Primul an de expat, realizări și perspective

O întrebare recurentă pe care am tot primit-o în ultimul an a fost asta: și, cum e viața dincolo? Și aflată în fața ei, de multe ori mi-a fost greu să răspund, în afară de banal-generalul e (mai) bine. Ceea ce de altfel așteaptă și cel care întreabă, că doar nimeni nu pleacă la mai rău, nu? Dar e o întrebare grea, încărcată de impresia celui care o pune, cum că la celălalt se află toate răspunsurile lumii, rezolvarea tuturor problemelor și definitivarea tuturor provizoratelor vieții. Când în realitate nimic din toate astea nu e valabil odată ce pleci de acasă, pentru că dincolo ești tot tu, cel de aici, cu mai multe sau doar alte probleme de viață decât aveai când erai aici și, în fond și acolo e tot o viață, cu bune și rele, ca și aici, doar că un pic diferită. Iar un răspuns simplu și scurt la întrebarea care ar vrea să cuprindă toate răspunsurile lumii nu există.

Dar dacă tot se încheie un an și m-am obișnuit să fac bilanțuri pe aici, ca să nu uit cum mi-a fost și de unde am plecat, m-am autoinspectat un pic, să vedem dacă în noua țară chiar mi-a fost mai bine sau doar mă amăgesc.

Minusuri

(să începem cu ele, ca să ne rămână la final un gust mai bun, de la plusuri)

1. Job-ul. De departe cel mai mare minus pentru mine este faptul că nu am un loc de muncă acolo, ci continui să lucrez pentru aceleași job-uri din România, deci sunt în continuare plătitor de impozite, asigurări și taxe în România, dar locuiesc, trăiesc în altă țară, unde beneficiez (parțial) de întreaga bunăstare de acolo.

De fapt nu prea beneficiez nici în România de servicii de pe urma taxelor și impozitelor mele, pentru că atunci când ajung în țară și am nevoie de niște analize, de exemplu, mi se spune să s-au terminat fondurile – adică alea din sănătate, unde suntem prea puțini plătitori fraieri la prea mulți asigurați șmecheri. Am încercat să fac demersuri pentru mutarea asta oficială în Franța, ca să pot beneficia măcar de servicii medicale acolo unde locuiesc, dar birocrația e așa de mare la noi că m-am lăsat păgubașă. Momentan. Poate în 2026 o să insist mai mult și o să reușesc.

Faptul că încă mai am loc de muncă nu e chiar un minus, totuși, aș fi ipocrită să-l consider așa, în condițiile în care după 50 de ani mulți se vaită că nu-i mai vrea nimeni, iar la mine încă nu vor să renunțe colaboratorii, chit că m-am mutat la 3000 de km distanță și mă văd doar online. Dar exact această situație face ca găsirea unui alt loc de muncă acolo, și implicit integrarea, să nu fie pentru mine o prioritate. Nu sunt obligată să-mi caut altceva de lucru acolo, pentru că mă complac în situația călduță în care mă aflu, muncind încă „în România”, dar în realitate nu sunt nici cal, nici măgar. Adică muncesc pe salariu de România, dar am un stil de viață de Franța. La scară personală sunt o mică Românie, cu un deficit cât casa 🙂 Bine, drept e că prețurile în România sunt uneori chiar mai mari decât cele din Franța/Germania, la supermarket, așa că deficitul nu e chiar așa prăpăstios. Dar pe scurt s-ar zice că de fapt nu sunt plecată decât pe jumătate.

2. România din tine. Apoi joburile în România vin la pachet cu alt neajuns, și anume faptul că în continuare sunt nevoită să citesc și să fiu la curent cu actualitatea românească, adică exact acea realitate care îți ridică pulsul cu fiecare știre, care te enervează, exasperează și care ne-a făcut până la urmă să plecăm, epuizați de sentimentul de neputință și zădărnicie. Această rămânere în priza românească a nemulțumirilor nu îmi face bine nici la moral și nici nu mă ajută să mă desprind cu adevărat de locurile de baștină, să zic că gata, m-am mutat, nu mă mai afectează. Și drept să spun nu mi-am dorit niciodată să ard toate punțile și să nu mă mai uit înapoi. Pentru că încă mă leagă prea multe lucruri personale de țara asta, ca să pot să rup legăturile cu totul.

Apoi, se pare că chiar dacă ai plecat din România, nu poți extirpa România din tine și asta continuă să te roadă pe dinăuntru probabil până la moarte. Fie și numai sub forma poftei de a pune murături 😉

3. Limba. Alt minus ar fi necunoașterea suficientă a limbilor străine care se vorbesc acolo – franceza și germana. Pentru un om extrovertit și obișnuit să comunice, ca mine (și care lucrează de fapt în comunicare), este frustrant și limitativ că nu mă pot exprima cu ușurință în orice situație. De fix un an de zile m-am apucat să învăț franceza (pe Duolingo, o oră în fiecare seară, de capul meu) și am făcut suficiente progrese cât să înțeleg, în mare, ce se vorbește, dacă nu se vorbește prea repezit, și să mă exprim, dar cam rudimentar. Sufăr încă la capitolul vorbire, îmi găsesc greu cuvintele și trebuie să pritocesc mult o propoziție înainte s-o scot pe gură. Din păcate majoritatea francezilor cu care am interacționat pe acolo vorbesc și ei engleza, așa că nevoia de franceză devine secundară, dar ea totuși rămâne.  Mai ales dacă aș vrea să-mi găsesc de lucru ar trebui să vorbesc cel puțin și franceza, ca să nu zic și germana, la care sunt și mai repetentă decât la franceză.

Iar faptul că mare parte din zi o petrec muncind de fapt tot în limba română și interacționând tot cu români (online) reduce și mai mult șansele de a învăța mai repede, forțat, limba de acolo și deci integrarea.

În zborul spre România, de acum din decembrie, am nimerit lângă doi bărbați români. Unul era văcar la o fermă din Elveția (în jur de 30 de ani) și altul șofer în Germania (40+). Văcarul își povestea viața cotidiană la fermă: că se scoală la 4 dimineața, mulge vacile, le scoate la păscut, apoi curăță grajdurile, la nu știu ce oră vine patronul și-l ia la masă, după aia se întoarce la vaci, mai face ceva până la ora la care trebuie să le adune, să le mulgă iar, să le bage înapoi, se face seară, se culcă, cam asta e viața lui. Stă trei sau patru luni pe an acolo și alte trei vine în țară, unde are nevastă și copil, iar șoferul îl întreba de ce nu-și duce și familia acolo, că ar putea beneficia de mai multe de la statul elvețian, de exemplu alocație pentru copil și chiar concediu pentru el. Văcarul a ridicat din umeri și a zis că ce știe el ce să ceară, dacă nu știe limba?!

Se plângea că se simte singur, că nu vorbește cu nimeni, că nu înțelege o boabă germană, deși patronul ar fi încercat să-l dea la niște cursuri, dar a renunțat că „pe o ureche îi intra și pe alta îi ieșea” și prin urmare n-are cu cine să schimbe o vorbă, decât cu vaca, care „ce știe vaca, că e doar o vacă!” a conchis omul.

În sinea mea l-am judecat imediat, considerând că până la urmă și el e un soi de bou, de vreme ce nu știe limba și nu se poate exprima sau înțelege mai mult decât vaca, dar după ce m-am uitat un pic în oglindă mi-am dat seama că nici eu nu sunt mai brează. Să înveți o limbă de la zero și să ajungi să te descurci în ea în viața cotidiană necesită un efort care nu e la îndemâna oricui și care pare ceva mai greu după o vârstă, într-adevăr.

Le admir pe ucrainencele care au venit în România acum doi ani și deja au ajuns să le predea româna altora, probabil e nevoie să te mâne de la spate frica de moarte și războiul lui Putin, ca să faci ceva decisiv cu viața ta în altă parte. Dacă doar pleci așa, de fudulie, ca mine, mai mult o mermelești.

Plusuri

1. Frumusețea locurilor. Cred că asta e ce te lovește prima dată, venind dintr-o Românie urâțită de sărăcie, lipsită de gust, de educație și de investiții, cotropită de corupție, de lăcomie și tratată cu indiferență (da, știu, avem o țară frumoasă, în rest). Realizezi mai bine toate astea abia după ce vezi cum poate arăta ruralul la alții. În satele franceze, elvețiene sau germane, prin care ne-am tot plimbat în anul ăsta, te izbește ordinea, bunul gust (și bunul simț), atenția la detalii, casele și grădinile îngrijite și mai ales niciun gunoi aruncat aiurea, pe marginea drumului, prin păduri, pe maluri de ape. Și nu, nu sunt camere de luat vederi peste tot, nu stă nimeni la fundul tău să se asigure că respecți regulile, și totuși cumva ele se respectă.

Tentația de a minimiza rolul frumuseții ambientale în calitatea vieții e mare, dar după ce trăiești în ea îți cam dai seama că e importantă pentru spirit. M-am născut într-un București comunist cu blocuri gri – care măcar în anii 70-80 nu erau înghesuite din proiect, așa cum sunt cele care se fac acum – și m-am obișnuit să văd pe geam alte blocuri urâte sau un punct termic scorojit sau mașini parcate unele peste altele. Când ne-am mutat la moșie m-am străduit să-mi creez frumosul la mine în curte, ignorând pe cât posibil urâțenia satului de câmpie, în care mi-am permis să cumpăr teren, ulițele prăfuite sau înglodate în noroi, acareturile sărăcăcioase și cârpite, curțile aglomerate, casele mari și de prost gust sau mici și dărăpănate. Și cam asta am făcut toți în România, ne-am înconjurat cu garduri opace micile insule meschine de confort personal, pentru că n-am fost capabili să formăm comunități, să creem împreună cu vecinii și autoritățile un loc de viață frumos, pentru toți.

În satele celorlalți nu se izolează nimeni, gardurile sunt simbolice, lipsesc cu totul sau sunt niște tufișuri ornamentale. Și asta este probabil tot ce ai nevoie să știi despre o comunitate, că nu se ascunde nimeni în spatele unor garduri. De aici se poate construi restul.

2. Calmul micilor comunități așezate. Uneori primim mesaje de la familia îngrijorată, care mai aude la știri că s-a mai petrecut vreo nenorocire în vestul decadent. Noi locuim într-un orășel mic, de graniță, în care amestecul de nații e mare (citeam în revista primăriei că ar fi vreo câteva zeci de naționalități în orășelul nostru de 20.000 de locuitori, ceea ce încă mi se pare aproape imposibil) și deci toleranța trebuie să fie pe măsură. În afara unei explozii urmată de un incendiu, în care au ars vreo două mașini într-o noapte, chiar în prima lună în care am ajuns noi acolo, n-am avut parte de evenimente excepționale pe aici.

Trăim în acest amestec de nații, într-un loc care de-a lungul istoriei a aparținut ba de o țară, ba de alta, și asta ne permite să luăm ce ne place din fiecare: cumpărăm brânză, pâine și suc de portocale proaspăt de la magazinele franțuzești, anumite fructe, legume și carne mai ieftine de la magazinele din Germania și chiar lucruri mai exotice sau mai apropiate de gusturile noastre, de la turci, greci sau chiar de la asiatici.

Am fost în situația de a bifa niște demersuri birocratice pentru mașină și am interacționat cu serviciul de înmatriculări (în Germania) și cu poliția (în Franța), ca să primim niște stickere pentru acces în diverse zone. Interacțiunile au fost incredibil de facile, pe cât de firești, pe atât de surprinzătoare pentru noi, care ne dusesem blindați cu acte, copii și emoții, așteptându-ne mai întâi la „nu se poate” sau „mai veniți mâine că nu aveți tot ce vă trebuie”. N-a fost cazul, s-a rezolvat pe loc și cu minimum de efort.

Apoi, traficul. Da, contează și asta la starea generală de calm și normalitate. Când 99% dintre șoferi respectă viteza legală, când politețea în trafic există și se manifestă mai ales față de bicicliști, pur și simplu te simți în siguranță și pe jos și călare, iar un drum cu mașina sau cu bicicleta nu se transformă în sursă de stres și frustrări. Asta, plus faptul că inclusiv transportul public funcționează după niște reguli clare și respectate, ajută la starea generală de calm și politețe.

Pe scurt, e o societate care funcționează, pentru că fiecare își face treaba în locul în care e pus și asta, cel puțin în teorie, mulțumește pe toată lumea.

Pare că pun prea mare accent pe asta, dar cred că toate aceste lucruri mărunte, cărora aparent nu le dăm importanță, contribuie la starea de bine a fiecăruia și face ca la magazin sau la o instituție publică să fii întâmpinat cu un zâmbet și cu un bonjour madame neforțate, în loc de sictir și ochi dați peste cap.

Când ne-am mutat la moșie ne-am imaginat o viață similară, departe de agitația și isteria Bucureștiului, dar n-a fost să fie. Cu oamenii din sat de la noi mai degrabă ai conflicte decât surprize plăcute, și admit că nu întotdeauna ei sunt de vină pentru cum arată lucrurile, că pe mulți i-a înrăit viața sau i-a învățat doar să apuce cât pot de la alții și să nu dea nimic în schimb. Dacă le oferi ceva gratis sunt mai degrabă suspicioși decât bucuroși. Totuși sunt atât de mulți plecați afară la muncă, încât ar trebui să vadă și ei diferențele și să încerce să replice acasă.

3. Oamenii. În Franța m-am înscris într-un club de grădinărit, de care am aflat din întâmplare. O mână de oameni de diferite vârste s-au asociat, au luat de la primărie un teren de vreo 2000 de mp undeva la periferia orașului, lângă un cimitir, și s-au apucat să grădinărească pe el, împreună, în timpul liber. Sunt niște muzicieni, un cercetător, o tipă care lucrează într-o corporație, niște pensionari, atât cât am apucat eu să-i cunosc până acum. Cultivă tot felul de legume, pe care le împart între ei și pe lângă asta mai au în cursul anului diverse activități conexe: s-a organizat un concert în grădină, sunt deschiși la vizite de schimb de experiență sau pur și simplu fac niște mese împreună, cu diverse ocazii. De exemplu astă toamnă am avut ziua recoltei, la care fiecare a adus câte ceva gătit, am mâncat și băut împreună și am făcut bilanțul anului agricol. Eu le-am dus fasole bătută (ca aia făcută de bunica Anica din Smeeni) cu murături puse de mine și o litruță de vișinată, făcută tot în casă, anul trecut la moșie. Mi s-a părut că au apreciat sau oricum, au fost curioși să afle cum sunt făcute și au și mâncat, și băut din ele.

M-am băgat în seamă cu oamenii ăștia din două motive: ca să mai socializez cu oamenii locului și să încerc astfel să le vorbesc mai bine limba – din păcate ei sunt gata mereu să-mi vorbească în engleză și nu fac mari progrese, dar mă străduiesc, sunt vreo doi moși care nu vorbesc engleza și mi se adresează mereu în franceză. Apoi am învățat și chestii noi despre grădinărit, pe care nu le știam și de care sunt foarte încântată. Grădina aia comunitară este sursa mea de socializare, de exersat limba, de făcut mișcare (mă duc pe bicicletă până acolo) și chiar de legume proaspete. Dar mai mult decât atât e o chestie comunitară pe care în România n-aș fi încercat-o, și nu știu să spun exact de ce, căci am auzit că au apărut și la noi astfel de inițiative, chiar prin București.

Am observat că pe grupul de whatsapp al grădinii suntem vreo 20, dar în realitate, la muncă, cum s-ar zice, am întâlnit maximum zece persoane. Cu toate astea nu am observat niciodată animozități sau bârfe, că unii muncesc mai mult și alții deloc sau că vin doar la adunat. Fiecare vine acolo de plăcere, când are timp și chef, și nu e niciodată chestionat. Nu zic că ar fi perfecți, am observat în timpul muncii că sunt unii care fac mai multe pauze, dar chiar și așa e o atmosferă de încredere reciprocă (că fiecare face ce poate el mai bine și nu trișează) pe care eu la români n-am prea văzut-o.

Desigur, sunt conștientă că interacțiunile mele sunt minimale și că societățile franceză, germană și chiar aia elvețiană au și ele problemele lor. Mai ales dacă te uiți pe social media, în grupurile de expați, le găsești pe toate acolo. De altfel asta e partea bună a poziției noastre acolo, că cel puțin momentan nu luăm decât frișca acestei lumi în care am intrat de curând. Nu socializăm online, ci strict offline, nu avem un cerc de prieteni de-ai locului, care să ne împovăreze cu criticile lor despre ce nu merge în jur sau cu nemulțumirile politice. Eu mai citesc și știrile locale, că e deformație profesională și nu pot să scap de dependența asta de știri, dar deocamdată reușesc să nu mă încarc negativ cu asta, și nu suntem expuși la nemulțumirile  generale ale societății, care desigur că există.

De exemplu am observat că pe pagina de social media a primăriei sunt uneori comentarii nemulțumite despre unele măsuri, cum că la decheterie se schimbă regulile de acces și nu mai ai voie să te duci cu deșeurile voluminoase decât o dată pe lună sau despre faptul că apa de la robinet a fost poluată cu PFAS până luna asta, când în sfârșit au anunțat că au pus în funcțiune o nouă stație de tratare a apei etc. Dacă citești comentariile oamenilor, unii sunt la fel de vituperanți ca și la noi, semn că nemulțumiri există peste tot, chit că nouă ni se pare că autoritățile lor sunt cu zece clase peste ale noastre și că în general lucrurile sunt făcute acolo cu predilecție pentru cetățean și nu împotriva lui, cum pare că e pe la noi.

4. Mai binele celui de lângă tine. Viața acolo înseamnă și un oarecare confort mental în cuplu, dat de faptul că partenerului tău îi este mult mai bine decât îi era în țară: e mai bine plătit, apreciat, are beneficii net superioare, de pe urma muncii lui și, implicit, câștigi și tu ceva din asta. E ceva nou pentru mine, deoarece cam toată viața am fost obișnuită să mă bizui doar pe mine (și sporadic, în perioadele grele, pe pensia mamei) și acum mă simt uneori vulnerabilă din cauza asta, pentru că eu trăiesc acolo datorită/din cauza job-ului domnului inginer.

Realitatea e că dacă ar fi fost strict opțiunea mea, eu n-aș fi plecat probabil niciodată din țară (timorată de faptul că n-aș putea să fac decât munci necalificate în alte limbi străine), dar acum că am fost trasă afară de coarne, observ că nu e rău, dimpotrivă. Ba simt și că mă obișnuiesc cu un standard care ar putea dispărea instant, dacă i s-ar întâmpla ceva partenerului, și atunci aș fi nevoită să revin cu coada între picioare în țară, și să zic că hai că am glumit cu muia aia…

Nici plus, nici minus

Trăgând linie, după un an și câteva luni de trăit acolo, aș zice că plusurile sunt evidente, dar la fel de evident mi se pare că în lumea de azi nu te mai poți considera „rezolvat” odată mutat undeva, pentru că nu știi ce urmează. Ăsta e un punct care nu poate fi trecut nici la minusuri, nici la plusuri, e așa, in limbo. Nu știi dacă vei rămâne acolo până la moarte, dacă e cazul să vinzi tot în țară și să cumperi ceva acolo, dar dacă și acolo vin la putere niște tâmpiți și se duce dracului normalitatea aia și trebuie să o iei de la capăt în altă parte? Ești silit practic să-ți ții toate ouăle în aer, jonglând cu ele, de teama de a nu le pune pe toate într-un singur coș.

Trăim azi într-o lume mult mai deschisă și accesibilă decât era în urmă cu 30 de ani, când emigrarea era cu adevărat o ruptură definitivă de casă. Azi ne putem muta de colo colo, putem munci remote, putem reveni ori de câte ori avem chef, timp sau bani (wizz are curse zilnice, la niște prețuri derizorii), dar incertitudinea ne omoară. Cel puțin în mintea mea incertitudinea e mai mare ca oricând și prin urmare nu am un răspuns clar la întrebarea pe care chiar mama mi-a pus-o zilele astea: până la urmă, după un an, v-ați hotărât ce faceți, rămâneți acolo sau…? 

De câte ori mă întorc acasă văd parcă și mai acut că unele lucruri de aici clar nu se vor schimba în timpul vieții noastre. Compar cu situația de dincolo și văd lucrurile de aici într-o cu totul altă lumină. A trebuit să trăiesc acolo ca să le înțeleg, pentru că altfel, da, ești tentat stând numai aici să zici că lucrurile nu sunt „chiar așa”, să te obișnuiești cu abuzul. Văd asta în discuțiile cu cunoscuții și îmi dau seama că așa vedeam și eu lucrurile când stăteam în România. Te indignezi, te enervezi, dar e greu s-o iei de la zero în altă parte, mai ales dacă ți se pare că nici dincolo nu aleargă câinii cu covrigi în coadă, că în lumea asta globală problemele sunt aceleași, că hai că și la noi se mai face câte ceva, că omenirea per ansamblu evoluează, nu se duce dracu, deși de multe ori așa ni se pare. Și până la urmă, da, e vorba despre o alegere personală. Grea și aproape deloc replicabilă.

Așadar, răspunsul la întrebarea cum e dincolo? e complex și are multe variante. Depinde de fiecare să-l înțeleagă în cheie personală.

Ca să nu plecați cu mâna goală din bilanțul ăsta, vă zic mai jos și ce cărți bune consider eu că am citit anul ăsta, din cele de la clubul de carte:

1. Cartea de memorii a lui Petre Mihai Băcanu – ca să înțelegeți totuși de ce România nu se poate schimba în timpul vieții noastre;
2. Cel mai recent roman la Laviniei Braniște, Camping – are și emigrare, și întoarcere acasă cu coada între picioare și scriitura aia inconfundabilă a la Braniște;
3. Annie Eranux, anii ei, ai Franței și ai lumii – și din asta veți înțelege de ce e totuși lumea vestică acolo unde e și noi nu.

Iar la final, dacă ați ratat poveștile mele din vacanța de anul ăsta din Normandia, iată sunt aproape cât o carte de citit în vacanța de iarnă. Au și poze 🙂

Vacanța 2025 – Champagne, încoronări, arderi pe rug, războaie și debarcări (I)

Am avut un final de an greu, cu mult de muncă și diverse chestii personale de rezolvat, așa că n-am mai scris deloc pe aici. Nu promit nimic pentru perioada următoare, deși ar fi niște subiecte care se cer scrise. Oricum, vă urez să fiți sănătoși și ne-om regăsi noi pe aici, într-un fel sau altul.

Tags: bilanț 2025, emigrant, emigrare, Franta, slider