U n bărbat corpolent, cu cămașă albă și cravată roșie, povestea cum a ajuns el între comuniști, pentru că erau oameni care aveau de gând „să facă ceva în țara asta”. Apoi într-o noapte și-a omorât tatăl cu toporul și a ajuns la pușcărie, unde a fost reeducat ca să fie la rându-i re-educator pentru alți deținuți. Intelectuali și elite politice ale României dinainte de al doilea război, toți au fost torturați (și) cu creionul peste testicole, o metodă învățată de acest torționar cu cravată roșie, de la o femeie trecută de 40 de ani, venită din Rusia.
Cam pe la momentul testicolelor lovite cu creionul, în sala Dalles, rece și tăcută ca o celulă de Aiud, a răsunat vesel un Nokia tune din rândul doi sau trei. Torționarul, imperturbabil, și-a continuat monologul, cerând de la sala – ușor indignată de nesimțirea spectatorului cu telefonul – să fie judecat și astfel absolvit. „Vreau să fiu judecat de tinerii de până în 30 de ani!”, strigă torționarul de pe scenă.
Sala era mai degrabă plină de bătrâni veștejiți la coadă la salam cu soia decât de tineri de sub 30 de ani. „Ne-am dat la câini”, o piesă promovată intens pe Internet de mari nume ale blogosferei, nu a fost de natură să atragă prea mult tinerețea. Poate pentru că era vorba despre istorie, despre patriotism, despre vieți distruse de comunism în temnițe politice, de poezie scrisă cu sânge pe piatră sau pe tălpi de bocanci de unii precum Nicolae Steinhardt, Elisabeta Rizea, Arsenie Papacioc, Constantin Noica sau Bartolomeu Anania, Radu Gyr…
Totuși, friguroasa și decrepita Sală Dalles a fost aproape plină. Pentru premieră, poate. Piesa este una experimentală. O culegere de fragmente din poezii sau texte de jurnal de carceră, scrise de mari nume ale neamului, care au trăit sau murit în închisoare sau la Canal între anii 40 și 60, anii de reeducare comunistă a elementelor burghezo-moșierești din România.
Piesa nu prea e la îndemâna oricui, cel puțin dacă nu ai citit înainte ceva despre oamenii ăștia. Despre Elisabeta Rizea – cum a fost ea spânzurată de păr, de un cârlig – dar a supraviețuit ca să povestească despre asta. Despre un Radu Gyr, mort în închisorile alea, dar nu înainte de a apuca să scrie o poezie făcută celebră azi de un „ilustru” tânăr politic care a recitat-o neinspirat la o adunare electorală la Sala Palatului – „Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te Ioane”, considerată 60 de ani mai târziu esența legionarismului românesc.
În fine, nu pot să spun că m-a mișcat până la lacrimi piesa – ca pe colega mea de eveniment 😉 – dar trebuie să recunosc că Maria Ploae și Ion Grosu, de exemplu, au câteva momente în piesă care te furnică. Problema e că pe de-o parte e prea multă informație istorică în ea, care nu poate fi nici reținută, nici procesată, și foarte multă poezie religioasă, care iarăși, aruncă mesajul în desuetudine, deși sunt conștientă că prin asta au rezistat oamenii ăia în condițiile alea teribile. Fragmentele vorbesc despre oameni, nenominalizați, poate pentru că experiențele sunt generale, nu au nevoie de niște nume, și sunt dublate de un joc de scenă destul de obositor: actorii tot plimbă pe scenă niște scaune și niște scânduri, clădind și demolând, pe rând, ziduri și celule.
Apoi, telefoanele! La mijlocul piesei a început să sune un alt telefon, al unui bătrânel din rândurile din spate. Și suna, și suna… ca un greiere neobosit. Pesemne că apelantul era mai disperat decât un deținut care tocmai primise dreptul să dea acel unic telefon familiei sau avocatului, că altfel nu îmi imaginez vreun motiv plauzibil să suni pe cineva la fiecare două-trei minute. Și moșulică tot dădea reject, dar privea drept înainte, dârz, spre scenă, și se făcea că nu se uită toată sala la el cu priviri de torționari nervoși. După o vreme s-a îndurat un tânăr să-i spună să-l închidă. Bătrânul a recunoscut umil că nu știe cum se face trebușoara asta. Au mai durat câteva secunde lungi până când tânărul și prietena lui s-au prins cum se face și l-au închis. Sala a răsuflat ușurată, dar se cam dusese dracu monologul Mariei Ploae. Cine știe despre cine mai povestise în timpul ăla?
Au mai sunat câteva telefoane în timpul recitalelor înflăcărate de poezele proletcultiste despre Stalin, dar slavă tătucului că atunci vocile de pe scenă au acoperit trilurile mobilelor din sală. Către final, vreo doi tineri în fața mea deja se plictisiseră și-și verificau conturile de Facebook. Tot pe telefoanele mobile, evident.
Chestia asta cu istoria e destul de greu de digerat, mai ales de tinerii ăia de până în 30 de ani, la care făcea apel torționarul. Poate că noi ăștia de 40-50, care am mai apucat să respirăm și fără telefoane mobile și Internet, – și știm și cum să le oprim la o adică, mai ales dacă ne roagă politicos un tânăr la intrarea în sală – suntem capabili și să înțelegem piesa asta, și să fim de acord cu mesajul: trebuie să avem un proces al comunismului, precum acela al Holocaustului, trebuie ca cineva să plătească la un moment dat pentru neamul ăsta care a fost aruncat la câini după război.
Corect, dar dacă n-a plătit nimeni nici pentru crimele de la Revoluție sau mineriade, o istorie mult mai recentă decât canalul și temnițele comuniste, cum putem spera la o sensibilizare a publicului tânăr, mai ales de la fiii și fiicele acelora care consideră că în comunism era mai bine? Poate dacă și-ar fi intitulat piesa „Neam aruncat la câini” 😉 Atunci ar fi devenit chiar virală sintagma și celebritatea virtuală ar fi făcut dreptate istoriei. Paradoxul poporului român e că e deopotrivă nefericit și ușuratic, zice Maria Ploae în piesă. Tratăm cu bancuri ceea ce ar trebui lupta cu arma, și apoi ne plângem că nu face nimeni nimic. Eterna problemă.
Desigur, demersul Asociației pentru Promovarea Istoriei României (A.P.I.R) este unul lăudabil, doar că nu prea știu ce succes de casă va avea. Istoria asta trebuie predată la școală, ca să ajungă parte din ea la urechile acelor tineri. Altfel, mult mai eficientă și exhaustivă ar fi o vizită la Memorialul de la Sighet, din care sigur înțelege fiecare câte ceva, oricât de lipsit de interes ar fi. Sau poate să facă Mungiu un film despre el și să devină viral.
Dacă doriți să vedeți piesa se pare că va mai fi jucată tot la Dalles. Găsiți bitele pe site-urile de specialitate. Eu am căutat informația și nu zicea când se mai joacă. Nici pe pagina de Facebook a spectacolului nu zice. O fi tot experimental 🙂 Oricum, vă conjur, opriți-vă telefoanele sau măcar dați-le pe silent când intrați în orice sală de teatru. E păcat să-i desconsideri munca actorului, aproape la fel de mare ca acela de a lăsa crimele comunismului nepedepsite.
eu imi dau telefonul pe silentios si cand intru la medic, d-apoi la teatru sau cinema. (mai nou il tin pe silentios si la serviciu, dar asta e alta problema).
sper sa nu te superi, pun un link cu pozele pe care le-am facut eu la sighet.
tp://www.culinar.ro/forum/continut/Jurnal-de-calatorie/29097/un-pic-prin-maramures/
😛 Dar acasa cum il tii? Te saluta a ta fosta vecina si in acelasi timp acceasi „vecina cu vecinu”. 😛
oau, ce mica e lumea! mica rau de tot. saluuut! de regula, de luni pana vineri are sonerie, dc nu uit sa-l comut cand plec de la job. in week-end pe silent.
ma antrenez pt batut recurduri „dormit cat mai tarziu” si nu se stie niciodata cui ii va trece prin cap sa ma sune sambata la 12 ziua (sambata la 12 ziua e cum e 7 dimineata in restul zilelor 🙂 ).
dollo, iarta-ne luatul pe aratura.
Chestiunile astea cu trecutul și tinerii nu se fac heirupistic cu cîte o piesă ici, un filmuleț colo (aseară pe Digi cu România în 1988). Mai ales cînd istoria școlară este doar o înșiruire plicticoasă de date, gheorghe doji rupți din context, eroisme a la Sergiu Nicolaeceaușescu, etc. Este o muncă de durată, răbdătoare și sistematică la care ar trebui să pună umărul măcar zeci dacă nu sute din intelectualii noștiri „de frunte”. Numai că diverși impostori au ocupat scena de multișor și, sub incredibila lozincă „nici așa, nici altminteri” ne vorbesc despre… îngeri (la „joia lingurițelor). Așa cum bine spunea cineva pe Contributors „Românii nu au structură. La noi lucrurile nu au început, cuprins și sfârșit. Discursurile publice sunt alunecări continue de teren, din care, în final, rămâne doar un vast și nedefinit moloz.”
Degeaba îl plimbăm din cînd în cînd pe părintele Papacioc printre ruine, la final moloz ramîne tot moloz iar prin diverse cotloane fiecare bumburește pe mobil, cu nasul în propriul buric.
Pînǎ la urmǎ tot Soljeniţîn le zice cel mai bine (Arhipelagul GULAG vol.II pag.144):
În general – ne spun acum cei ce n-au trăit toate astea pe pielea lor, cei ce îi executau pe alţii ori se spălau pe mîini, ori se făceau că plouă – de ce să ne amintim de toate astea ? De ce să zgîndărim vechile răni ? (Rănile LOR !!)
La această întrebare i-a răspuns încă Lev Tolstoi lui Biriukov (Convorbiri cu Tolstoi): ”Cum adică, de ce să vorbim ? Dacă am avut o boală grea, de care m-am tratat, vindecîndu-mă definitiv, voi vorbi întotdeauna cu bucurie despre acest lucru. Într-un singur caz n-am să pomenesc de ea: dacă sunt la fel de bolnav, ba chiar mai rău, şi vreau să mă înşel pe mine însumi. Cînd ne amintim trecutul şi-l privim în faţă, violenţa săvîrşită astăzi se dezvăluie şi ea”.
Păi bine le zicea Tolstoi 🙂
>>Așa cum bine spunea cineva pe Contributors
Contributors ? are vreun site ?
Multumesc
Dragă Dollo,
Te cunosc și te citesc de multă vreme, cu mult înainte de momentul când ai „deschis” blogul. Iar dacă sunt întrebat, cumva, dacă te știu, nu am nici o ezitare să spun, deschis și direct : „suntem prieteni”.
Detaliile sunt personale, dar admirația și respectul pe care ți le port, nu doar pentru caracterul tău vertebral, ci și pentru curiozitatea intelectuală, pentru feminismul și curajul care te lupți pentru principiile tale într-o țară covârșitor misogină, depresivă economic și coruptă moral, sunt publice.
Bref, sunt la curent și discut, din când în când, cu prietenii mei și familia despre „ce a mai scris Dollo”, despre rețetele mamei tale, primele tale iubiri de la Industrial și nu numai, antologică fiind istoria cu neobrăzatul și „singură la întreținere”, despre ratele la mașina cu sau fără cheder, despre frământările tale intelectuale pe care de multe ori le împărtășesc și, dacă ar fi doar ale tale, probabil, nu te-aș mai suna, nu aș mai citi blogul tău, nu aș mai citi nici articolele rezonabile despre Biserica Ortodoxă dintr-o țară unde numărul bisericilor este mai mare decât al școlilor, unde preoții – am spus „preot”? am greșit! – unde popii, da, popii iau salariul de funcționar de la stat și arginți pentru serviciul religios de la credincioși, faptă pentru care funcționarii aceia de la Primăria Sectorului 3, care te-au somat pe tine să plătești în avans 150 de lei impozit, nu mii de lei cât s-a plătit la Cununia prietenei tale din vară, la biserică, ar fi imediat ștampilați drept „corupți odioși”, „șpăgari ordinari” și plimbați pe la televiziuni.
Împărtășim multe, nu și ce ai scris mai sus. Să fiu precis: „(…) Poate pentru că era vorba despre istorie, despre patriotism, despre vieți distruse de comunism în temnițe politice, de poezie scrisă cu sânge pe piatră sau pe tălpi de bocanci de unii precum Nicolae Steinhardt, Elisabeta Rizea, Arsenie Papacioc, Constantin Noica sau Bartolomeu Anania, Radu Gyr… (…) Despre un Radu Gyr, mort în închisorile alea, dar nu înainte de a apuca să scrie o poezie făcută celebră azi de un „ilustru” tânăr politic care a recitat-o neinspirat la o adunare electorală la Sala Palatului – „Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te Ioane”, considerată 60 de ani mai târziu esența legionarismului românesc.”
Radu Gyr a fost, incontestabil, un anti-comunist, un opozant al unui sistem totalitar. Radu Gyr a fost, incontestabil, legionar, unul dintre conducătorii activi ai unei mișcări politice care sprijinea nazismul. Ambele sisteme au fost criminale. Faptul că Radu Gyr a fost persecutat de comuniști îl absolvă de contribuția activă la consolidarea unui alt regim totalitar care, în România, a trimis la moarte peste 280.000 de cetățeni români de altă etnie?
O explicație pe larg, cu argumente rezonabile, apare în Ziarul Financiar, din care îl citez pe profesorul Shafir:„ Ca evreu, oricât aș încerca să admir rezistența anticomunistă, sunt incapabil să o fac peste un punct: acela care îmi impune să mă distanțez de un Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru mine, Ogoranu rămâne unul dintre cei care au dorit să înlocuiască un totalitarism cu altul. Nu la fel stau lucrurile pentru amici români (există și excepții, dar ele sunt chiar asta, excepții), pentru care Ogoranu este unul dintre cei mulți care au suferit, la fel ca părinții sau bunicii lor, din cauza comunismului, și unul dintre cei puțini care au avut temeritatea să i se împotrivească cu arma în mână.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/michael-shafir-vinovatia-poate-fi-numai-individuala-responsabilitatea-insa-poate-deveni-colectiva-de-daniel-cristea-enache-galerie-foto-10518409
Marius
Marius, dragă, poate ești tu un pic mai sensibil la subiect, dar mie nu mi se pare că-i fac apologia lui Gyr sau legionarilor aici. Enumeram numele enunțate pe afișul piesei și făceam un pic mișto de toată tevatura cu poezia lui din campania electorală. Tocmai pe ideea că de fapt și atunci lumea s-a inflamat (pro și contra, culmea) doar din auzite, fără ca tema să fie pusă în discuție cu profunzime și explicată maselor. Ceea ce ar trebui făcut la un moment dat, așa cum propun și promotorii piesei de teatru. Și cum zice și Michael Shafir. O dezbatere și o „dezgropare a morților” ar face bine nației, mai ales când morții sunt controversați. Așa cum cere chiar și torționarul ăla în piesă, probabil că au nevoie și ei, torționarii, să spună ceva, așa cum e nevoie să să spună povestea completă odată pentru totdeauna.
Cam asta voiam eu să zic în postarea asta 🙂 Bașca faptul că trebuie să-ți închizi telefonul când intri la teatru …
Dragă Dollo,
mulțumesc pentru răspuns. Enumerația era umbrită de Gyr, iar „dezgropara morților” în cazul Mișcării Legionare s-a făcut acum câțiva ani în Raportul Wiesel. Aliații lui Hitler au, în istorie, locul pe care și-l merită: cripta criminalilor. Adevărații anti-comuniști, mulți dintre ei oameni modești, din păcate sunt prea puțin cunoscuți, dacă nu cumva au preferat să rămână anonimi.
Îmi plac dezbaterile de pe blogul tău, unele aprinse, altele molcome, pe subiecte cât se poate de diverse, dar, toate sau, cel puțin, cele mai multe argumentate cu un limbaj decent, fără injurii, recomandări denigratoare sau sfaturi a căror agresivitate, uneori incultă, trădează un spirit tocit, semi-prețios, incapabil de dialog, conviețuire cu alte idei și de autodepășire.
Domnu’ Marius mai citeste si rarefiaza informatia pe care o prezinti.Rostogolesti multa informatie in propozitii si pierzi continutul. Sa ii confunzi pe legionari cu nazistii e destul de periculos.
Cat despre ce zice Shafir despre Ogoranu nu valoreaza nici cat o ceapa degerata.
Romanii au sintetizat foarte bine esenta celor care au purtat comunismul pe brate si au „muncit” la sistemul democratic doar ca sa isi cumpere statul mult visat. ee-vrei? oo-vreu!!
Nu cunosc multe natii care si-au finantat omorarea propriilor semeni ci apoi au facut filme despre asta pentru a obtine avantaje internationale.
Cum s-a putut asta ? Pai ashkenazi sau khazari?
Ashkenazii sunt povestea iar khazarii sunt realitatea.
Iată un exemplu perfect pentru confuzia („lipsa de structură”) ce dinamitează spațiul spiritual românesc. De unde pînă unde legionarii sprijineau nazismul ? Bîjbîiala revoltei din 1941 (ba că Himmler îi ajuta, ba că Hitler ioc) ar trebui să spună destule CELOR CE SE OBOSESC să citească ! Adică ceva pagini ÎN PLUS decît govorește maestrul Shafir și alți „profesori emeritus” de la Universitatea Babeș Bolyai (născătoarea tiribombistului Marga, actualmente condusă de medievist-pășunist-ceaușistul Ioan-Aurel Pop – vezi și scrisoarea TRĂDĂTORILOR către Uniunea Europeană din 23 Iulie a.c – sionistul Shafir e frate bun cu diverși național-comuniști precum Pop, ZOE PETRE. Astărăstoae și alți „steliani tănași”).
Să ne înțelegem: antisemitismul Legiunii, oricît de stupid și jignitor pentru orice om normal, nu ar fi ajuns niciodată să creeze fabrici ale morții de genul Auschwitz – pur și simplu românii de abia știau să are și să semene (prost), de unde „fabrici” ? Da, masacre punctuale sau deportări în cîmp deschis unde mori de foame – asta ne intră în posibilități. Însă a-l echivala pe Ion Gavrilă Ogoranu cu Mengele rerprezintă ACEEAȘI PROPAGANDĂ ORDINARĂ (spirit VÎNDUT) ca și subscrierea scrisorii mai sus amintite.
Deci Dl. Shafir NU POATE constitui o referință (ca și neaoșul „ardelean” Ioan-Aurel Pop).
Cel mai grav defect al legionarismului a fost autohtonismul imbecil de unde a derivat și fobia față de evrei. ASTA (autohtonismul) NE OMOARĂ MINȚILE ȘI ASTĂZI.
Dle. Marius, un sfat: ca să fiți cu adevărat „rezonabil”, citiți MULT MAI MULT(E) decît ziarele de duminică. ”Este mai bine ca, întemeiat pe adevăr, să învingi o iluzie, decît întemeiat pe o iluzie, să te învingă adevărul.” Zis-a imbecilul ăla de Euripide.
Precizare: nu am nimic de împărțit cu Universitatea din Cluj – sînt inginer și locuiesc la sute de km distanță. Pur și simplu mă încearcă o greață permanentă după ce am citit 30 de pagini din cele 390 destinate combaterii profesorului Boia. Similare senzații mă încearcă, et pour cause, la auzul cuvîntului „legionar”.
Corecție: „tîmpitul” (de Euripide). Ca să nu mă repet (am oroare).
Celulele erau la Aiud,nu la Adjud,care e alta localitate,un nod feroviar.Daca tot facem morala tinerilor ar fi bine ca macar sa nu-i inducem in eroare cu date istorice inexacte.
Așa-i, am corectat, mulțumesc.
Am tinut inchis telefonul cate 6 luni, cand am plecat din tara mai mult timp. NU a crapat nimeni, culmea. Daca merg la medic, spectacol sau alte locuri din care nu doresc sa fiu deranjata, il inchid. Nu se usuca teii doar ca dojo si-a inchis telefonul si nici nu-mi bat joc de altii de langa mine, pentru ca nu pot trai cu el inchis o ora.
Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român.
Ma refeream la :
„Despre un Radu Gyr, mort în închisorile alea…”.
Sint de acord cu telefonul care nu trebuie sa deranjeze.
Mai cred si ca indemnul „Ridica-te, Gheorghe!” ar trebui sa fie scris pe toti peretii la metrou, doar-doar ne vom intoarce in lumea in care ne ridicam fara cuvinte ca sa se aseze o doamna.