Cercopitec

Întrebările cu care am plecat ( eu și mama) de la filmul Sieranevada, al lui Cristi Puiu

sieranevadaAm dus-o pe mama la mall aseară, ca să vadă și ea cum fac alții un parastas de 40 de zile. Cum face Cristi Puiu, mai exact, în filmul lui Sieranevada. Am râs copios, ne-am întristat, am căzut pe gânduri, ca la orice pomană pe care și mama știe s-o facă, chiar dacă la a lui Puiu a avut niscai obiecții de procedură. Eu am plecat de la film, ca niciodată, cu o întrebare fundamentală: de ce i-a zis, frate, Sieranevada? Mama a rămas cu alte dileme: „da lu popă nu i-o fi dat pachet? da bani, bani sigur trebuie să-i fi dat, nu?!” În rest, e un film mișto, mi-a plăcut, pentru că îmi place și saramura asta în care se lăfăie societatea românească, și în care regizorii noului val au descoperit filonul de aur al desfătării hipsterimii lumii cinematografice europene. Și apropos de saramură, nu vă duceți nemâncați la Sieranevada, că plecați de acolo și nervoși și cu o poftă de sarmale de neostoit.

Povestea este simplă și dacă ești român sigur ai stat cel puțin o dată în pantofii cuiva din familia aia, ba poate chiar și în costumul dat de pomană pentru vreun mort 😉 Parastasul de 40 de zile al lui Emil îi adună în apartamentul de 4 camere dintr-un cartier dormitor al Capitalei pe cei trei copii, alături de văduvă, pe cumnată cu cei doi copii, cărora li se alătură ulterior soțul infidel, care tocmai cauzase o criză conjugală cu ultima lui aventură, și câțiva prieteni de familie. Firește, nu putea lipsi popa cu trei acoliți, care apare într-un final după ce se lasă prea mult așteptat de toată lumea.

Personajul central pare a fi fiul cel mare, Lary (Mimi Brănescu), doctor convertit în comerciant de echipamente medicale, care deja intră în scenă gripat de fricțiunile din propria familie restrânsă – cumpărase rochia greșită pentru serbarea fiicei lui (Sleeping beauty în loc de Albă ca zăpada) și nevastă-sa îi freacă ridichea tot drumul până acasă la mă-sa pe chestia asta, dar și pe altele. De fapt jumătate din film mustește de crizele hiperhormonale ale personajelor feminine, care-și toacă mărunt, enervant și absurd bărbații, fie că au făcut deja ceva, fie că știu ei de ce, vor fi făcut ceva chiar dacă nu se știe încă.

În apartament, lumea e adunată în diverse camere, după afinități sau mici crize existențiale: în sufragerie stau prietenii defunctului, oarecum străini de zbuciumul mocnit al familiei. În bucătărie încă mai fierb sarmalele, se împachetează farfuriile de împărțit, se fumează, se discută diverse. În dormitorul mamei (Dana Dogaru), plânge sor-sa, Ofelia, de saltă cămeșa pe dânsa de oftică pe porcu de bărbat-su care a înșelat-o cu una din bloc, ea i-a pârât bărbatului ăleia, cei doi masculi s-au luat la pumni și au ajuns la poliție. Într-un alt dormitor doarme pruncul Sandrei, sora lui Lary, cauză pentru care aparent lumea vorbește în șoaptă. Gravitează între camere băiatul Ofeliei, adeptul teoriei conspirației și Internet geek, soțul Sandrei, el însuși doctor, care nu crede decât în dovezi științifice, la un moment dat apare în zonă și fiica Ofeliei, party girl, cu o prietenă din Croația beată muci, care se prăbușește pe patul pe care tocmai fusese pregătit costumul mortului pentru împărțit, și strică fengșuiu pomenii ortodoxe prin câteva vome bine simțite după, chipurile, două pahare de alcool băute într-un club.

Înainte să apară popa, vine și al treilea copil al familiei, Relu, militar, fost combatant prin Kosovo, care crede în multe, dar mai ales vrea să iasă din armată ca să poată face politică. Adunătura e filmată într-o aparentă neglijență, din unghiuri ciudate, de parcă ar fi o casetă făcută de un amator la un eveniment de familie. Sonorul, de asemenea, marea problemă a filmelor românești, este lăsat special (cred) în low level în cel puțin un sfert de film, ca să-ți crească un pic nervozitatea și să te aducă cumva la nivelul personajelor. Nu auzi exact ce se vorbește într-o cameră a cărei ușă îți e închisă în nas, sau peste stradă în unele scene, dar îți ajung la urechi frânturi de cuvinte cât să-ți faci o idee despre ce se discută și să te oftici că nu pricepi de ce se ceartă ăia. Înțeleg că spectatori mai deștepți ca mine au văzut în tehnica asta (filmare+sonor) un mod al lui Puiu de a te face să crezi că asta ar fi perspectiva mortului, al căruit suflet se presupune că bântuie în cele 40 de zile prin preajma familiei și deci cam așa și-ar fi văzut el pomana.

În fine, toate elementele astea ajung să se combine și să dea o mică fisiune nucleară, căci nu se mai poate vorbi de o fuziune, de vreme ce avem în față nucleul de bază al societății, familia, care aparent se rupe sub presiunea atâtor secrete ce răbufnesc în așteptarea popii, care nu mai vine. Iar când apare, fititlul e deja aprins și doar printr-un noroc (popa se grăbea și a plecat mai repede, că „vorba lungă, sărăcia omului”) nu ajunge la explozibil chiar în timpul slujbei de pomenire.

Văzute pe ecran toate crizele astea și dramele exteriorizate într-un moment teoretic nepotrivit formează o bună comedie. Neagră, dar comedie, așa că jumătatea aia de sală ocupată aseară la mall a râs în hohote mai ales în partea a doua a filmului. Cu ce o fi plecat acasă știe fiecare, pentru că nu e nimic în filmul lui Puiu care să nu se regăsească în trecutul prezentul ori viitorul oricărei familii. Poate de aia și e un film făcut în familie, sunt o grămadă de alde Puiu pe generic.

Dar, cum spuneam, de aseară tot caut pe net informații despre explicația titlului ăsta fără noimă. Înțeleg că a fost ceva pus la întâmplare, deși explicația dată de Puiu la TIFF a fost o prețiozitate de genul Am ajuns la acest titlu pentru că am o istorie în spate de om care a făcut filme. Motivul principal pentru care am ales Sieranevada este legat de felul în care ne raportăm noi, la noi înșine și la propria noastră istorie. Punem fel de fel de etichete, pe fel de fel de evenimente și credem că știm, deși nu știm nimic. Există și o rezonanță de western și are ceva care trimite la lumea filmului, alterată însă pentru că așa este și percepția personajelor din film legată de atentatele de la 11 septembrie din SUA, sau legate de Revoluție. În realitate, alegem să credem sau să gândim ca fiind adevărate evenimentele care ne pun la adăpost. Există convingerea nemărturisită că știm cam ce este familia din care provenim, dar nu știm multe despre omul de lângă noi sau despre noi înșine. Era important să prind în titlu acest lucru”. (sursa)

Acestea fiind zise, dacă tot trebuia să-i pună o etichetă, cred că la fel de bine putea să-i spună „Dumnezeu să-l ierte”, „De ce nu v-a făcut regele blocuri?” sau „Cercopitec”, că măcar expresiile astea se regăsesc în film și „fac și un pic de sens” 😉

Tags: , , , , , , ,

One Response to “Cercopitec” Subscribe

  1. cristina 12/09/2016 at 08:05 #

    L-am vazut pe Cristi Puiu la TVR intr-un interviu despre acest film si a spus ca i-a pus acest titlu ca sa nu mai existe probleme de traducere, caci il enerveaza cand se traduc prost tilurile filmelor.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

casa becali

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉