68 de ani

I n 1941, noaptea de Sfantul Nicolae, Aritina – o taranca din satul Smeeni, judetul Buzau – se chinuia sa-si nasca al treilea copil. Barbatul ii era pe front, de unde nici nu s-a mai intors ca sa-si cunoasca al treilea plod, pentru ca s-a intamplat sa fie unul din cei peste 100.000 de tarani care au murit la Cotul Donului. Elena, fata care i s-a nascut in noaptea sfantului Nicolae afla, in primii ani de viata, de la frati, ori de cate ori trecea vreun avion pe deasupra satului, ca „acolo e tata care vine acasa si te ia la goana, ca pe tine nu te cunoaste!”.

Doua femei puternice

Au urmat anii de foamete de dupa razboi. Copiii Aritinei ramaneau in grija bunicii Anica in timp ce mama se ducea in cautarea malaiului, ca sa-si hraneasca familia. Si mama si bunica erau femei aspre, ambele vaduve cu multi copii, silite sa inventeze zilnic ceva de pus pe masa. Bunica Anica ramasese vaduva pentru ca barbatul ii fusese un soi de playboy satesc, iar una din numeroasele muieri din sat care-l admirau ii facuse farmece si-l omorase. Asa povestea bunica, dar cine stie care-i fusese meteahna care-l bagase in mormant. Oricum, nici ea nu era prea intreaga acum, desi in tinerete fusese o mandrete de femeie. La un moment dat a cazut din pod si si-a fracturat coloana sau un sold. Nimeni nu stie exact, cert e ca dupa ce a zacut in pat o vreme, oasele i s-au prins stramb si toata viata apoi a mers adusa de spate cam la 90 de grade, cu un sold mai sus si unul mai jos, ajutata de un baston. Asa a trait peste 90 de ani.

Aritina, in schimb, nu fusese o frumusete, nu avea nici zestre, si se maritase greu, abia pe la 24 de ani – tarziu pentru vremurile alea. Luase un mester dulgher care trecea drept gospodar – avea un rand de case – dar o batea si o alunga de acasa ori de cate ori i se punea pata. Femeia a rasuflat usurata cand a aflat ca dulgherul i-a murit pe front, chiar daca a ramas cu trei copii. A trait aproape 80 de ani,  supravietuindu-i baiatului cel mare, care a murit de cancer si i-a pustiit astfel ultimii ani din viata batranei Aritina.

„Norocul” comunismului

Imposibil de spus acum cum ar fi fost vietile lor daca n-ar fi venit comunismul. Dintre cei trei copii ai Aritinei, doar fata, Elena,  s-a dus la o scoala profesionala mai departe de sat, intr-o zona viticola de unde a iesit un soi de viticultor. Ii intrase in cap ca numai plecand departe de sat avea sa scape de prostie si saracie, lucru care, probabil, era intr-o oarecare masura adevarat. A urmat perioada colectivizarii, iar Elena a fost si ea parte din acea epoca, cu amintiri deopotriva amuzante si tragice. Tinerii comunisti mergeau prin casele oamenilor, ca sa-i convinga sa-si dea pamanturile la „colectiva”. Le gaseau pustii. Taranii se piteau in sura de frica colectivizatorilor. Lasau pe vatra mancarea aburinda si se ascundeau cu speranta absurda ca daca nu-s acasa nu-i ajunge nici colectivizarea. O data au gasit intr-o casa mortul pe masa, iar alaiul de bocitoare si familia fugise in padure.

Comunismul si maritisul au adus-o pe Elena intr-un tarziu la Bucuresti. Avea tot 24 de ani, ca si mama-sa cand se maritase, iar barbatul era mai batran ca ea cu 12 ani. Fusese un soi de casatorie din interes amestecat cu admiratie, pentru ca barbatul afisa un stil de viata cuceritor, de gestionar cu multi bani pe mana. Curand dupa ce a nascut Elena avea sa retraiasca soarta mamei. Copilul ei nu si-a cunoscut tatal. Nu pentru ca a murit pe front, ci pentru ca a bagat  mana in gestiune si a ajuns la puscarie. Cand a iesit de acolo n-a mai ajuns la Elena, ci la alta.

Au urmat ani de privatiuni pentru Elena care creste singura un copil intr-un oras mare, intr-un regim obtuz. Foametea din anii 40, in care s-a format ca om, a urmarit-o toata viata si i-a marcat existenta. A traversat apoi, singura cu un copil, anii de foamete 80 in care nu prea avea unde sa plece dupa malai, asa cum facuse maica’sa in urma cu 40 de ani. Nu s-a recasatorit. N-a calatorit prin lume. N-a trait asa cum poate si-ar fi dorit. Nici nu stie daca si ce si-ar fi dorit, de fapt, pentru ca n-are termeni de comparatie. A fost inca o generatie de sacrificiu in istoria poporului roman. Cuvinte mari, destine mici si strivite.

Azi e pensionara, iar anii de razboi si de comunism au invatat-o sa faca fata vietii cu un venit mic. Sa fie zgarcita, calculata, prevazatoare, priceputa, sa faca din rahat bici in bucatarie, locul in care se simte implinita si sigura. Intr-un cuvant, ar zice ea, gospodina. Unicul scop in viata si l-a construit singura in jurul unicului copil. Isi doreste tot ce e mai bun pentru fata ei, chiar daca viziunile celor doua nu au coincis poate niciodata. Deh, sunt alte generatii.

Azi Elena implineste 68 de ani. Ea, copilul nascut de taranca aceea din Buzau, care nu si-a cunoscut niciodata tatal , fata care a participat la colectivizarea Romaniei crezand in comunism pentru ca era regimul care o trimisese la scoala si apoi la oras, ei bine, femeia asta e mama, ma! 🙂

Etichete: aniversare, Buzau, comunism, mama, Smeeni