să mă întreb ce e cu oamenii ăștia, de ce nu sunt și ei supărați ca noi?
Povestesc unul singur, ca să vă faceți o idee. Am vrut să cumpărăm o masă și niște scaune de la un Jysk, iar vânzătorul – un tinerel de 20+ – când a văzut că nu stăpânim prea bine franceza a încercat să vorbească el în engleză, ca să ne înțelegem. Nici engleza lui nu era mult mai bună ca franceza noastră, dar am apreciat gestul. Nu avea toate scaunele pe stoc, ci numai masa, așa că a trebuit să piardă cu noi câteva zeci de minute ca să ne hotărâm dacă vrem să comandăm scaunele, când să venim să le ridicăm, să-i dăm datele, să plătim doar masa și un avans pentru scaune etc. Apoi ne-a zis să tragem mașina în spatele magazinului de unde aveam să ridicăm masa.
Între timp s-a făcut ditamai coada de clienți după noi, mai era un singur casier care îi procesa, deci noi ne-am simțit oarecum vinovați că le-am stricat flow-ul ălora.
În spate, ca să luăm masa, am mai așteptat vreo zece minute, timp în care același vânzător a rezolvat o parte din clienții care făcuseră coadă după noi, apoi a venit – tot el – în spate și ne-a dat masa. S-a scuzat că a întârziat (!), ba chiar s-a oferit să ne ajute s-o urcăm pe mașină și ne-a urat la final bonne journee alea alea… Per total o experiență extraordinar de pozitivă, de la un vânzător foarte tânăr.
Eu tocmai fusesem în țară înainte de asta, la o clinică privată, unde avusesem o experiență dubioasă cu o recepționeră care nu numai că era îmbrăcată complet neadecvat cu postul (vulgar), dar mesteca gumă, vorbea răstit și a trebuit să-i repet de câteva ori diverse informații pe care mi le ceruse, i le dădusem, dar pur și simplu nu era atentă la ce făcea. Nu părea să fie doar o zi proastă, ci așa era modelul.
Avusesem atunci discuția cu cineva despre asta și ajunsesem la concluzia, ca să le găsim o scuză, că ai noștri tineri trebuie că sunt victimele rețelelor sociale, unde văd diverși „influenceri” cu care se compară și de asta sunt nemulțumiți de viața lor, de cât câștigă, și de aici atitudinea proastă față de oamenii cu care vin în contact la job, pentru că, vezi bine, nu fac treaba cu plăcere, căci treaba aia nu le asigură și lor un trai mulțumitor.
Poate fi și asta, însă în urma experiențelor din Franța (și chiar din alte țări pe unde am mai fost în ultimul timp), aș fi înclinată să cred că la noi e vorba de ceva mai profund, cum ar fi educația primară, mult înainte de a ajunge să fii sau nu mulțumit de job sau de propria viață. Și chiar nu pot să pricep de ce toți străinii ăștia care vin în România zic că vai ce oameni drăguți au întâlnit aici, când mie mi se pare taman invers.
Nu spun că-s chiar toți așa, trebuie să admit că față de acum 30 de ani nivelul de politețe în servicii a crescut considerabil și la noi, dar e ceva acolo care face ca politețea să pară de multe ori forțată. Adesea în loc de tratamentul deferent normal, care poate fi și rece, ești tratat mai degrabă cu o benevolență superioară, cu dese accente critice, ca și când ai fi un copil prost care trebuie admonestat cu blândețe – că poate face nebunu vreo reclamație – dar suficient cât să simți cine e stăpânul acolo. Că nu e niciodată clientul nostru stăpânul nostru.
Și așa ajungem la pățania mea de ieri, de la aterizarea în București. Vin eu ca o floricică dornică de a-mi revedea meleagurile, după vreo lună în neagra străinătate, și cum cobor din avion, pe peronul autobuzului 100 (fost 783) care era plin pe jumătate cu călători, îl întreb pe șoferul care își mânca un sandwich în fața mașinii:
– Bună ziua, am și eu timp să-mi încarc cardul?
Ghișeul de bilete era la câțiva metri în fața autobuzului, aveam cardul reîncărcabil în mână, dar știam că nu mai am bani pe el, iar la ghișeu nu era niciun client, deci am presupus că ar merge rapid operațiunea. Dar am zis să-l întreb pe șofer dacă am timp, că poate urma să plece imediat, caz în care aș fi ales să plătesc direct în autobuz cu cardul bancar.
La care el îmi răspunde, cu intonația aia care se dorea ironică, dar mustea de sictir:
– Io știu?! Poate aveți….
– Dar nu plecați fără mine, da? insist eu, complet neinspirat, în timp ce făceam deja pași spre ghișeul de bilete.
– Așa ați făcut și la avion? îmi strigă el din urmă.
– Păi la avion am luat biletul înainte, i-am zis, nu vreți să plătesc și aici? încerc să înmoi preopinentul.
– Așa faceți și la mall? insistă el, adăugând ceva ce nu am mai înțeles. Deja eram aproape în fața ghișeului. M-am întors să-l întreb ce a spus.
A repetat ceva, apoi dacă a văzut că stau să procesez ce zice, că nu înțelegeam unde vrea să ajungă, m-a concediat cu un gest de lehamite, spunând:
– Haide, mergeți, că până… probabil a vrut să zică cât stăm să parlamentăm aicea luai de câteva ori bilete. Ceea ce era corect, doar că nu eu parlamentam, ci el se găsise să-mi facă educație cum că nu așa se procedează. Probabil călătorul ideal e ăla care stă cuminte pe peron, cu biletul în dinți, și așteaptă autobuzul, nu pune probleme.
Am încărcat cardul și m-am întors la autobuz în mai puțin de două minute. El era tot acolo, abia terminase de mâncat. L-am ignorat la întoarcere, deși m-am gândit câteva secunde dacă să-i zic ceva sau nu, ar fi escaladat discuția și nu aveam niciun chef să-i dau de fapt satisfacția că a mai pus el la punct o cucoană cu pretenții. Am validat cardul, mi-am găsit un loc și am mai așteptat zece minute ca să plece autobuzul. Zece minute. Era clar că omul era cu capsa pusă, știa foarte clar că aveam timp să mă duc și la toaletă până avea să plece, nu numai să cumpăr bilet, dar a ales să mă persifleze pentru că avea el ceva nespus în gușă.
Tot drumul, până la Piața Unirii, am rumegat situația. La început m-a enervat, mai ales văzând cât de mult stă autobuzul înainte să plece. Apoi m-am dat seama că eu am abordat situația greșit din prima. Trebuia pur și simplu să-l întreb la ce oră pleacă, și să decid în consecință ce soluție să adopt. Abordarea mea a fost greșit familiară, stârnind pesemne în omul nevorbit un comportament de rahat, în care voia neapărat să-i zică el uneia că e nesimțită și nu dă aceeași importanță orarului autobuzului (și șoferului), așa cum o face cu avioanele.
Ce m-a făcut să mă calmez până la urmă și chiar să-mi fie milă de el a fost însă drumul până în oraș. De cum s-a urnit autobuzul s-a auzit un zgomot de table zăngănind și huruind suspect, undeva în spate. Mașina aia părea că are ceva probleme de funcționare, totuși s-a târât cum necum prin traficul de pe DN1, apoi pe la toate semafoarele din oraș, pornind, oprind, huruind, zăngănind… O tristețe. Aveam senzația căă numai tramvaiele alea vechi sunt rablagite prin București, dar iată că și autobuzele s-au mai delăsat de când n-am mai umblat eu cu RATB-ul.
M-am gândit pe drum la omul ăla supraponderal, între două vârste, care conduce zi de zi rabla aia, se enervează în traficul bucureștean și care probabil are multe ofuri pe suflet. Să vină una zâmbind, proaspăt coborâtă din cine știe ce avion, dintr-o viață aparent mai bună ca a lui, și să-i pretindă s-o aștepte să-și ia și ea bilet, a fost pesemne ocazia ideală pentru el să-și verse niște frustrare. Așa un pic pasiv agresive, cât să nu fie acuzat de comportament neadecvat.
Mi-am amintit, prin comparație, de autobuzele din Franța, majoritatea electrice, silențioase, aproape noi, de bonjourmadame-ele pe care le primești la urcare, de zâmbetele neforțate, de viața aparent mulțumitoare a șoferului de autobuz francez, e drept, dintr-un oraș mic, nu din Paris, dar care mai are pe cap și sarcina în plus de a încasa banii pe bilete de la călătorii care nu au abonamente. Mi-am amintit și de alt șofer francez care a oprit într-o zi autobuzul pe care-l conducea ca să-mi permită mie, șoferiță, să ies cu mașina de pe o stradă laterală și să intru în trafic în sens opus celui în care mergea el. A făcut-o pur și simplu din politețe, deși nu era cazul, nu era aglomerat în fața lui, a fost, din nou, un gest șocant pentru mine, obișnuită doar cu traficul românesc mereu încrâncenat.
Așadar, comparând locul de unde veneam cu ăsta unde m-am întors, stând în autobuzul 100, undeva la un semafor din București, până și mie mi-a fost clar că ceva în aerul ăsta românesc scoate fiara din tine.
Daca ne gandim ca omul isi traieste viata in mirificul trafic din Bucuresti ii putem da niste circumstante atenuante, chiar daca badarania nu se scuza.
In aceeasi idee, un drum de 1000+ de km din vestul Germaniei pana la granita austro-ungara e incomparabil mai putin obositor decat un drum de 300 km de la Bucuresti la Bacau pe vestitul DN2. Plus ca varianta 2 se lasa de multe ori si cu o migrena puternica.
Nu-i de mirare ca multi cand ajung pe la Roman o iau razna si pe contrasens.
Atata ne duce capul ca popor, bulgarii care nu au niciun motiv sa fie mai rasariti ca noi si-au facut macar drumurile prin afara localitatilor, plus cateva autostrazi acum cateva zeci de ani. Iar in Sofia blocurile au ditamai spatiul intre ele, doar Bucurestiul e inghesuit intr-o vale stramta….
Da, e clar că ne sabotăm singuri
Asta imi aduce aminte mereu de cartarescu si „Sentimentul romanesc al isteriei” – si e scris in 2005 ! https://hotnews.ro/sentimentul-romanesc-al-isteriei-de-mircea-cartarescu-848077
Da, nu știam scrierea asta a lui, dar cu ea se fac două texte de Cărtărescu pe care le citesc, iată, mulțumesc pentru link 🙂
Wow, cât chin cu rulota, casa la țară, neregulile semnalate acolo și acum sa va mutați în altă țară? Puteți detalia cum ați ajuns la această decizie?
Păi ce ar mai fi de detaliat în plus față de ce tot am scris pe aici? Viața la țară ne-a arătat mai bine cum e țara și am decis că nu mai avem suficient timp pentru ritmul în care se schimbă ea.
Of, țâfna aia bucureșteană. Ca n-am cum să zic românească fiindcă în Ardeal sau în alte regiuni românești politețea e mai „europeană” și educația primară e mai solidă.
Iar cu străinii, cine știe, poate ca e bucureșteanul mai deferent față de ei, fiindcă și eu am auzit mulți care sunt încântați de experiențele avute în România.
Da, tot aud că Ardealul e altfel și am și văzut când am ajuns pe acolo. Din păcate am decis să cumpărăm terenul tot aici, unde veșnicia îți ustură ochii 🙂
Atentie, ca te vor acuza unii de anti românism si de pro frantuzism. 😄
Pe la mijlocul anilor 2000 mi-a povestit un tip, ajuns pentru câteva luni in Franta, cum a mers el la magazin si s-a asezat la o coada unde cineva din fata lui a avut nu stiu ce problema cand a dat sa plateasca. Si a zis el cum a stat casierita si a dat sa il ajute si intr-un fel si in altul, cum a dat telefon sa deblocheze situatia, pana a rezolvat-o timp de cateva minute bune, si cum se aduna lumea in spate si nimeni nu zicea nimic. Ba chiar asteptau linistiti. Si mi-a zis amicul meu ca lui asta nu i se pare civilizatie, cand ajungea doar sa il treaca pe el peste rand, doar e client, ce pm!
Eu m-am nimerit prin Bucuresti intr-o zi cu soare, pe cand smartfoanele nu prea existau, cautam strada Sperantei la parter. Uitasem ca in Romania o strada poate fi si la stanga, si la dreapta si in fata si in spate, simultan, mai ales in cartierele de blocuri. Asa ca m-am hotarat sa intreb de o respectabila doamna care trecea pe acolo.
– Dar de unde p-la mea vrei sa stiu eu? mi-a raspuns ea peste ochelari, continuandu-si drumul.
Dar, ca sa fiu cinstit, m-am nimerit si la Iasi anul trecut, luand tramvaiul doar pentru fun, nu ma descurcam cu masina pentru cumparat bilete si un tanar destul de suspect mi-a aratat cum se face, fara sa-i cer nimic. In State, cand m-a ajutat unul in aceeasi situatie, a trebuit sa il rasplatesc cu $1, pe cerute.
M-am invatat sa dau buna ziua cand intru in magazin, in autobuz si in general oriunde, inclusiv online, pe Teams, dupa ce mi-am luat cateva „ignore” in mod ostil cand am uitat sa o fac, atunci cand nu am fost corectat direct. Am observat ca nu prea (e, se mai da, dar mult mai putin, mi se pare) sa da buna ziua, ci adreseazi si ti se adreseaza o privire urâta gen ce mai vrei si tu. Intra omul in farmacie si zice direct ca vrea niste paracetamol si farmacista ii intinde cutia nespunand altceva decat cat costa. Am remarcat si de la niste colegi polonezi ca intra mereu in discutie fara sa dea binete. Ma gandesc totusi ca e vorba de eficienta, nu stiu, dar parca lipseste ceva, dupa atatia ani de bonjour 😊
Totusi, soferul ala de autobuz e un cretin. Ce-l costa sa fie si el mai simpatic? Poate ca i-ar face mai bine la bila …
Cu un pic de antimârlănism toți suntem datori 🙂
In 2004, la Berlin, am fost uimita sa descopăr ca autobuzele funcționau dupa un program! Dacă întârziau chiar si jumătate de minut, ce mai comentau nemtii în stație… Eu nu știam cum să le zic să zică bogdaproste chiar și așa.
Pe de altă parte, mi se părea mai umană abordarea șoferilor de RATB din București de la vremea aia, care îmi deschideau și la colț de stradă, între stații… (tocmai pt ca nu exista un program) și nu pot să nu împărtășesc aici o mică nostalgie după linia 300, care a fost fuzionată în mult mai eficienta 381 (Nicușor e “de vina”, desigur!)
Bucureștiul între timp a împrumutat și mai multe din metehnele marelui Paris, sictirul șoferilor care stau ciufuti în trafic e doar un exemplu.
E mai avansat însă pe partea de tehnologie – in București, se putea plăti direct cu cardul în autobuze cu ani buni înainte să fie disponibilă opțiunea asta în Franța – plus internetul (nu numai ăla foarte bun din România, zic de wifi în autobuz)
E parte din transformarea într-o mare capitală, cu bune și cu rele.
Când m-am mutat la Grenoble – dar așa e într-adevăr în orașe mai mici, am rămas uimită ca lumea salută când intră în autobuz, ca într-o casă, și zice mulțumesc când se dă jos!
Ajută și faptul ca nu e o cabină închisă a șoferului, ești “obligat” să treci să validezi la urcare pe ușa din față etc dar aș zice ca asta cu salutul e totuși foarte franțuzească, tre’ să zici Bonjour, nu merge doar cu un zambet sau alt gest.
Dar ce mai îmi place cel mai mult la șoferii de autobuz aici e ca au program de exerciții fizice! E parte din “well being program” de la companie. La fiecare capăt de linie se dau câteva minute jos (în unele stații au o gheretă cu toaletă etc) și fac un pic de stretching, câteva mișcări de înviorare – plus faptul ca au o pauza de masă așezată, toate astea ajută să fie sănătoși și cu siguranță mai bine dispuși.
PS. Pare ca poți să încarci cardul online la STB https://online.stbsa.ro/, deși recunosc ca nu am utilizat această opțiune, folosesc 24pay (aplicația) – dar câteodată tehnologia ne privează de interacțiune umană și de articole pe blog, deci a se consuma cu moderație 🙂
Da, știu că se încarcă cardul ăla și onlai, dar trebuie făcută treaba asta cu o zi, parcă, înainte. Iar eu de regulă vin de la aeroport cu trenul până la gară, însă de data asta suspendaseră ăștia trenurile alea pentru nu știu ce revizii, de aia m-am dus la autobuz. Oricum, da, prilej de încă o bârfă pe blog, ceea ce amenință să treacă drept antiromânism la un moment dat, cum spune domnul Ilici mai sus. Și n-ar fi cazul 🙂
Da, înainte se putea plăti și cu cardul STB in trenul ăla, dar de când au actualizat tarifele, nu se mai poate, pe același principiu cu biletul unic
Pai ati ajuns departe. Ultima oara am coborit departe si adus cu un autobuz.
Avind nevoie la toaleta, am fost oprit ca doar facuse curat!!!! La pasapoarte tanti din cutia inalta (mai inalta ca noi ca sa vedem ce superiori sunt ei) vorbea la telefon ceva important rau de tot, despre o ruda sau ceva de genul asta. Apropos pe nici un alt aeroport pe unde am fost cei de la control pasapoarte nu sunt in custi.
Iar la iesire nici un telefon public ca sa aflu unde e persoana ce ma astepta (era jos, ca si jos scria sosiri!!!) Contra 1 sau 2 euro unul din taximetristii ce erau in interior la sosiri mi-a dat telefonul sa sun.
In rest, in Bucuresti am avut multe experiente placute ultima oara: de la cel din magazinul de suvenire din zona Magazinului Victoria, la farmacie, unde am intrebat de niste medicamente, am cerut 3-4 cutii din fiecare (erau 2 sau 3), le-am primit si abia apoi mi s-a spus ca trebuie reteta.
Cel mai haios a fost la o casa de schimb valutar, unde s-au facut ochii mari cind a cerut CI si eu am spus la fel de repede N-am. Dupa o pauza de efect i-am spus ca-i dau un pasaport si s-a luminat la fata, schimbind apoi vreo 5 minute amabilitati.
La magazine experientele au fost combinate, predominind cele pozitive. Mai rele sunt cele de la piata, cind vreau sa iau fructe sau legume si se reped sa imi puna si ei si eu le dau jos si reincep spunind ca nu accept sa imi puna ei. Acum am invatat, intai ii spun ca ceea ce vreau imi pun eu. Daca ii convine, bine, daca nu, merg alaturi pina accepta. Si accepta.
Da, noroc că există concurență și oferte diferite, așa că nu mai ești silit să accepți mojicii, în general, în comerț.
Eu ii judec si tot eu le gasesc scuze, hehehee
Unde scuipă boierul pupă Vodă, vorba aia
salutam,
cred ca nenea facea misto de tine. Tu insa te iei prea in serios, m as fi uitat cat mai avea de mancat, …viteza de inghitit. imi faceam un plan cam cat mai dura !
apoi ii ziceam ceva: „vezi sa nu te patezi !”
parerea mea
Dacă aș fi gândit-o mai bine l-aș fi întrebat ce am scris în articol, adică direct la cât pleacă, dar nu suntem toți deștepți din prima 🙂
FELICITARI! Acu’ aflu si eu ca decizia s-a luat si doamna care le zice bine de acum le zice in franceza 🙂
Ma bucur sincer pentru voi si sper sa va simtiti in strainataturi asa de bine ca noi.
Da, e o diferenta enorma de „vibe”, oamenii sunt mai putin stresati si mult mai relaxati. Si am aflat si eu, acum niste ani buni ca aia care sunt uraciosi de fapt nu-s exagerat de fericiti. 🙂
Încă se poticnește în franceză, dar perseverează 🙂