„Rekha, 32 de ani, lucrează în publicitate. Este de opt ani cu prietenul ei care studiază pentru doctorat. Ei sunt într-o relație exclusivă din punct de vedere emoțional, dar nu și sexual”. În engleză sună mai bine, dar tot te izbește. Am citit adineauri articolul ăsta despre „relațiile deschise” din The Guardian. Prima impresie a fost că oamenii ăștia – aparent o minoritate în creștere în Marea Britanie – au ajuns la un grad de evoluție inaccesibil nouă, ăstora de prin strămoșescul ținut creștin ortodox. Pe măsură ce înaintam în lectură, însă, m-au mai izbit și alte lucruri, așa că de aia zic să vi le împărtășesc, că poate sunteți sau nu de acord cu mine.
Un al exemplu este al cuplului Claire și Bill. Amândoi trecuți de 40 de ani, de 24 de ani împreună, fiecare având în paralel câte o altă relație. De opt ani – el și de șapte ani – ea. Cei doi au stabilit de mulți ani să coabiteze în felul ăsta și, zice Claire, le iese de minune. Nici nu-și amintește când să fi fost ultima fricțiune pe tema asta. Prietena lui Bill este și ea într-o relație pe termen lung. Iar într-o zi Bill a venit acasă la Claire și i-a zis că prietena lui e gravidă. Claire a întrebat: „Cu George, nu?” (adică cu iubitul ei oficial). Bill a zis că da. „Era răspunsul corect!”, zice Claire.
Apoi ne povestește Bill o zi de-a lui cu Julie, prietena gravidă: „Am fost la ea după serviciu, l-am așteptat împreună pe George ca să vină de la lucru, i-am lăsat copilul și am plecat să luăm cina în oraș. Am mâncat ceva sushi, ne-am întors. Am așteptat ca Julie să îi dea sân bebelușului, apoi am mers în pat și am reușit să facem și un pic de sex. George era în casă, având grijă de copil.”
Și George și Julia au câte un iubit și un dormitor în plus în casă, special pentru acest scop. Cât privește copilul, pentru el iubiții sunt „bunii prieteni ai mamei și tatălui”.
Articolul e lung, conține mai multe exemple de cupluri ne-monogame și părerea unui … terapeut. Care zice că treaba e destul de răspândită în regatul Marii Britanii, chiar dacă nu există statistici oficiale. Dar asta pentru că nicio universitate cu a găsit fonduri ca să cerceteze fenomenul. Că deși s-a tot vorbit de curente gen swing în anii 60-70, zilele astea e cam inacceptabil să vorbești despre relațiile deschise.
Se spune în articol că majoritatea celor care trăiesc în relații deschise sunt oameni care au la activ fie relații eșuate monogame, fie divorțuri. Și au înțeles că în zilele noastre monogamia nu te salvează nici de la „teroarea atracției” , nici de la a fi părăsit.
Voi ce faceți când vă plictisiți împreună?
De ce mi se pare mie că oamenii ăștia au ajuns la un soi de evoluție care nouă nu ne e deocamdată la îndemână. Pentru că mă uit în jur și trebuie să admit că nu cunosc personal niciun cuplu fericit. Vorbesc de relații/căsnicii de durată, nu de primii 3-5 ani. Ori nu merge sexul, ori nu merge altceva. Ori el are pe cineva, ori ea caută suplimente. Sau nu caută altceva, dar sunt cam morți pe dinăuntru. Ceva îi ține totuși împreună. Fie că sunt buni camarazi, fie că au copii, fie că au afaceri împreună și ca parteneri se înțeleg de minune, dar ca bărbat și femeie nu-și mai spun nimic. Soluție universală nu există, fiecare își rezolvă frustrările cum îl taie capul.
Dar de cele mai multe ori oamenii, românii, nu discută descris despre ce le lipsește în relație. Fie ele sunt opace la ideea de schimbare, fie ei nu concep că e ceva în neregulă cu prestația din dormitor. În ambele cazuri e vorba fie de orgoliul, fie de educație, de modelul social care ni se inoculează de secole: să ne mărităm, să facem copii și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Iar dacă nu găsim fericirea în modelul ăsta mai bine tăcem și înghițim, că oricum nu există fericire.
Nu spun că rezonez la maxim cu modelul descris de articolul din Guardian. Mai ales faza cu Bill și Julie, făcând sex în timp ce bărbatul lui Julie are grijă de copil în camera de alături m-a cam lăsat fără replică. Dar mi se pare că a gestiona cumva impulsurile pe care omul le are de când era animal, și pe care nicio orânduire/religie/sistem social nu a reușit să i le inhibe, e o dovadă de evoluție. Atâta vreme cât nu ești capabil să iei o decizie tranșantă – gen „nu mai merge, ne despărțim” – relația deschisă mi se pare mai civilizată decât amantlâcul sordid care se lasă cu vărsare de sânge sau vizite televizate pe la „trebunal”.
Femeia încă i se supune bărbatului
Totuși, trebuie să admit că articolul ăsta mi-a lăsat un gust amar la final. Max, o femeie de 48 de ani care a divorțat după o căsnicie de 20 de ani din care au rezultat doi fii, trăiește acum într-o relație deschisă cu Richard, care mai are o prietenă cu 25 de ani mai tânără. Zice Max: „Trebuie să mă împac cu asta. Ea nu are riduri sau experiență de viață. Asta mă silește să mă maturizez, trebuie să înțeleg cine sunt și să fiu puternică și fericită într-o relație deschisă.”
Nu știu vouă cum vi se pare, mie nu îmi sună că e prea fericită. Mai degrabă că încearcă să trăiască cu faptul că îmbătrânește și că trebuie să pară fericită într-o relație în care evident iubitului îi place una mai tânără. Deocamdată și Max are niște iubiți mai tineri, dar cine știe ce va fi mai târziu. În articol mai există câteva femei care spun că au ajuns la stilul ăsta de viață ca urmare a discuțiilor pe care le-au avut cu partenerii lor. Ei au fost „capul răutăților” cum s-ar spune. Ele au acceptat pentru că au înțeles că a le interzice să se culce și cu alte femei nu le asigură neapărat lor o relație mai bună sau sigură. Au schimbat teama de singurătate sau de a fi părăsite pe „fericirea de a fi într-o relație deschisă”.
Ne aflăm așadar într-o epocă de tranzit. În care unele dintre noi încă ne mai zbatem între dorința de monogamie, de a avea copii, de a rămâne într-o relație până ce moartea ne va despărți – pentru că așa zice în filme, așa au trăit mama și bunica, așa am învățat din cărți – și nevoia de a corespunde cu modelul social real. Acela al dorințelor pe care nimeni nu le mai poate cenzura, al nevoilor de diversitate, al consumului până la urmă. E al dracu de greu să trăiești într-o epocă în care sistemul pentru care ai fost proiectat nu mai funcționează. Practic te întrebi tot timpul ce naiba e în neregulă cu tine?
În tot tranzitul ăsta, există totuși, niște categorii sociale menajate. Cuplurile care au acceptat să vorbească în articol despre viața lor au spus că nu se feresc de prieteni și cunoscuți, dar că părinții lor, de exemplu, nu știu despre stilul lor de viață. Niște aparențe încă se mai salvează, deci. Încă vreo zece-douăzeci de ani probabil. Până atunci share-uim pe Facebook, cu nostalgie și admirație, poze cu cupluri bătrâne, și lăcrimăm de plăcere la ideea de a „purta” și noi ceva așa demodat. Dar păcat că nu se mai fabrică.
da..am citit ce ai scris tu si articolul ca parca nu imi venea a crede, accept faza ca unele cupluri is plictisite, satule si vor provocari dar sa faci din asta o intreaga familie noua imi pare aberant.
si tu ca om singur sa gasesti un partener cu familie deja si sa te integrezi acolo…?! e cumva peste capacitatea mea de intelegere caci traiesc cu ideea ca iti cauti om cu care sa iti cladesti familia proprie, fara nevasta/ sot atasat.
dar poate nu sunt indeajuns de toleranta.
păi dacă accepți că există tot felul de activități născute din plictisul de cuplu, de aici cred că doar imaginația partenerilor e limita.
Poate era mai potrivit ca titlul sa aiba un semn de intrebare……
sau nu;)
Mai degraba un semn de exclamare 🙂
……………aaaaaaaa. sunt cam fara replica. ce pot sa zic asa, la prima suflare e ca femeile alea, care „au acceptat” nu cred ca se simt prea bine. cand sunt amandoi de acord cu chestia asta, fara indoieli, fara complexe, fara….fara… e o chestie, dar cand unul accepta doar ca sa nu ramana singur sau din alte motive de genul asta, nu mai e ceea ce ar trebui sa fie.
ce sa zic, cel putin in cazul relatiilor, din punctul meu de vedere, cand nu mai merge si nu mai merge, rupem pisica in doua si terminam balciul. sau poate nu am eu experienta. nu prea am fost in relatii de lunga durata, asa ca a fi singura nu-i o problema majora. mi s-a parut mai naspa sa fiu intr-o relatie in care nu pot sa fiu eu in totalitate si dupa intalnire tot ce-mi doresc e sa ma intorc la mine acasa, singura. sau ca o prietena, in ultimul ei an de casnicie, ma tara prin oras doar sa nu ajunga acasa prea devreme. oricum viata e o jungla, macar la mine acasa sa pot sa fiu eu in totalitate, fara cenzura de orice fel si sa-mi fie bine.
nu ma consider prea ordotoxa, nici exagerat de traditionalista (am pusese in unele directii), dar nu cred ca as fi in stare de chestia asta.
În principiu sunt de acord cu tine, dar în practică se întâmplă să nu poți fi atât de tranșant. Și te mai și detești din cauza asta, că nu poți să iei decizia pe care o gândești rațional, principial…
ps. taci, taci vrea doua zile si cand revii, lovesti tare. 🙂
Am citit si eu cu ochii larg deschisi. Fara sa fiu medic psihiatru (dar dormind cu unul in fiecare seara), nu pot decat sa spun ca – din punctul meu de vedere – acei oameni nu sunt neaparat „mai evoluati” sau „inaintea noastra”. As spune chiar ca sunt cumva „bolnavi”. Si spun asta gandindu-ma aproape exclusiv la copiii pe care ei ii fac. Copiii aceia nu au cum sa inteleaga amestecurile sexual-emotionale ale parintilor. Daca as face un studiu, l-as face pe acei copii si pe termen lung (20 ani). Pentru ca nu-mi dau seama cum se pot construi ei afectiv, emotional in aceste conditii.
Nu ma deranjeaza relatiile sexuale „incrucisate”, acceptate, consimtite, etc. Dar nu pot intelege de ce trebuie totul sa fie pus pe masa la modul asta (apropo de chestia cu sexul intre Bill si Julie la George in casa).
Copiii „vad” mai multe decat le aratam noi. Si trebuie sa le explicam, chiar si cand consideram ca nu e nevoie.
Nu m-ar deranja astfel de relatii daca nu ar exista copii (sau ar fi deja la varste adulte, cum sunt cei ai lui Max). Inteleg ca oricine are dreptul la fericire, dar cand ai decis sa faci un copil, ar trebui mai mult discernamant.
Da, m-am gândit și eu de multe ori la ce ar fi de preferat: să știi că se întâmplă și să suferi pentru asta sau să nu știi, dar să se întâmple oricum. Eu nu cred neapărat că sunt bolnavi, pentru că dacă stăm să ne gândim ei fac cam tot ce face oricine pe lumea asta. Mie mi se pare că au o cu totul altă deschidere mentală (decât sunt eu capabilă de exemplu) ca să accepte viața asta. Despre copii nu știu ce să zic. Din ce spui tu ar reieși că nu ar trebui să aibă copii nici cuplurile gay? Că și acolo ar fi oarecari confuzii în privința legăturilor parentale. Sau, dacă avem un cuplu tradițional, în care cei doi se înșeală reciproc (sau numai unul) fără să își spună pe față asta, crezi că n-ar putea să înțeleagă și copiii?
Desigur ca si la cuplurile gay sunt probleme de intelegere pentru copii. Inca nu sunt studii pe tema asta, deoarece cuplurile gay au obtinut dreptul de a avea copii doar de putina vreme, insa se stiu cateva lucruri despre asta. Nu zic ca, vai, ce bine ii e unui copil intr-un cuplu in care mama si tata se inseala sau il bat sau mai stiu eu ce, nu vorbim aici de cupluri dereglate, indiferent de gay sau nu. Vorbim de un cuplu normal, in care copilul are nevoie sa stie cine e mama si cine e tata, sa inceapa un complex al lui Oedip, sa treaca peste el etc.
Nu vreau sa par mai conservator decat sunt in realitate, dar eu cred ca in exemplele citate mai sus lucrurile nu sunt chiar asa roz precum par.
Pe copii ii intereseaza cine ii iubeste, cine le ofera afectiune, cine le da mancare. Copiii nu sunt fani de telenovele si barfe despre relatii……. Cel mai important pentru cresterea copiilor e sa nu fie traumatizati, sa nu fie abuzati si nu vada violenta in familie.
E destul de simplu.
modelul asta de relatie deschisa este practicat si in Romania , pe scara larga.
este unu, Bivolaru, care este considerat de unii adepti drept incarnarea lui Dumnezeu pe pamant. in secta lu i(MISA) asta e modelul cel mai raspandit, in privinta relatiilor sexuale.
si nu, nu e vorba despre ,,un soi de evolutie care noua nu e deocamdata la indemana,,
sexul in grup , swingul, libertinajul sexual sunt de cand lumea si pamantul. oamenii primitivi nu erau monogami.
s-o practica pe scară largă, cum zici, sexul libertin, dar nu cred că e așa răspândită forma asta „de organizare”
din cate-mi aduc aminte, monogami sunt doar pinguinii si lupii. sau or mai fi ceva specii, da’ omul sigur nu!
ca ne incapatanam noi sa ne declaram monogami pentru ca instinctul de posesie este foarte puternic, e una. ceea ce simtim de cele mai multe ori, e alta.
eu de exemplu as fi extrem de fericita daca as putea combina cateva dintre calitatile masculului meu, cu cele complementare ale altui mascul 😀
ah, si neaparat unul dintre amanti tre’ sa fie maseur! am zis!
p.s. si nu, n -as fi la fel de fericita daca masculul mi-ar aduce-o pe scoaba aia de angelina jolie sa stea cu noi :))
măcar câte un picior de-al ei așa la două săptămâni :))
…Sic transit gloria mundi….si noi odata cu ea..eu cred ca am ajuns de mult la stadiul in care am atins de ja „varful” si am coborat incet,dar ferm pe panta involutiei.Putem face ceva in acest sens,adica sa mai salvam ceva??…Eu cred ca nu,ciclul trebuie dus pana la capat.Adica io cred ca vom sfarsi tot asa cum am inceput.Putini…traind in pesteri,culegand din firmiturile unei civilizatii glorioase,demult apuse.
Daca ne multumim cu scenarii catastrofist-sentimentale evident ca acolo vom ajunge (in pesteri). Eu propun insa sa ne folosim mintea cu care ne-a miluit Dumnezeu pentru a incerca macar sa intelegem (altfel nu se pot avansa nici un fel de solutii).
1- Omul este singurul mamifer cu activitate sexuala frenetica, nereglementata natural;
2- Toate culturile, oricit de primitive, au inventat reguli pentru a tine in friu dezmatul;
3- Vine maestrul Freud si le arunca pe toate la gunoi, in teorie;
4- Vine revolutia sexuala a anilor ’60 si le arunca pe toate la gunoi IN PRACTICA (este interzis sa interzici);
4- Urmeaza o debusolare masiva si progresiva, cu unele consecinte vizibile in articolul Doamnei Benezic.
Deci nu vorbim despre TOLERANTA, ci despre un soi de ratacire ale unor spirite modeste lipsite de orice set de reguli prin grija unor MAARI ginditori (morti de o buna bucata de vreme – inclusiv cei din anii ’60).
Lucrurile nu sint chiar atit de simple insa pe forumul unui blog nu incape mai mult.
Oamenii,maimutele bonobo si delfinii fac sex de placere.Si da…suntem toti mamifere…Si mai gandeste-te…suntem tot mai multi si resurse tot mai putine.Dintre toate cele enumerate mai sus,doar omul este o fiinta rationala…asa ca rationeaza prietene…pe mine atat ma duce intelectu’…si-mi inchipui ce vad si simt eu despre lume.
Familia nucleara este o aberatie a secolului XX promovata de diverse grupuri de conservatori. Situatia „normala” a fost intotdeauna mai destructurata, mai vaga, si foarte variata. Varietatea e ceva ce nu se „tolereaza” prea bine. Cat despre familie, zicala veche era ca „ai nevoie de un sat pentru a creste un copil”. Chiar si cu bunicii e cam putin.
Pe de alta parte, cine face juraminte de monogamie ar trebui sa le si onoreze.
Atata timp cat nu intra vreo boala in peisaj, nu mi se pare nimic in neregula. Mai multi parteneri inseamna mai multe modalitati de a condimenta lucrurile.
Bronto…esti adorabil de inocenta…:)
Te inseli, nu vorbesc din imaginatie si nu fac presupuneri. Sunt constatari facute dupa niste ani.
Bronto….mi-ai raspuns,ai confirmat….esti adorabila…:)
Dupa niste ani de curvie? Ah, pardon, de … condimentat lucrurile.