În realitate nu se întâmplă absolut nimica

Cred că exilul te predispune la o oarecare naivitate de care îți plăcea să crezi că nu sufereai înainte. De exemplu eu am venit în țară chitită să rezolv câteva treburi administrative, printre care și schimbarea buletinului cu unul din ăsta nou, care conține cip-uri și alte lucruri reprobabile.

Am sunat la primărie ca să aflu dacă au ajuns buletinele astea diavolești și la noi în oraș. Că așa anunțase presa, citând autoritățile competente, că din primele zile ale lui aprilie bagă cip-uri și în București, nu numai la Cluj. După îndelungi încercări, la toate numerele afișate pe site-ul „ghișeului integrat pentru evidența persoanei”, organizat de Negoiță la sectorul 3 (șapte numere, din care trei deranjate, două la care nu sună, unul la care nu răspunde nimeni) am dat în sfârșit de o doamnă pe care am întrebat-o ce ardeam de curiozitate să știu. Iar ea mi-a zis așa:

– Nu, doamnă, nu se fac încă buletine cu cip la noi. Urmează…

– Știți când urmează?

– Se va anunța în presă când.

– Păi de asta am și sunat, că în presă s-a anunțat deja că în primele zile ale lunii aprilie. Suntem deja în zece aprilie…

– Da, dar în realitate nu se întâmplă absolut nimica, zice doamna, încheind pragmatic orice altă discuție.

E drept că la știri nu s-a spus și aprilie din care an.

Dacă cu asta n-a mers, am zis că hai măcar să ajut sistemul să se perpetueze, plătind impozitele pe multele proprietăți. Pe alea din București le plătisem deja onlai, dar pe ăsta de la moșie n-aveam cum, că așa e la noi în țară, democrație, fiecare primărie alege dacă vrea sau nu să se înroleze în ghișeul.ro. Anul trecut am întrebat-o pe doamna de la taxe și impozite dacă și de ce nu pot plăti online. Mi-a zis că teoretic pot, dar practic trebuie să mă duc mai întâi la ei la primărie să le zic că vreau să fac asta, ei îmi vor da un cont și numai după ce i-am anunțat astfel că vreau să le dau bani voi putea să le și dau banii direct în contul din trezorerie.

Anul ăsta am zis că hai dacă tot sunt aici, să plătesc tot cash, cum le place la primarii de comune. Doar că am nimerit vineri pe la ora 14.30 când se terminase programul la 14.00 și ușa primăriei era ferecată.

Dar peste drum, ce să vezi, Poliția. Zic hai că asta e șansa mea, mă duc în sfârșit la sediul de poliție și le zic de gunoaiele alea din canalul de irigații, așa cum m-a învățat domnul polițist de la oraș, că să-i sesizez și pe „colegii” din rural, că poate nu știu.

Traversez drumul, ezit un pic la poartă, dacă să strig sau să deschid direct. M-am gândit că nu știu cum să strig, „dom șef” sau direct „polițiaaa!?”. Așa că am împins ușurel poarta, cu emoții, gândind că ochiul vigilent al organului mă va urmări din clădirea poliției și îmi va reproșa că am intrat așa neinvitată.

Dacă tot am intrat în curte, m-am îndreptat spre ușa închisă a clădirii. Știți genul, casă pătrățoasă, cu etaj, de pe vremea comuniștilor, în care la parter erau birourile, la subsol arestul și la etaj locuia familia șefului de post. Nicio urmă de program pe nicăieri, spre deosebire de primărie, unde măcar am văzut că am ajuns prea târziu. Dar nici n-ar fi normal, că doar poliția trebuie să fie la dispoziția cetățeanului non-stop, la orice oră, nu?

În fața ușii închise a poliției bat ușor, apoi dau să intru, când văd că de fapt clanța era ruptă. Încerc să rotesc din ciotul ăla, dar nu se clintește, așa că mai bat o dată, dar era clar că ușa aia nu era pusă acolo pentru cetățean, ci doar așa, ca să nu stea sediul poliției rurale cu gura căscată spre stradă.

Curtea pustie, iarba neatinsă, dau ocol clădiri și nimeresc într-un soi de intrare laterală. Zic hai că măcar intru prin spate, îl surprind pe agent în pauza de masă sau, și mai grav, anchetând ceva. Dincolo de ușa deschisă, însă, era doar o magazie cu lemne – ce-i drept tăiate – dar nici urmă de om. Polițist sau alt fel. O poartă laterală, care dă spre o stradă secundară, era dată de perete, semn că pe acolo o fi ieșit și s-o fi dus (în misiune) polițistul rural, de nu s-a mai auzit nimic de el pe la sediu.

N-a fost să fie nici de data asta, să dau gunoaiele alea pe mâna poliției.

Plecând de acolo am dat iar cu ochii de panoul electoral din fața primăriei. Un dreptunghi de placaj vopsit albastru, pe care erau lipite, stingher, unul într-un colț, unul în altul, depărtate, doar două afișe format A4, cu chipurile a doi candidați. Nici nu contează care. Puteau să fie Brad Pitt și George Clooney, ar fi avut aceeași semnificație pentru oamenii de aici.

Lumea de aici și problemele ei sunt chestii despre care nu vorbește niciun candidat la prezidențiale. Nici n-ar avea de ce, că nu e treaba președintelui să pună clanță la ușa ferecată a poliției. Sau să strângă gunoaiele de pe câmp. Sau să-i învețe pe oameni că nu e frumos să le arunce acolo. Sau să facă cumva să nu mai fie satele pline de case bătrânești goale și de case noi neterminate în care nu stă nimeni, școli goale și dărăpănate, lipsă dispensare… Sau să facă dracului ceva cu țara asta.

Ce obsesii mai au părinții de azi

Am citit recent într-un articol despre cum o tipă de 40+ a urmat ASE-ul doar pentru că maică-sa i-a zis că o să moară de foame cu limbile străine – pasiunea ei din școală. Și mi-am amintit de aceeași obsesie a mamei, când terminam și eu liceul și tot ce mă interesa atunci era literatura. Cum am dat de trei ori la ASE degeaba, până mi-am luat inima în dinți și am decis că pe banii mei (deja eram salariată) pot să dau unde vreau eu, nu unde vrea mama.

Am impresia că asta era obsesia părinților în comunism, cel puțin a părinților de fete mediocre, să dea la ASE, să ajungă să muncească într-un birou, curat, la oraș, nu să fie trimise la țară ca profesoare, cine știe pe unde, și astfel, suprema nereușită în viață, să rămână nemăritate. Ciudată spaimă, mai ales că în filmele de propagandă comunistă profesoara întotdeauna se cupla cu inginerul agronom sau cu veterinarul, ambii veniți de la oraș în fundul ăla de țară. Dar pesemne că nu credea nimeni atunci în filmele de propagandă, numai azi sunt toți cuprinși de nostalgii comuniste.

Mă întreb care or mai fi obsesiile părinților azi, pentru copiii lor, și cum se vor vedea ele peste alți 30-40 de ani, după ce vor fi ajuns să practice cine știe ce meserii care le vor aduce nefericire și-și vor blama părinții pentru asta: m-am făcut antreprenor, că așa a zis tata, ca să nu-mi ia AI-ul pâinea de la gură…

Tu când faci un copil?

Eu am depășit vârsta la care mă întrebau mătușile când mă mărit sau când fac un copil. De fapt am ajuns eu la vârsta aia la care i-aș putea întreba pe alții 🙂 Dar mi-am amintit zilele astea, habar n-am de ce, de un episod în care oprisem undeva prin secuime, la niște vânzători ambulanți de străchini și alte suveniruri, și hodornc tronc vânzătorul ne-a întrebat dacă avem copii și de ce nu facem. Genul ăla de discuție absurdă, din senin, cu un străin, care n-are nici legătură cu situația și nici sens, dar cu toate astea se petrece mai des decât ai crede, pentru că oamenii au impresia că scopul lor pe lume e să-ți zică părerea lor despre ce ar trebui să faci tu.

Și acuma, de la etatea pe care o am, mă gândesc că un răspuns potrivit la astfel de întrebări intruzive ar fi:

– Nu am, tanti/nene, și nici nu fac, că nu știu cum. Azi nu mai e ca pe vremea matale, când știați totul despre sex.

Credeți că ar avea replică și la asta?

*

Urmăriți-mă pentru mai multe cugetări inutile 😉

Tags: buletin cu CIP, cugetări, meserii, politia rurala, relația parinti copii, relații