Cel mai interesant profesor din viața mea de elev a fost „Barosanul”, proful de fizică din liceu, pe care-l chema de altfel Coltofeanu, dar nici măcar el nu-și mai spunea așa, pentru că porecla îl preceda. Era un tip masiv, impunător, de modă veche, cu o metodă de predat atipică pentru vremurile alea materialist dialectice. Era singurul profesor care își începea ora cu o poveste. Despre cum i-a căzut mărul în cap lui Newton și ce urmări a avut asta, despre cum făcea baie Arhimede și scufunda diverse corpuri în apă, despre tot felul de personaje care au dat nume teoriilor și teoremelor, dar care la orele lui Coltofeanu nu mai erau doar simple nume. Avea umor și râdeam mult la orele de fizică. Altfel, când te asculta, era al dracu de exigent, și rar lua cineva la el 10.
Una din poveștile lui Barosanul a fost asta: Era o localitate mică, românească, bombardată de inamic în război, și lăsată fără clopotnița bisericii. Clopotul fusese spart la bombardament, așadar, dar nimeni nu-l înlocuise, iar când a izbucnit un incendiu foarte multe case au ars pentru că pompierii nu au putut fi alertați prin trasul clopotului. S-a constituit o comisie pentru cercetarea situației. Primarul, așteptând să fie tras la răspundere, a întocmit o listă cu motivele pentru care incendiul, nestins la timp, a provocat atât de multe pagube.
Pe lista aia erau o mulțime de scuze: casele au ars prea repede pentru că erau din chirpici, incendiul nu a putut fi stins la timp pentru că râul era la mare distanță, pompierii nu au ajuns mai repede pentru că drumul era accidentat, oamenii nu au intervenit pentru că nu aveau cu ce, biserica nu a tras clopotul pentru că clopotul cel nou trebuia să ajungă de la producător, dar se întâmplase ceva și nu ajunsese… și tot așa. Concluzia lui Coltofeanu – numai în România oamenii simt nevoia să se acopere cu o listă lungă de motive, când era suficient unul singur: faptul că clopotul fusese distrus în bombardament.
Sigur, povestea asta nu avea legătură cu niciun principiu al fizicii. Cel mult cu un principiu al firii românului, pe care Coltofeanu se străduia să ni-l extirpe cumva din gena națională, prin povești din astea care ar fi putut fi considerate subversive la vremea aia.
Ceea ce spunea profesorul ăla este valabil și azi pentru noi, ca națiune. Suntem maeștri în a găsi motive și scuze, eșuăm lamentabil la finalizare. Reacțiile pe care le-ați avut la îndemnul meu la protest se înscriu perfect în tipologia românului. N-o să rezolvați nimic cu protestul, câinii latră caravana trece, de aia nu mai poate biserica, de protestul vostru, nu e bună ziua, ora, momentul…. Sigur că organizarea aia e proastă, poate că nu toată lumea e de acord cu ideea pentru care se face protestul, e un subiect sensibil, mai bine nu te amesteci, dar hai să fim cinstiți, dacă ar fi fost la ora potrivită și cauza dreaptă, câți ați fi participat?
În România un protest a devenit mai degrabă subiect de mișto decât de reflecție, trebuie să fii ridicol precum Cozma ca să te dai în spectacol, nu există lideri care să ne mobilizeze, nici rău suficient de mare ca să ne revolte. Nimic nu ne scoate din starea mioritică de lehamite. Ce rost are să protestezi, dacă ăia de sus fac ce vor ei, ce rost are să mergi la vot, dacă oricum iese cine trebuie, ce rost are să până la urmă să te mai trezești dimineața, dacă oricum tot în patul ăla vei sfârși peste 12 ore?
Mă includ în categorie, doar și eu sunt româncă. N-am manifestat până acum nici pașnic, nici revoluționar, din indiferență. Nu am găsit niciodată o cauză suficient de importantă pentru mine ca s-o susțin în stradă. Pentru că nu am privit lucrurile dincolo de micul meu univers. Și cei mai mulți oameni fac la fel, nu te revolți pentru că un politician fură din buget, dar te enervezi când un hoț îți fură portofelul. Abia atunci înțelegi că nimeni nu îți va face dreptate pentru că sistemul care ar fi trebuit să funcționeze în cazuri din astea a fost corupt de furtul mai mare și mai vechi al politicianului de care tu nu te-ai sinchisit la timp. Problema noastră națională e că nu suntem în stare să depășim faza portofelelor individuale și să privim lucrurile în ansamblu. Deși suntem o națiune care comentează de pe margine, fără să se implice, refuzăm să vedem lucrurile din perspectiva pe care chiar marginea aia ar putea să ne-o ofere.
Nu, comunismul nu mai e o scuză. Nici pentru noi ăștia formați în el, pentru tinerele generații nici atât. Suntem un popor
de comentatori de pe margine, pe principiul „lasă să se ducă ăia să vedem ce mare brânză rezolvă”. Și când ăia nu reușesc, pentru că evident sunt prea puțini, prost organizați, desconsiderați, ironizați, întoarcem spatele și conchidem „eram sigur, nu s-a rezolvat nimic!”.
Ăia care au ales să plece afară comentează de la distanță, din confortul asigurat de o normalitate construită de alții, ăștia care am rămas ne bălăcim în propria mediocritate, neputință și frustrare, găsind o listă lungă de motive pentru care nu suntem de fapt în stare să facem ceva. De teamă. Dar dacă suntem toți nemulțumiți de ceea ce avem, de ce ne temem că vom pierde acest nimic?
Eu una o să mă duc pe 1 septembrie la protestul ăsta. N-am ce pierde, două ore din viața mea nu înseamnă nimic. Și dacă aș lucra aș putea să mă învoiesc. În fond, când am o problemă personală asta fac, nu? Mă învoiesc. O să fac din protestul la adresa acestei construcții inutile o problemă personală. Să vedem, rezolv ceva? Și dacă nu rezolv, măcar am încercat, nu? Ceea ce nu s-ar putea spune despre restul.
Dollo, pe la al doilea paragraf unde incepi sa ne acuzi ca gasim scuze in loc sa participam la protest, am avut o revelatie: sa avem pardon, dar astia care am plecat din tara AM PROTESTAT, exact prin faptul ca ne-am luat picioarele la spinare (englezii au si un termen pentru asta „voting by feet”).
Am sarit vreo alte 2-3 paragrafe, si am ajuns la „Ăia care au ales să plece afară comentează de la distanță, din confortul asigurat de o normalitate construită de alții”. Mai, oricit se straduie cei din Romania, nu o sa reuseasca sa ma faca sa imi fie rusine sau sa ma simt vinovata ca, vezi Doamne, am ales sa ma folosesc moca de confortul asigurat de altii, si nu l-am construit eu cu mina mea. E mult de scris aici (Au mai fost postari la tine pe blog pe tema asta), nu intru in detalii legate de faptul ca nu te accepta nimeni din prima cu bratele deschise, si e mult de lucru pina sa te integrezi in confortul altora.
Ce vreau sa spun, de fapt, e ca nu ma poti convinge de faptul ca meetingul ala (la fel ca multe altele in Romania) nu a fost organizat total amatoristic. O mai spun inca o data: vrei sa schimbi lucrurile, apoi fa un management al proiectului corespunzator. Il imparti in bucatele mici si fezabile, cu termene rezonabile si masuri ale succesului. Nu ai avut succes, inseamna ca pe undeva ai gresit zdravan in planificare si ai facut niste ipoteze gresite, si asta te trimite mereu si mereu inapoi la punctul de pornire.
Noa, si in proiectul Catedralei Mantuirii Neamului, ideea e asta: pe de o parte, sint vreo 10 ani de cind tot aud de ea – e ca un fel de Fata Morgana a puterii (ca-i de stinga, ca-i de dreapta), si nu stiu cine se mai incalzeste la focul asta. Pe de alta parte, sorry, dar daca aia care se opun sint atit de papagali, incit nici un meeting de protest nu sint in stare sa organizeze la un moment potrivit, nu pot decit sa ma indoiesc ca au capacitatea de a duce restul proiectului la capat. Evident, catedrala se va inalta, si pentru ca protestantii nu stiu de unde sa isi inceapa protestul (intre noi fie vorba, tot 10 ani sint de cind puteau avansa ceva mai mult cu protestele…)
Ca sa o dam pe limbajul aforistic al Barosanului: daca un mester nu e in stare sa bata un cui, sigur nu o sa ma bazez pe el sa imi renoveze casa. Cam asa si cu protestatarii romani: dupa douaj’ de ani de la revolutie, ei inca invata sa bata cuie, se cearta intre ei, pun toti mina pe ciocan (minunat clipul cu Cosma, care se incilcea in declaratii cu alalalt inflamat cu coroana de flori), vocifereaza si isi dau necontenit cu stingul in dreptul. Sorry, am plecat sa imi fac casa in alta parte.
…si inca o chestie, ca acum citesc ce nu citisem mai inainte: daca lucrezi intr-o multinationala, chestia cu „ma invoiesc” e foarte rara. O faci de 2-3 ori pe ani, cind chiar te arde, si nu ca sa protestezi la Parlament sau la Patriarhie…
Ei, o iei prea personal 😉 Oare nu cumva din cauză că totuși și voi ăștia plecați, deși credeți că v-ați salvat, ați rămas cu un cui împotriva țării care v-a silit s-o faceți?
Altfel, cum spuneam, motivul nu e suficient de personal ca să te învoiești (niciun motiv de miting nu e suficient de personal), iar organizarea e de căcat. Dar, altă organizare n-avem, ăștia proști așa s-au priceput s-o facă, ăia care se pricepeau au plecat sau nu se bagă. Rezultatul: avem o populație din ce în ce mai îndobitocită, dezorganizată și dezbinată, pentru că în loc de educație facem îndoctrinare religioasă, și nimeni nu are interesul să fie altfel pentru că suntem o masă bună de manevră pentru politicieni și o carne de tun pentru multinaționalele alea care ne vor sclavi. Suntem deja acolo, nici nu știu dacă se mai poate îndrepta ceva…
🙂 Ultima fraza din comentariul tau practic desfiinteaza tot ce te-ai straduit sa construiesti in postul de mai sus.
Păi da, până la urmă concluzia (mea) e că nici protestele voastre (că ați plecat) nici ale noastre (dacă or fi) nu sunt eficiente. De vreme ce nu produc schimbările necesare.
nu stiu daca as fi venit la protest daca ar fi fost in alta zi/la alta ora. dar, sincer, mi-as fi pus extrem de serios aceasta problema. si ar fi fost cel putin 50% sanse sa vin. mi-as fi pus aceasta problema: pot sa ma duc, de ce nu ma duc?! asa……
de la serviciu ma invoiesc extrem de rar pentru probleme persoanale (din fericire se mai gasesc magazine, furnizori de servicii, casierii, cabinete medicale, etc deschise si dupa 17.00). iar in acele situatii extrem de rare in care chiar am nevoie de invoire se petrec fie la inceputul, fie la sfarsitul programului, astfel incat sa lipsesc maxim 1 ora de la serviciu. iar eu pot sa ma invoiesc cat de cat. sunt unii care chiar nu pot.
nu caut scuze, in acest caz si eu sufar uneori de boala comentatului de pe margine si a scuzelor. dar am facut si diverse chestii in diverse situatii pentru a demonstra sa mai exista si alta opinie, chiar dc stiam ca era zadarnic. dar uneori scuzele sunt reale. asa cum si in cazul prezentat nu exista clopot deoarece fusese distrus de bombardament.
Lasă că până termină ăștia de construit Catedrala o să mai fie proteste, te revașezi data viitoare 🙂
am pus niste virgule aiurea care schimba sensul frazei. voiam sa zic ca nu caut scuze pentru acest caz si la modul general sufar si eu putin de boala scuzelor.
Împărtăsesc punctul de vedere al lui Xanaxdu. România suferă de amatorism. De sus si până jos. Fiecare e priceput la toate si la nimic în parte. M-am săturat să tot aud expresia „românii nu sunt în stare să facă…” Dar e realitate.
Hm, de asta mănânci tu Eugenii din România 😛
Ce nasol am ajuns… 🙁 Şi asta tot realitate e… 😛
Eu una as fi venit la protest, pe bune, m-am gandit la chestia asta si cred ca as fi mers si singura cu un afis pe scarile catedralei la Timisoara in fiecare sambata, pana ma baga cineva in seama. As fi scris pe el „vrem scoli si spitale, nu biserici, Medici nu popi” sau ma rog, ceva in genul asta. Am doi copii si nu as fi acceptat pentru nimic in lume sa invete despre creationism din manualul de biologie.
E drept ca nu prea exista organizare in Ro, da’ daca nimeni nu incepe de undeva, nu vad cum s-ar putea schimba lucrurile. Poate dupa vreo doua trei proteste din astea mai lesinate, or veni altele mai bune.
Eu am plecat din tara ca mi s-o pus pata pe un francez, altfel nu cred ca as fi cautat in mod activ sa plec, nu imi era chiar asa de rau. Eu nu ma regasesc in paragraful incriminat:)
Iti tin pumnii Dollo, si ma gandesc la 1 septembrie ca la inceputul protestelor care o sa schimbe lucrurile in bine. Nu te descuraja, o sa fie o gramada care sa iti calce pe urme.
Ai o zi optimistă, Ioana :))
E, mai greseste omu’ 🙂 Ma gandesc ca ar fi bine sa mai si facem efectiv din cand in cand cate ceva, nu numai sa zicem ca facem sau c anu avem CE face.
Io din ’89 nu mai protestez in piata. M-am lenevit.
Astea e psihologia de oameni oprimati toata viata. Apelul la scuze si pretexte este ceea ce fac oamenii traumatizati ce se tem de violenta.
E chiar o chestie ancestrala… cand esti rob, cand esti inferior, ajungi in situatii in care incerci orice scuza pentru „a te scoate”. Nu e doar comunismul devina, ci cultura traditonala ordoxa ce incurajeaza smerenia si descurajeaza increderea in sine (i.e. „frica de dumnezeu”).
Daca nu putem sa privin lucrurile in ansamblu, atunci nu suntem o natiune. Eu sunt OK cu asta si astept cu nerabdare dizolvarea acestui basm numit „Romania”.
Probabil că asta e explicația, deși n-am citit studii care să demonstreze legătura dintre robie și dezvoltarea ulterioară a popoarelor. Dar o logică are.
am pus citatele in BLOCKQUOTE, dar nu au aparut corect… sunt cele cu diacritice