Mamaaaa, ma lasi afaraaa!?

Va mai amintiti de vremea cand va rugati de mama sa va lase afara inca un pic!? Acum mamele isi suna copiii pe mobil ca sa-i roage sa vina acasa. Si ei tin telefoanele inchise

Cand m-am intors asta seara acasa am asistat la urmatoare scena, in parculetul din fata blocului meu:

Mama, blonda, colanti albi transparenti si stransi pe cur, tricou rosu, figura incordata de nervi, oprita brusc in fata mea pe alee, astepta batand din picior. Pustiul, maxim 7-8 ani, slabut, alerga spre ea cu o figura crispata, in cautarea unei explicatii care stia ca i se va cere. Era aproape ora 22.00. Cand ajung in dreptul lor, mama ii spune copilului:

– Deci ti-ai inchis si telefonul, da?! E, pentru asta, maine nu pupi calculator si nici nu iesi afara, sa fie clar!

– Dar mi s-a terminat bateriaaaa…..

Am zambit in sinea mea, dar mi-am adus aminte cum era cand ma rugam de mama sa ma lase afara mai mult decat ora 7, adica 19. Bine, vara cred ca era mai tarziu, pana se insera, dar niciodata dupa ora 21.00 oricum. Si nu aveam nici mobil – pe care sa mi-l inchid miseleste – si nici nu plecam prea departe de bloc, astfel incat daca ma striga de la balcon sa fiu prezenta la scara. Ma rog, mama nu prea ma striga, ca eram constiincioasa si respectam orele, dar erau destule mame care-si strigau plozii si negociau cu ei:

– Inca un piiiic, te rooooog, te rooooog…!

– Niciun pic, acum treci in casa, imediat!

Dupa asta mi-am amintit cand mergeam in „delegatie”, cativa copii, in fata usii unuia pe care nu-l lasau afara, ca sa facem „lobby”. Mama lu Serbaaan, nu-l lasati pe Serban afara!? Va rugaaam! Daca se indupleca ma-sa lu Serban era sarbatoare. Era profa de mate si era cam severa. Apoi Serban a emigrat la tac-su in America sau Canada si n-a mai strigat-o nimeni pe mama lui.

Dupa asta – ca sa vezi cum zboara gandurile, ceva de speriat – mi-am amintit cum a aruncat galeata cu apa pe noi, intr-o zi, o cucoana de la parter, deranjata ca jucam sotronul sub fereastra ei si faceam zgomot. Si m-am dus indignata la mama, sa ma plang, uda si desfigurata de nervi. Si mama ce credeti, n-a venit cu mine sa se certe cu aia, ci m-a luat tot pe mine de par, m-a bagat in baie si mi-a zis ca asa-mi trebuie, ca sa nu mai deranjez lumea alta data!

Apoi mi-am mai amintit cum intr-o iarna, cand inghetase lacul IOR – din parcul cu acelasi nume – am iesit afara. Si mama imi spusese expres sa nu cumva sa ma duc pe lac, chiar daca credem noi ca e inghetat, ca daca se crapa gheata si cadem, si ne inecam. Si i-am promis ca nu ma duc. Si m-am dus fix acolo. Ne-am dat pe gheata, ne-am jucat toata ziua, nu s-a crapat lacul. In ziua aia. Si seara cand am ajuns acasa mama m-a luat la sigur. Doar ca nu m-a batut. Ti-am zis sa nu te duci pe lac si tu tocmai acolo ai fost. De ce nu ma asculti…!? Nici pana in ziua de azi nu stiu de unde a stiut mama ca acolo am fost.

Eh, ce de amintri mi-a starnit mie patania de asta seara a copilului care-si inchisese telefonul ca sa nu-l sune ma-sa sa-l cheme acasa. Stiu, daca o sa zic acuma ca era mai frumoasa copilaria cand te striga mama de la balcon, in loc sa te sune pe mobil si sa-i rejectezi, o sa ziceti ca-s nostalgica. Dar pe bune ca eu am avut o copilarie frumoasa si fara mobil si calculator. Voi?

Tags: ,

3 Responses to “Mamaaaa, ma lasi afaraaa!?” Subscribe

  1. Xanaxdu 02/07/2010 at 13:13 #

    Oh Dollo, ce amintiri mi-ai stirnit…Mai ca mi-au dat lacrimile.

    La mine tata avea regula: ai voie sa stai afara pina se aprind primele lumini la blocuri (deci vezi ca lasa loc de ceva negociere – ca daca se aprindeau la 2-3 ferestre inca nu era critic sa ma intorc acasa)

    Si ieseam cu prietenele cu o paturica si ne jucam 'de-a gimnastica', 'de-a mama si tata' (in care inevitabil o jucam pe mama, si tocam constiincios iarba sa fie gata mincarea pentru cind vine tata asaca – chiar, acum imi dau seama, ca nimeni nu il juca pe tata, poate pentru ca nu ne era clar ce functii are el in familie, alta decit sa manince mincarea facuta de mama)

    Doua chestii mai am de spus:

    Una e ca nu stiu cum de face, dar oriunde ma uit, si ma invirt, toti din generatia mea (late thirties, early forties) sint paliti de o nostalgie infernala dupa anii tineretii. Nu conteaza ca au copii sau nu, dar majoritatea stau pe facebook si isi cauta fostii colegi de liceu, facultate, birturi, samd. Pe mine nu ma prea incinta chestia asta, ca mi se pare semn clar de batrinete. Eu zic ca mai avem multe de facut, nu sa ne plingem de mila ca uite, nu mai avem 20 de ani, si ce bine era atunci, si acum nu mai e. Pai tocmai asta e cercul vicios, ca acum nu ne mai bucuram de chestiile prezente, si daca traiesti in trecut, e normal ca prezentul si viitorul nu prea "suna bine". Eh, nostalgizez si eu din cind in cind, dar cu masura. Normal ca nu vreua sa renunt la amintiri, si imi sint dragi reminiscentele din trecut (te miri cind imi vine cite un flash, exact ca tie in articol), dar cu toatea astea incerc sa traiesc si in prezent, acumulind amintiri pentru peste alti 30 de ani (ehe, de-as mai avea odata 35-38-40).

    A doua chestie: tot aud de la nostalgicii astia chestia cu 'copilaria/tineretea noastra a fost mai faina, mai plina de valori, se facea scoala mai bine, educatia era mai buna, bla bla bla'. Am zis si eu de multe ori chestiile astea, acum m-am oprit.

    Pur si simplu, era altfel. Asa cum si generatia parintilor nostri a trait altfel (tata a vazut primul televizor intr-o vacanta de student la Sinaia, iar primul televizor color – probabil dupa revolutie, cind copiii ii erau mari), asa si acum. Am auzit de la parinti tone de memorii care dovedeau ca au fost o generatie sacrificata (nascuti in perioada razboiului, studenti pe vremea stalinismului, samd), noi am fost sacrificati comunismului si tranzitiei, iar copiii de azi sint sacrificati si ei zeului Ban. Ca sa revin la ideea initiala, fiecare generatie pare sa traiasca in conditii clar mai bune decit anterioara, si fiecare tinde dupa o virsta la chestii de genull "pe vremea mea….". Cind eram adolescenta mi-am jurat sa nu ajung la sa spun chestiile astea cu "pe vremea mea" si "generatia din ziua de azi….". E greu, tare greu sa nu o fac, dar I'm trying hard. Normal ca mi se pare ciudat sa vad copii de 7 ani cu mobil, fete in trupe pop la 14-15 ani, manechine de 12-13 ani, copii cu Audi nou la 18 ani, samd. Dar in acelasi timp mi se pare extraordinar sa aud despre copii de 16-17 ani cu premii internationale in robotica, inventii, cu proiecte la NASA, samd. Totul e mult mai extrem in ziua de azi. Ma sperie putin, dar mi se pare si foarte interesant sa fiu parte din lumea asta. Cita vreme nu ma mir prea tare si nu judec prea mult, cred ca inca sint tinara…

    Si un topic bonus: Intr-o buna zi eu (38 de ani) am dus la birou si am lipit pe perete un afis cu Floarea soarelui de Van Gogh. Prima venita (31 de ani), observa, recunoaste, se bucura. Urmatorul venit (28 de ani), se uita si intreaba: 'Este asta vreo pictura celebra? Imi cer scuze ca intreb, dar stii, eu sint un ITst, nu stiu prea multe alte chestii?". Povestind despre asta cu partenerul meu, ii spuneam: "iti dai seama, generatia de azi nu o sa mai stie mai nimic despre Van Gogh, ca sint super specializati in computere, IPod applications, filme 3D, eventual mai incape o Yoga, un Tai Chi (cazul baiatului respectiv), dar niciodata o carte". Si el imi spune: "Si, de ce crezi tu ca generatiile viitoare AU NEVOIE de Van Gogh, ca TREBUIE sa fie cunoscut peste 100 de ani? Doar pentru ca tu ai crescut in spiritul asta, nu inseamna ca e ceva imuabil". Povestea asta cu 'valorile universale' este, pina la urma, conditionata de vremurile in care traiesti.

    Gata, am scris destul. Oricum, dragut articol si aducator de amintiri care ma fac inca o data sa apreciez ce au facut parintii pentru mine (dupa puterile si valorile lor – asta a propos Dollo de articolele tale despre relatia cu mama ta, cu care m-am identificat in mod infricosator. Mersi ca m-ai ajutat cu un pas sa o descifrez pe mama mea)

    • Dollo 05/07/2010 at 12:24 #

      Da, fiecare generatie cu bucuriile si amintirile ei. Cred ca pe masura ce sunt mai legate de tehnica, generatiile devin un pic mai alienate ca indivizi, mai putin sociabili. Chiar daca ai sute de „prieteni” pe Facebook, de exemplu, poti sa nu ai niciunul adevarat, in stil clasic. Sigur, prietenul tau poate sa spuna ca nu aia clasica e definitia prieteniei… ci ca ea se muleaza dupa fiecare individ. Nu stim, dar vom vedea 🙂 Daca ajungem peste alti 30 de ani o sa constatam ce-si mai aminteste fiecare. Beneficiul va fi ca atunci vom avea toti bloguri si amintirile vor fi „publicate” fara filtrul elitist al vreunei edituri 🙂

  2. Gilbert 02/07/2010 at 23:25 #

    Suspin în tăcere, răscolit şi eu de amintirile copilăriei, de farmecul căreia îmi aduc aminte cu plăcere (măcar în parte)…

    Sper ca şi juniorul meu să-şi amintească lucruri încântătoare despre copilăria sa, chiar dacă vor fi de alt gen decât cele ce le-am savurat noi.

Leave a Reply

Oldies but goldies

USR, mai bine nu se poate

candidati-scena

Am fost la congresul USR ca să-i cunosc mai bine pe oamenii pe care-i susțin. Am vrut să înțeleg de ce Nicușor Dan ține cu dinții și de progresiști și de conservatori, și cum s-a tranșat soarta partidului prin alegerea celor mai buni 21 de oameni care să-l conducă.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Construcția unei case în România, când nu ai bani, dar ai pretenții (I)

trasare

Arhitectul și proiectul – România geme de Gaudi nedescoperiți; 12 arhitecți în doi ani și al 13-lea care ne-a pus capac; Care e treaba cu proiectul casei – diferența dintre DTAC și PTh

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta