A fost o înmormântare ieftină la care nu a plâns nimeni. Nu pentru că nea Gicu n-ar fi fost om bun, dar satul nu apucase să-l cunoască destul, înainte să se certe nevastă-sa cam cu jumătate de uliță. Au venit babele obișnuite, care nu ratează vreo îngropăciune, și bărbații care îl știau de la cârciumă.

Câte un rătăcit zicea că-l cunoaște pe mort de când, proaspăt venit în sat, le făcea căsuțe pentru căței. Le meșterea cu drag și le oferea gratis cui avea nevoie. Mulți câini din sat s-au pricopsit cu câte o căsuță  în fundul curților, acolo unde nu s-a auzit niciodată de drepturile animalelor. Și totuși n-a lătrat unul pe drumul mortului spre cimitir.

***

Nea Gicu s-a mutat în satul de baștină al nevestei după o viață petrecută la București, ca maistru la Întreprinderea de Mecanică Fină. Om gospodar, pe ce punea mâna se vedea că e făcut cu suflet și pricepere, a făcut o casă în București și a luat-o pe a doua de la zero, la țară, după pensie. Tanti Tanța îi născuse un băiat care trecea drept frumosul familiei. Răsfățat și alintat, Daniel s-a transformat într-un adolescent cu probleme, apoi într-un tânăr alcoolic. Nea Gicu și tanti Tanța au continuat să-l răsfețe și să-l ocrotească, sperând că odată cu nevasta și cei doi copii se vor potoli și monștrii din capul lui frumos.

Când iubitul fiu Daniel a început să-și bată și părinții, la rând cu nevasta și copiii, au priceput că nu mai e nimic de făcut. Și cu inimile sfâșiate, probabil, au cerut în instanță anularea filiației. Au vândut casa în care-l tolerau și pe Daniel cu familia lui și au fugit la țară. De rușine, de dezamăgire, de frică.

După o vreme Daniel a murit. Nu avea mult peste 30 de ani. A lăsat în urmă o văduvă cu doi copii mici și doi părinți bătrâni, pensionari, incapabili să-l ierte chiar după moarte. Nea Gicu și tanti Tanța au refuzat să revină la București, la înmormântarea propriului fiu. Au trăit mai departe în satul ăla, în care prea puțină lume îi cunoștea, cu inima grea că și-au ratat probabil cel mai important lucru din viața lor: copilul.

***

În ultimii ani de viață nea Gicu a bătătorit drumul spre cârciumă, iar tanti Tanța a orbit. Au făcut pe rând comoții cerebrale, diabet și preinfarcturi, așa că în dimineața în care nea Gicu a căzut pe treptele casei  nu s-a mirat nimeni că nu s-a mai ridicat de acolo. El nu avea 74, ea abia a trecut de 71 de ani.

Când am revăzut-o pe tanti Tanța, zilele trecute, era jumate din femeia semeață și frumoasă care fusese o viață. Din gura ei rea odinioară nu mai rămăseseră acum nici dinții. Părul albit, ochii stinși, și un boț de carne chircit sub haine cernite, pe un fotoliu lângă sobă. Ne întreabă pe toți cine suntem și plânge. Îl strigă pe Gicu în zadar, pentru că el zace în camera cealaltă, în cel mai ieftin sicriu de 300 de lei care s-a găsit în grabă, la firma de pompe funebre a popii din sat.

***

Bătătura e plină de găini și de rămășițele grădinii de legume de peste vară. Nea Gicu fusese gospodar până în ultima clipă. Cei doi căței stau, fiecare în căsuța lui, în câte un colț de curte, și se uită mirați la vânzoleala femeilor din vecini care trebăluiesc la pirostriile pe care fierbe pilaful pentru pomană. Dintr-un butoi de tablă acoperit se aude miorlăind pisica. Au închis-o ca să nu umble pe sub sicriul lui nea Gicu și să-l trasforme în strigoi. Zilele astea urmează măcelul găinilor. Pentru că nu mai are cine să le crească vor fi tăiate și băgate la congelator, pentru pomana de șașe săptămâni, când nu se mai ține post.

Nimeni nu știe se ce va întâmpla cu tanti Tanța, care nu se poate îngriji singură, dar nici pensie suficientă de azil nu are. Deocamdată vecinele și-au călcat pe supărare și au venit să-i facă înmormântare lui nea Gicu. Au pus mână de la mână, au cerut bani în avans de la asociația care le lucrează pământul și au cumpărat tot ce trebuie pentru mort. Că popa nu dă nimic pe datorie, nici de la firma de pompe funebre, nici nu face rabat la tarifele de slujbă.

***

În camera mortului – până ieri dormitorul matrimonial – câteva babe stau lângă sicriu și se uită fix la figura gălbejită a lui nea Gicu, pe fruntea căruia e pus un magnet. Ca să nu se umfle. Babele vorbesc admirativ că mortul „stă bine, nu s-a stricat”. „Pentru că i-a turnat conservant și afară e frig”, explică una dintre babe, uitându-se cu interes la aparatul meu de fotografiat. Mă întreabă de ce nu-i fac poză și mortului. La față. Îi zic că prefer ca tanti Tanța să și-l amintească altfel decât mort.

Nu că ea s-ar uita vreodată la pozele astea. Așa cum probabil nu mai vede demult nici poza fiului ei Daniel, pusă pe un perete în aceeași ramă în care stătea la București, în apartamentul din Drumul Taberei. E un Daniel frumușel, de maxim zece ani, probabil vârsta la care a rămas iubit în amintirile lor.

Una dintre babe mă întreabă „de-a cui sunt”. Îi zic că sunt „fata Lenuții lu țața Ritina” și i se luminează fața. Eu sunt fata Lenuții?! Ce mare m-am făcut! Mama mea și tanti Tanța sunt verișoare primare. Cea mai veselă amintire a lor, pe care o știe toată familia, e una de vară, când erau mici și s-au dus la bostănărie să mănânce pepeni. Și au mâncat atât de mult încât n-au mai avut putere să se ridice de pe pământ, unde stăteau turcește, așa că tot acolo au început să facă și pipi. Direct pe pământ.

Din toată adunarea aia, eu și mama suntem singurele rude – chiar dacă prin alianță- ale mortului. Mama și tanti Tanța au copilărit împreună aici în sat, dar le-a dezbinat viața la oraș. Acum le reunește o înmormântare.

     

 

Când vine popa lucrurile se precipită. Femeile dau foc la tămâie și nu se mai vede aproape nimic în cameră, de fum. Slujba e scurtă și nea Gicu e urcat imediat în dric. Popa se urcă la volan și pornește după femeile care duc panerul cu coliva și oamenii cu crucea și cu steagul bisericesc.

În urmă vin cele câteva babe și vreo trei-patru țigănuși care așteaptă să se arunce bani la răscrucile drumurilor. Tanti Tanța e lăsată acasă, pentru că nu are cum să fie deplasată până la cimitir. Nu se varsă nicio lacrimă. Nu se strigă „unde pleci tu Gicule!”. Lucrurile au un aspect formal. Popa vorbește la telefon tot drumul până la biserică. Nea Costică, dirijorul înmormântării, glumește că popa ia comenzi prin telefon și nu-și permite să piardă timpul degeaba cât stă la volan în ritmul cortegiului.

***

De fapt, în lipsă de bârfe din familia mortului, care lipsește cu desăvârșire, cam toată lumea din sat îi bârfește pe cei doi popi și afacerile lor. Cel care e acum la volan e de fapt preotul numărul 2 din parohie. Mihai. Principalul e preotul Constantin, cel care are și firma de pompe funebre.

Pe fiul lui l-a făcut dascăl. E un tânăr în jeans și geacă, și îl secondează atent pe preotul Mihai, care conduce dricul. Oamenii spun că popa Costică n-ar avea încredere deplină în popa Mihai, așa că dascălul-fiu este un soi de iscoadă a patronului, la înmormântările la care el nu e prezent. „Cine știe unde e el acuma, popa Constantin nu vine așa la orice înmormântare, are afaceri. La început și pe ăsta micu, dascălu, îl ajuta, că nu le avea cu cântatul, i-a pus boxe ca la oraș și cânta preoții pentru el”, povestește nea Costică.

Nici acum dascălul nu pare mai înzestrat, dar câștigă și el o pâine. Tac-su nu-l lasă să conducă nici măcar dricul, pesemne nu e capabil nici de asta, așa se face că popa Mihai e nevoit să facă două job-uri: conduce dricul, oprește la intersecții, se dă jos, ține slujba de răscruce, se urcă la volan, iar se dă jos la biserică, dă fuga în altar, scoate cartea din care citește la capul mortului, iar se urcă la volan, ia mortul și-l duce la cimitir, unde îi pune și câteva săpăligi cu pământ peste coșciugul pe care i l-a vândut familiei popa Constantin. În final încasează 300 de lei. Tot atât cât primesc și cei 5 gropari. Nici popa, nici groparii nu dau chitanțe.

Nu există conceptul ăsta aici. Nea Costică zice că numai lui îi dă popa chitanță, din tot satul, când vine cu botezul și cere contribuția anuală pentru biserică, de 50 de lei de familie. „Restul sunt proști și bombăne pe la spate.” De ce nu le deschide el ochii? „Păi ce, sunt prost, doar nu vreau să-mi pierd postul de consilier la biserică!”.

Tot așa zice că i-a prostit biserica pe oameni și când a fost nebunia aia cu izvorul care face minuni, de la intrarea în sat. S-a „descoperit” în anii 90 și a fost o avalanșă de turiști dornici de minuni acolo. Banii s-au strâns cu sacii și tot așa s-au dosit. Se văd azi în vila popii și, parte din ei, în biserica începută acolo, lângă izvor, dar neterminată. Pentru că oamenii au încetat să mai vină. La fel de miraculos cum începuseră.

***

Cât ține slujba în biserică o dăm pe politice, cu nea Costică și alți câțiva bărbați din sat. Stăm în curtea bisericii, în fața casei de prăznuire și a clopotniței în care băiatul popii Constantin, după ce termină de făcut backing vocal în biserică pe lângă popa Mihai,  bate repede clopotul, preț de 35 de lei, înainte de plecarea cortegiului către cimitir.

Nea Costică zice că Uniunea Europeană a obligat satul să construiască casa de prăznuire, ca să nu mai țină morții în case, dar de fapt nimeni n-o folosește, pentru că biserica a pus taxă pe ea. „Trebuie să plătești 150 de lei ca să ții mortul acolo și să faci pomana, deși noi, tot satul, am contribuit și am plătit casa asta. De unde să mai scoatem 150 de lei și pentru asta? Eu am vrut să fac economie și la dric. Că dacă ceream la asociație tractorul, nu plăteam nimic, dar nu mai voia popa să facă slujba dacă nu luam dricul de la el”.

Bărbații îl ascultă, dau din cap și tac. Îi întreb cu cine votează. Spre deosebire de popi, pe politicieni îi mai schimbi. Nea Costică zice că nu l-a convins niciunul, că toți sunt la fel. „Uite ăsta de a fost primar până astă vară. Când a venit nu avea nici pantofi în picioare. Acuma are firme, vile, destule. Vedeți gardul ăsta al bisericii? El l-a făcut anul ăsta ca să îl realegem. L-a ale dracu! Gata, i-a ajuns. Să mai vină și altul. Uie ăsta de acuma are deja de toate. Cât să mai fure dacă are tot ce-i trebuie?”, se întreabă nea Costică.

Fostul primar avusese trei mandate, de la PDL. Actualul e fost cadru militar, intrat în PSD.

***

La cimitir, privirile blazate ale cortegiului petrec coșciugul până în fundul gropii. Oamenii se strâng ciucure în jurul popii care cântă veșnica pomenire. Totul se face într-un formalism imposibil de spart. Nimic n-ar fi mai neobișnuit acum decât dacă s-ar apuca, prin absurd, cineva să plângă pe marginea gropii. Groparii deja încep să arunce pământul peste sicriu, înainte ca toată lumea să se retragă spre pomană. O viață de om s-a încheiat oficial, conform datelor înscrise pe crucea simplă, din lemn.

Acasă, popa e pus în capul mesei, cu tânărul dascăl în fața lui. Toată mâncarea e de post, dar popa zice că ține regim și cere doar o banană. Bananele nu erau în meniu, dar cumva se face rost de una, pentru popă. După ce o mănâncă primește plata și pleacă.

În bucătăria în care a fost mutată de când se derulează ostilitățile înmormântării, tanti Tanța întreabă dacă popa n-ar vrea să-i spună și ei o rugăciune, ca să se liniștească. Femeile din jur nu îndrăznesc să-l deranjeze pe popă de la banană, așa că rămâne pe altă dată. Nici preotul n-a întrebat ceva de văduvă.

Când termină de mâncat și restul mesenilor, două femei se așează la poartă și-i servesc cu colivă și vin. Toți împart cele trei furculițe înfipte în colivă și duc la gură pe rând sticla de plastic cu etichetă de Coca Cola. „Dumnezeu să-l ierte!” zice la urmă fiecare. Probabil că l-a iertat deja, de vreme ce i-a curmat suferința. Rămâne în urmă, să mai ispășească ceva, tanti Tanța. Dacă i-ar fi murit ea înainte ar fi ieșit mai ieftin. Avea deja cufărul pregătit cu de toate: ștergare, batiste. Nu credea c-o să-i supraviețuiască. Acum nici nu mai vrea.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

26 comentarii la “Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012” Subscribe

  1. Ioana 11/12/2012 at 08:57 #

    Cutremurator, „nimeni nu il deranja pe popa de la banana”…si te apuca asa o tristete inzecita, nu numai ca nu mai este nea Gicu, dar si ca moartea lui e o ocazie de invartit bani de catre exact cei care ar trebui sa faca mai putin absurd evenimentul.

    Suntem vesnic la piata: negociem, luam marfa, dam banul, plecam intr-ale noastre

    • Dollo 11/12/2012 at 10:52 #

      eu am fost deprimată câteva zile după ce am văzut acolo

      • Motanul 11/12/2012 at 11:06 #

        Ce tara pitoreasca avem, nu?;)
        Cred ca asa o sa ramana pe veci(sau cat mai avem noi de trait).

  2. Dorin 11/12/2012 at 09:28 #

    Frumoasa scriitura, chiar o asteptam, o anuntasei… Nu stiu ce sa spun dar am simtit nevoia sa iti adresez cuvintele astea de lauda. Ai surprins nemaipomenit frigul general din astfel de situatii, bravo!

    • Dollo 11/12/2012 at 10:52 #

      Mulțumesc

  3. bugsy 11/12/2012 at 10:07 #

    Excelent! Felicitari! Aceasta este Romania reala!

  4. Béranger 11/12/2012 at 10:14 #

    Nerecunoscători câinii ăia…

    • Dollo 11/12/2012 at 10:52 #

      Niște javre 😉

  5. Motanul 11/12/2012 at 11:09 #

    Apropo Dollo, de unde ai luat softul pentru sondaje? De la BEC? Vad ca primele doua propuneri de carti de citit au fiecare cate 56%. 🙂

    • Dollo 11/12/2012 at 11:13 #

      fiecare a putut vota câte trei cărți, la vot multiplu ies anomalii, ca în viață 😀

  6. Andreea 11/12/2012 at 12:25 #

    Tot ritualul inmormantarii mie mi se pare absurd si nepotrivit. Dar sa vezi dezumanizarea popilor cum ai surprins-o si tu…. trist, foarte trist!

    • Dollo 11/12/2012 at 13:54 #

      Suntem robii unor ritualuri

      • Andreea 11/12/2012 at 21:39 #

        Bineinteles. Fara ritualuri esti prea liber, iar asta cere mult prea multa responsabilitate.

  7. Ioana 11/12/2012 at 13:49 #

    Pana la urma au eliberat-o pe pisica? Sau au lasat-o acolo sa moara de sete?

    • Dollo 11/12/2012 at 13:51 #

      Au eliberat-o imediat ce a plecat mortul din casă.

  8. janina 11/12/2012 at 16:55 #

    fotografiile sunt excelente
    cel putin cea „fara cuvinte” este de-a dreptul geniala

    mi-a placut foarte mult, multumesc

  9. Iulia 11/12/2012 at 17:21 #

    Buna scriitura, poze ce ilustraza pe masura, de restul un gol in suflet…decit atata suntem. Intre viata si moartea in satul romanesc, morti sunt mai castigati, ei ai scapat.

  10. ady 11/12/2012 at 20:04 #

    dollo, nici inmormantarea bunicului meu, pe care l-am iubit, nu m-a bagat in asa depresie cum a facut-o articolul tau si pozele. cu pozele astea si „titlurile” cred ca poti participa la vreun concurs. „vorbesc” atat de limpede ca ma doare.

    • Dollo 11/12/2012 at 20:58 #

      Chiar de concurs nu sunt, dar și eu mi-s mândră de câteva dintre ele 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

ashley

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit