Două picioare stângi și un cap prea rațional

De obicei e nevoie de doi ca să dansezi tango. În realitate am doi instructori și o clasă de colegi de diverse niveluri, iar după patru luni de cursuri încă nu sunt capabilă să mă las în voia unui bărbat și să-l las să mă danseze ;)

Trebuie să-l iei în brațe ca și când ar fi un prieten pe care nu l-ai văzut de zece ani și ți-a fost tare dor de el. Ăsta e secretul îmbrățișării milonguero, astfel încât poziția în dans a celor doi parteneri să rămână constantă pe toată durata dansului. Ia-l în brațe gândindu-te că este acest prieten vechi și drag –  îmi spune M., care învățase trucul ăsta de la primul ei profesor de tango

Mă uit indecisă la bărbatul din fața mea. Ne chinuiam de câteva melodii să exersăm un ocho – pas de tango care presupune ca femeia să se tot unduiască mergând în spate sau lateral, ghidată de partener. Tipul are bluza udă, broboane mari de sudoare îi șiroiesc pe frunte și câte una se mai prelinge între noi, din când în când. Nu mă încurajează să-l iau în brațe (ca și când ar fi un prieten pe care nu l-am mai văzut de zece ani…) și mă anunță autocritic că a reușit să-mi lase urme de transpirație pe tricou, deci nu e cazul să-mi fac iluzii cu privire la îmbrățișarea aia. Să rămânem la stadiul la care ne aflăm – e a treia oară când dansăm împreună. Și „dansăm” e un cuvânt prea generos pentru nivelul nostru actual.

Îmbrățișarea milonguero mi se pare în continuare cea mai grea noțiune de tango din cele pe care le-am învățat în astea aproape patru luni de când m-am apucat să dansez. Pe de-o parte mi se pare o intruziune în spațiul meu personal – să-ți lipești pieptul de pieptul unui bărbat total necunoscut, și capul de obrazul lui poate fi aproape o fantezie sexy uneori, dar eu n-am reușit s-o gust, încă, într-o sală de tango 😉

Cum spune C., profa de tango, ilustrând manevra cu propriul piept, „mișcarea e asta: îi iei și-i oferi liderului”. Ehei, sânii sunt un subiect sensibil – cel puțin pentru mine – deci am încă rețineri în a-i oferi așa oricui 😉 Dincolo de glumă, profesorii se străduiesc să ne alunge din cap orice gând cum că îmbrățișarea asta ar avea vreo conotație sexuală. Nici n-are, cel puțin în stadiul în care la fiecare melodie schimbi partenerul, astfel încât să învețe fiecare câte puțin de la fiecare.

Celălalt motiv pentru care încă nu mă simt confortabil în îmbrățișarea asta este lipsa mea cronică de încredere. În mine în principal, dar probabil că și în bărbați. Senzația e destul de prezentă la mai mulți din sala de dans, majoritatea suntem oameni single, trecuți prin suficiente relații nereușite cu viața. Totuși, tango-ul e un mijloc minunat de autocunoaștere, de a te redescoperi (ca femeie) și de a comunica într-un fel nonverbal cu lumea. De aia e un proces greu pe care unii îl abandonează pe drum. Pentru o femeie independentă – majoritatea suntem așa pe acolo – e o provocare majoră să te lași trup și simțuri în brațele unui bărbat și să-i urmezi mișcările. În tango e un singur lider – bărbatul, și un follower – femeia. El trebuie să fie creierul, tu trebuie să te lași pusă în valoare de el. Unora nu le iese asta în cuplu, darmite în tango.

Deși pare că nu e mare lucru – mai ales dacă vezi și filmul „Parfum de femeie” unde un orb și o începătoare reușesc să acopere ringul de dans cu mișcări răscolitoare – realitatea e ceva mai prozaică.

Dar îți calci pe rețineri, îți alungi gândurile inerente și te lipești de lider. Cel puțin „la poză” cum îmi spunea G., unul dintre lideri, îmbrățișarea e corectă. Pe parcurs se rupe din varii motive, în principal din cauză că cele expuse mai sus nu sunt depășite și asimilate. Privită din oglinzile de pe pereții sălii de dans îmbrățișarea asta pare una incomodă pentru femeie. Poate pentru că femeia a uitat să se mai sprijine pe bărbat și preferă să-i pună la îndoială „stilul de dans”, ar zice M., un alt lider care mă învăța în primele ore cum să fac să mă abandonez complet în seama lui. „Închide ochii și ascultă muzica, nu gândi (!) și nu-mi anticipa pașii”. N-am reușit s-o fac nici acum. Nu închid ochii (uneori e interesant să-ți privești liderul în ochi;), nu pot să nu anticipez ce vrea să facă liderul, și de multe ori nici măcar nu ascult muzica, fiind ocupată să nu greșesc și să plec de pe loc cu piciorul greșit. În final rezultă că dansez mai mult cu capul decât cu picioarele, ceea ce pare aproape paradoxal pentru mine, care de prea multe ori în viață mă las ghidată de simțire și mai puțin de rațiune.

Cei mai vechi în tango mă încurajează că relaxarea va veni cu timpul, exact atunci când nu mă aștept. Că voi avea la un moment dat o revelație despre poziția cea mai potrivită astfel încât să mă simt confortabil în brațele partenerului de dans și să pot dansa cu plăcere un maraton de tango.

Recitind ce am scris mai sus îmi dau seama că orele mele de tango sună mai degrabă a supliciu, decât a plăcere. Nu e așa. Fiecare luni seara petrecută pe podeaua aia tocită de tocuri și tălpi mă face să zâmbesc toată săptămâna. Iar din 3 februarie porția va fi dublă, pentru că începe școala serios, cu ore lunea și miercurea, de la 20.00 la 23.00 Dacă vă tentează să încercați veniți la Escuela Principal de Tango și vă convingeți singuri. Dacă nu, așteptați-vă că vor mai apărea p-aci postări despre asta, pentru că eu una sunt cucerită gata și decisă să perseverez.

Etichete: , , , , , , , ,

24 comentarii la “Două picioare stângi și un cap prea rațional” Subscribe

  1. ady 26/01/2014 at 19:27 #

    tre’ sa fac musai niste socoteli, sa vaz de unde scot 160 de lei lunar din buget. tango si vals, preferatele mele.
    spune-mi ca e tango argentinian, si nu european si ca e vals vienez si nu vals lent.
    green hours asta e in aceeasi locatie cu libraria humanitas din fundul curtii?
    la prima mea tura de cursuri de dans, nu-mi iesea deloc, dar absolut deloc valsul. nu reuseam pasul al treilea de niciun fel, de nicio culoare. la a doua tura de cursuri, nu stiu cum, de ce si in ce fel, dar mi-a iesit, am reusit cumva sa includ si efectuarea pasului 3 in tempoul melodiei. nu stiu de ce, dar privit din exterior, valsul pare o chestie destul de lenta, dar cand chiar dansam o intreaga melodie, cu destule miscari, inclusiv aia care te roteste prin toata sala, terminam cu limba cravata.

    pfui, nu stiu de ce, dar ocho asta imi suna un clopotel in cap cu figura aia care nu-mi iesea mie deloc, dar absolut deloc si nici nu puteam s-o simulez (cum simulam pasul 3 la vals) si e din tango-ul european. la tura 1 de cursuri, am facut tango argentinian care are o figura clasica, niste pasi care se reiau. la tura a doua, am facut tango european care, cel putin mie asa mi s-a parut, are niste pasi bramburiti, de plimbat in parc in care nu stii niciodata unde te duci.
    te rog eu, spune-mi daca e argentinian sau european, pana nu incep sa plang de ciuda.
    of, parca vad ca iar ma ambalez si nu-mi iese figura cu mersul la cursurile de dans. .

    • Dollo 26/01/2014 at 19:54 #

      e tango argentinian și tango vals, deci nu e vorba de vals vienez.

  2. IoanaS 26/01/2014 at 21:09 #

    Eu n-am reusit sa ma las condusa deloc. Si dansez numai cu capul, deci nu dansez 🙂
    Cred ca n-o sa iasa pana nu lasi putin controlul. Dar e doar o banuiala, ca eu n-am ajuns acolo. Mai poate fi si antitalentul 😀
    Succes !

    • Dollo 27/01/2014 at 12:03 #

      da, controlul e de vină, dar cred că ajungi să realizezi că te încurcă abia în situații ca asta. altfel n-aș fi acceptat că aș fi vreo obsedată de control 🙂

    • Sever 27/01/2014 at 12:10 #

      Antitalentul nu exista! Este o inventie „masonica”! 😛

  3. Ioana 26/01/2014 at 23:01 #

    Nici eu nu pot sa ma las condusa cand dansez 🙂 am incercat si vals si tango, da’ nimic, nici macar un blues nu-s in stare sa-l duc pana la capat cum vrea partenerul; daca nu face cum dictez eu, ma enervez 🙂 de aia mergeam in tinereti la party-uri de drumm&base, mai batzaiam singura. acu nu mai am chef de loc sa ma misc, oricat ar fi de faina muzica, stau si ascult numai

    • Astfel 27/01/2014 at 09:10 #

      Minunat articol, felicitari.
      Astfel de articole dezvaluie cate putin din felul de a gandi al femeilor.

    • Dollo 27/01/2014 at 12:05 #

      Păi să știi că la tango am ajuns pentru că mi-a plăcut să ascult muzica de tango. Profesorul cântă și la bandoneon, iar prima oră din lună e întotdeauna cu muzică live

  4. eftimie 27/01/2014 at 08:18 #

    Năzdrăvan cel care ţi-a zis să închizi ochii, e calea cea mai sigură spre podea. Nu-i nevoie să te uiţi în ochii lui, ideal ar fi să te uiţi după urechea lui dreaptă (uite, uite, aici, la Pablo Veron şi gagică-sa https://www.youtube.com/watch?v=VU385BCvHM0).

    Ar trebui să fii atentă la un singur lucru: pe ce picior ai greutatea corpului. Cumva să fii pe acelaşi picior cu partenerul. Restul vine de la sine. Altfel, o să fie destul de complicat când se ajunge la cross şi substitut.

    Apropo, pentru toate doamnele: dacă nu iese o figură, în 90% din cazuri e vina liderului. Puţini profesori sunt care să spună asta, n-ai vrea să loveşti în orgoliu masculii antrenaţi special din tată-n fiu să facă învârtita la nuntă, că nu-ţi mai vin la cursuri.

    • Dollo 27/01/2014 at 12:19 #

      asta cu greutatea a început să-mi iasă, și da, am constatat și eu că sunt unii lideri cu care merge treaba altfel

  5. Sever 27/01/2014 at 11:41 #

    Cititind articolul si mai ales referirile la dificultatea de a se lasa condusa o femeie, mi-au venit in minte imaginile cu politia de la metroul japonez care impinge pasagerii in vagoane. Mai fetelor si dragi femei, nu-i nevoie de atata aglomeratie de atentie din partea voastra.
    Acum imi vine in minte o secventa dintr-un alt film, cand o tipa somnoroasa este trasa din pat si impinsa sa se spele pe dinti samd. In acel moment ea merge in ritmul impus de celalalt. Ea e preocupata sa isi continue somnul, iar celalalt ii impregna ritmul.

    Caminati, caminati, caminati! 🙂

    PS: Fain articol!

    • Dollo 27/01/2014 at 12:08 #

      știu, dar e mai ușor de zis decât de făcut 🙂

  6. un om 27/01/2014 at 11:49 #

    Eu cred ca de fapt nu vrei sa inveti dansurile respective asa cum se cere la sala respectiva(sa zicem la un nivel putin peste cel amator).
    Daca ai vrea sa inveti, nu ai avea repulsie fata de transpiratia partenerului(cred ca nu e genul de transpiratie de aurolac ci doar apa cu sare) si fata de faptul ca in dansul respectiv partenerul conduce pentru ca asta impune dansul.
    Mi se pare ca vrei doar sa te distrezi si sa faci putina miscare ceea ce e ok, pentru ca oricum dupa o varsta e greu sa ma practici sporturi la un nivel ridicat(ma refer la 20 de ani, deci nu sariti la gatul meu). Daca nici nu te distrezi, cauta alt fel de dans sau alt sport.

    P.S.: Noi, fiind mai inalti, mai grei, cu segmente mai lungi si masa musculara mai mare, dezvoltam procese metabolice mai intense, de unde si sudoarea pe piele, care arata doar nevoia de racire a corpului si nu e ceva ce trebuie sa provoace repulsie, e ceva ce se ia cu putina apa dupa si cu o tura la masina de spalat. Satisfactia de a invata ceva ce ne place e insa ca in reclama „nepretuita” si nu ne-o ia nimeni.

    P.S.2: Ma exista un fel de sport la care nu suntem dezgustati de conducerea si transpiratiile partenerului si e chiar placut, la fel cum poate fi si dansul daca lasam inhibitiile nejustificate la o parte.

    • Dollo 27/01/2014 at 12:07 #

      eu cred că interpretezi aiurea ceea ce ai citit

  7. zwilling 27/01/2014 at 12:10 #

    Ai incercat un pahar de vin inainte?

    In ceea ce-l priveste pe partenerul pe care-l trec toate apele, cred ca esti tu prea „fierbinte”.

    • Sever 27/01/2014 at 12:12 #

      Ce frumos raspuns! 🙂

  8. Xanaxdoo 27/01/2014 at 14:36 #

    Nu stiu altii cum sint, dar mie mi-a intrat de mult in cap citatul ala (nu mai stiu al cui) cu „Dansul este expresia verticala a unei dorinte orizontale”.

    De-aia nu dansez in public – ma multumesc sa ma uit la altii cum o fac, si mi se pare un trombon cit casa sa negam implicatia sexuala a dansului. Cum spui si tu, nu degeaba s-a sedimentat de-a lungul timpului povestea cu spatiul personal, nu degeaba sint reguli legate de asta. Asa cum nu ma imbratisez cu colegii de serviciu la un meeting, nu vad de ce m-as imbratisa cu aceiasi colegi (sau cu un necunoscut) la ora de dans. Pina si la ora de yoga am repulsie de momentele in care mi se cere sa lucrez in cuplu cu o alta persoana ( femeie ca mine) – orice atingere are conotatii sexuale, si nu imi place sa imi fortez limitele (OK, accept strinsul miinii, dar detest pupatul miinii, si de altfel nu prea dau nimanui ocazia sa o faca).

    Asa ca povestea cu „profesorii se străduiesc să ne alunge din cap orice gând cum că îmbrățișarea asta ar avea vreo conotație sexuală”, mi se pare de un fariseism gratuit.
    Dansul – oricare ar fi el – ARE conotatie sexuala (mai ales tangoul, care mi se pare cel mai senzual dans -de altfel, ce te-a atras exact catre tango, daca nu tocmai senzualitatea lui? De ce nu ai ales, sa zicem, Rockabilly sau Rock’n’Roll?). Cine spune ca nu, poate a uitat cum la chefurile din adolescenta astepta cu sufletul la gura sa invite/sa fie invitat la dans de x sau y pe care il/o placea.
    O sa ma uit intotdeauna cu placere la tango, dar nu o sa pot crede niciodata ca acele cupluri care lucreaza bine impreuna nu sint/sau nu doresc sa fie impreuna.

    Asa ca, dupa parerea mea de outsider, daca vrei sa progresezi, accepta componenta senzuala/sexuala a tangoului, asuma-ti-o, go for it, and enjoy the ride. Cred ca atita timp cit o sa negi senzualitatea tangoului, o sa continui sa iti dai cu stingul in dreptul, incercind chestia aia cu „si cu sinii lipiti de partener, si cu sufletul in rai”. Nu prea tine. De altfel, numai daca te uiti la pantofii de tango ai femeilor, si deja totul apare extrem de sexy 🙂

    • Dollo 27/01/2014 at 14:48 #

      cum le zici tu, dragă, mai rar 😛

      • Xanaxdoo 27/01/2014 at 14:53 #

        Pai asta voiam sa iti spun si la Bucuresti, dar nu am mai apucat 🙂

        • Dollo 27/01/2014 at 14:55 #

          și m-ai lăsat așa inocentă să persist în greșeală 🙂

          • Xanaxdoo 27/01/2014 at 15:03 #

            Pai atunci nu ai pus problema asa de raspicat ca acum, vorbeai doar de „marker”-ul cu umerii 🙂

  9. Astfel 27/01/2014 at 18:43 #

    https://www.youtube.com/watch?v=2cehkSxOLNA&feature=youtube_gdata_player
    Un exemplu de abandon in bratele partenerului.

  10. N. Grue 27/01/2014 at 19:10 #

    Dolo, sa lasam putin tema dansului, dar trebuie sa te hotarasti ce faci pe acest blog: literatura sau reportaj ziaristic. E drept ca ai stofa pentru amandoua, dar pentru publicarea tuturor acestor texte in volum (toti bloggerii viseaza asta si ai avea cu el un succes nebun!), trebuie sa nu mai recomanzi adrese si ore de dans si discutii despre carti citite. Desi mi-ar place un roman al tau cu titlul cam asa: „Dansand tango cu Jeffrey Eugenides pe Armeneasca”

    • Dollo 27/01/2014 at 23:58 #

      nu visez să ajung un volum prăfuit pe raftul unei librării. blogul ăsta e viu ca mine. cât om fi. cu bune, rele, pase proaste, ghidușii, treburi serioase. cine ne place ne găsește aici, pentru cărți există altă stare.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

20180224_105612

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

În așteptarea telefonului de la Angela Merkel

tausance-bun

Ce mai face echipa care l-a ajutat pe Iohannis să strângă un milion de like-uri pe Facebook și să ajungă președinte

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?