Scrisori de la o țară pierdută

Zeci de oameni de toate vârstele și din toate zonele țării au scris, de mână, câte o scrisoare unei necunoscute, ca să primească la schimb o carte. Dacă aveți nevoie în viața voastră de o doză de duioșie, optimism, bunătate și chiar veselie pe alocuri, vă îndemn că răsfoiți scrisorile astea. O să vă facă bine.

Una din ocupațiile mele din ultimii trei ani a fost reeditarea cărților scrise de Sidonia Drăgușanu, o femeie interesantă care a trăit din scris începând din interbelic până în 1970. Familia ei face acum acest efort financiar, care nu e deloc mic, ca oamenii din România să afle că a existat cândva scriitoarea asta și eventual să-i citească și cărțile. Deși a fost prolifică, a scris în presa vremii, a publicat romane, cărți pentru copii, piese de teatru jucate până la finele anilor 80 pe scenele bucureștene, Sidonia Drăgușanu, ca și alți scriitori uitați, nu prezintă interes pentru Uniunea scriitorilor. Așa că toate costurile astea de reeditare și toată munca de promovare pe care o facem de trei ani încoace, pare mai degrabă o acțiune înduioșătoare prin care încercăm să împrietenim o bătrânică simpatică, doldora de povești, cu niște oameni care merg pe stradă cu capul în jos și ochii în telefoane.

Ne-am obișnuit însă cu asta. Am avut experiențe ratate cu edituri care ori ne-au refuzat, ori ne-au luat banii și apoi ne-au spus că, „inexplicabil”, cărțile nu se vând. Am învățat pe pielea noastră să facem și corectură, și editare, și distribuție și mai ales promovare, pentru că ne-am lovit adesea de faptul că oameni din industrie sau „specialiști” în promovare culturală au refuzat să lucreze cu noi, deși nu s-a pus niciodată problema să nu plătim. Am organizat așa cum ne-am priceput patru lansări de carte în anii ăștia, fiecare cu o tematică aparte, încercând să atragem publicul cu ceva diferit de o lansare de carte obișnuită, la care abia vin 20 de oameni, și ăia prieteni cu scriitorul. Prima lansare a avut și ceva teatru de improvizație, inspirat din cărțile Sidoniei, a doua a inclus o proiecție de film (ecranizarea unuia din romanele ei) și o reîntâlnire după 30 de ani între actorii supraviețuitori, altă lansare a fost pentru una din cărțile pentru copii, cu actori, teatru și animale, iar ultima a fost cu două actrițe care au citit din roman și o dezbatere vie și interesantă după.

Unele au ieșit mai bine, altele mai prost. Cel mai greu, incredibil de greu și cu mari emoții, a fost de fiecare dată să strângem oameni în sala  aia frumoasă, elegantă, centrală, în care am organizat lansările. Nici acum nu pot să înțeleg de ce nu vin oamenii la o seară în care li se oferă totul gratis: distracție, carte și chiar o mică tratație. Am învățat, de asemenea, din greșeli, că dacă nu plătești invitații/vorbitorii, nu-ți vin, și că poți să trimiți cărți și invitații fără număr criticilor de carte, nici ei nu vor veni și deci nici nu vor scrie. Ce contează e numele editurii, al autorului și eventual al cunoștințelor pe care le are în breaslă. Nu le ai, nu exiști. Într-un moment de rătăcire, pentru că familia voia neapărat să se scrie și despre cărțile Sidoniei în presa main stream și nu înțelegea de ce nu apare nimic, am plătit advertoriale în câteva reviste „de succes”. Am aruncat banii pe geam. Am avut surpriza să primim din partea unei reviste prestigioase, pe care eu o citesc cu drag, o mostră jenantă de scriere a unei recenzii (sper doar că fusese făcută de cineva de la marketing) pentru care ni se cereau câteva sute bune de euro. Am dat banii, dar am cerut să ne publice un text scris de noi.

Am transformat și poveștile pentru copii în audio-povești, citite la radio de o voce cunoscută, și le-am pus gratuit la dispoziția publicului. Toate astea, pic cu pic, s-au adunat totuși în anii ăștia într-un strop de „awareness” pentru scriitoarea asta uitată. Dar cu toate astea, cred că s-a auzit mai mult de ea în țară, deși n-am derulat nimic, nicio acțiune în afara Capitalei. Ca să n-o mai lungesc, vă spun că până la urmă am promovat-o pe Sidonia prin metoda new media, care s-a dovedit mult mai democratică decât osificata presă tradițională și elitista critică de carte. Am mizat pe Facebook și pe câțiva bloggeri. Și, din gură în gură mai ales, am ajuns ca acum, în cel de-al patrulea an de când facem asta, să scoatem ediția a doua la unele titluri, pentru că, încet, încet ele s-au vândut destul de bine. Nu cred că e nevoie să vă spun că familia nu și-a recuperat și nici nu-și va recupera nimic din investiție, vreodată. Prețul cărților e mic tocmai pentru a fi accesibile, iar tirajele în care se vinde totuși o carte în România nu numai că nu i-ar mai plăti facturile Sidoniei azi, dar ar băga-o și în datorii.

Desigur, cărțile Sidoniei nu plac tuturor. Sunt romane considerate desuete pe alocuri, deși actuale (românii nu s-au schimbat așa de mult în ultima sută de ani), catalogate drept literatură pentru femei (o subspecie literară în ochii unora), iar poveștile pentru copii, deși sensibile și miezoase, nu mai cadrează cu tendințele moderne din parenting. E adevărat că piața de carte e suprasaturată cu orice acum, în epoca asta în care cică nu se mai citește cum se citea, deci concurența e criminală pentru un autor care mai are și marele handicap că nu poate să apară nici la lansările ei, nici în interviuri, nici să facă sesiuni de autografe sau live-uri.

Dar toate astea sunt valabile pentru București. Orașul ăsta în care totul se cuvine, pentru că e Capitala. O vitrină mare, strălucitoare, în care oamenii sunt răsfățați cu librării, lansări, târguri, sute de evenimente culturale, și totuși, sau tocmai de aia sunt plictisiți, cinici și triști. Nu-i mai distrează nimic, entuziasmul e de prost gust iar interesul e mai degrabă morbid, dacă ne uităm la ce se comentează până la saturație în ultima vreme – moartea unui om care a trăit în lumina reflectoarelor.

Am făcut introducerea asta lungă ca să vă spun de fapt că eu, bucureșteancă adesea păcătuind prin cele de mai sus (plictis, cinism, derivate din răsfăț cu de toate) am fost dată pe spate de o întâmplare pe cât de simplă, pe atât de frumoasă. După ce am lansat, astă toamnă, cel din urmă roman al Sidoniei Drăgușanu, scris sub forma unei corespondențe între două prietene, am lansat provocarea asta publicului ei de pe Facebook. Ce ar fi să-i scrieți o scrisoare Sidoniei, ca pe vremuri: pe hârtie, cu stilou sau pix, din inimă, despre ce vreți voi. O scrisoare despre voi, așa cum se scria cândva, înainte de mesageria instant, de telefonul mobil, de texting, posting, scrolling. Cine ne trimite o scrisoare primește la schimb o carte de-a Sidoniei, la alegere.

Concursul a început în noiembrie 2019 și s-a încheiat teoretic la 1 ianuarie 2020. Ne-a dat peste cap poșta, care ne-a adus jumătate dintre scrisori mult după această dată, deși oamenii le trimiseseră cuminți, înainte de noul an. Au fost câteva semne de exclamare la postarea asta despre concurs – cum adică, scrisoare de mână, pe hârtie, cu pixul, trimisă prin poștă??!! dar de ce nu merge să vă scriem și s-o scanăm sau să v-o trimitem prin email?… – dar până la urmă scrisorile au început să curgă.

Din cele peste 60 de scrisori numai două au fost din București. În rest au venit din cele mai neașteptate locuri în care a ajuns mai întâi Facebook: sate sau orașe din Moldova (Bacău, Bârlad, Vaslui, Botoșani), Satu Mare, Maramureș, Oradea, Arad, Sibiu, Brașov, Cluj, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Buzău, Constanța, Câmpulung. O profesoară de la un liceu din Voluntari ne-a trimis la pachet scrisorile a șapte dintre elevele ei. Le-a lăsat așa cu greșeli gramaticale cum au fost scrise 😉

Una singură n-a fost publicată, la cererea autoarei, fiind o confesiune destul de sensibilă. Au fost scrisori pe o pagină sau pe șapte, pe hârtie albă, galbenă sau pe o filă de agendă din 88 (semn că de atunci nu s-o mai fi scris nimic în casa aia?), scrise de copile de 11-12 ani (primele scrisori din viața lor), de adolescente, de tinere de 20-30 sau de doamne trecute de 60-70, care și-au amintit de primele lor scrisori sau de vremurile în care scriau mai des. Unii au trimis chiar felicitări de Crăciun, o doamnă ne-a scris că tocmai discutase cu fiul adolescent despre scrisul de mână și au decis să ne scrie fiecare – cu același stilou, punctează doamna. Din păcate scrisoarea fiului s-a rătăcit și nu a ajuns, ar fi fost interesant să aflăm și versiunea lui. Ne-au scris și bărbați. Un domn dintr-un sat din Buzău care a invitat-o pe Sidonia la ei pe ulițele frumoase și asfaltate, în care au de toate și sunt oameni buni.

Unele au fost stângace, fie pentru că oamenilor li s-a părut ciudat să-i scrie unei necunoscute, fie pentru că n-au mai scris demult sau n-au avut vreodată deprinderea asta. Câțiva au păcătuit și prin greșeli gramaticale. Însă nu atât de mulți pe cât m-aș fi așteptat. Interesant e că cei mai mulți, chiar și copiii care au scris primele lor scrisori cu ocazia asta, au făcut-o respectând tipicul învățat pe vremuri la școală (nu știu dacă acum se mai învață cum să scrii o scrisoare, probabil i-au supervizat părinții): dragă x, virgulă, data și localitatea sus în colț, păstrat marginea liberă din stânga, uneori îndoită, introducere, cuprins și încheiere. Unii și-au făcut temele înainte de a scrie, citind pe site-ul Sidoniei cine a fost și că nu mai e, alții doar au auzit că se oferă o carte pentru o scrisoare și și-au imaginat că-i scriu unei persoane în viață. Cineva ne-a scris despre personajul ei preferat din istorie – Gaudi, altcineva a pus cuvintele Reginei Maria în locul alor ei, un domn a scris o poezie. Au fost scrisori în care imaginația a debordat, dar din cele mai multe realitatea a dat năvală peste noi.

Inițial am promis că vom alege trei dintre ele, cele mai frumoase, și le vom premia suplimentar cu un set complet de cărți ale Sidoniei. Dar în final ne-a fost imposibil să ne oprim doar la trei, așa că am premiat 15. Scrisorile alea conțin multă viață și optimism, semn că oamenii oricât de multe probleme or avea au păstrat obiceiul ca în scrisori să dea veștile bune, să scrie de bine, să nu se vaite. Sunt și regrete, speranțe, iluzii, dragoste, căsnicii de 45 de ani, divorțuri, tentative de sinucidere; recunoștința foștilor elevi, reuniți la întâlnirea de după multe decenii, care i-au luminat pensia învățătoarei lor; amintirile unui biolog marin din Constanța, care a înghețat cinci ani în stațiunea de cercetări marine de la Agigea, în anii 70; sau prietenia interzisă și tocmai de aceea surprinzătoare dintre o tânără franțuzoaică și o ardeleancă, relație care a rezistat 40 de ani, în comunism și după; duioșie față de frați și surori, amintiri pe care oamenii le-au împărtășit cu noi, cu naturalețe.

Dacă aveți nevoie în viața voastră de o doză de duioșie, optimism, bunătate și chiar veselie pe alocuri, vă îndemn că răsfoiți scrisorile astea. Vă vor face bine sufletește și vă vor arăta că în țara asta, cu cele mai scăzute tiraje de carte, cu cea mai mare rată de analfabetism funcțional, cu sărăcie, cu corupție, cu sate și orașe depopulate, mai sunt oameni și nu puțini, în stare să scrie o scrisoare frumoasă unei necunoscute, pentru că au aflat că vor primi o carte în schimbul acestei mici confesiuni. Iar asta mie una mi s-a părut cea mai bună promovare a unui scriitor uitat de breasla lui: Sidonia Drăgușanu.

Etichete: , , , ,

6 comentarii la “Scrisori de la o țară pierdută” Subscribe

  1. GR 20/01/2020 at 09:53 #

    Felicitari pentru initiativa !

    • Dollo 20/01/2020 at 21:04 #

      Mulțumim. Meritul e al familiei.

  2. Ady 20/01/2020 at 22:34 #

    pfoai, ce frumos scriu oamenii ăștia! caligrafia în sine e foarte frumoasă în cam toate cazurile.
    scrisul meu de mână s-a urâțit foarte tare după ce-am trecut la pixuri (stiloul meu, format de mine în aproape 12 ani de școală a fost rupt când aveam mai mare nevoie de el).

  3. Stelian 21/01/2020 at 03:31 #

    Daca nu au respectat si paginatia (pagina 1 cea de debut, pagina 2 cea din dreapta dupa ca deschizi, pagina 3 in stinga si ultima pagina 4)…
    Glumesc, desigur.
    Excelenta initiativa si ma bucur ca ati avut succes. Vin din epoca cind scriam scrisori si vederi si felicitari de Craciun si Paste, asa ca am petrecut multe ore la masa sa scriu scrisori, dar si prin alte locuri ciudate sa scriu 4-5 rinduri pe o vedere.
    Uneori si vederile erau mici scrisori…
    Ani si ani de zile am urmarit afisele publice din urbe in speranta unei lansari de carte si acolo, mai ales ca nu eram departe de Bucuresti. Le-am urmarit degeaba. Exista filozofia ca „de la Bucuresti vine lumina” si deci nu se pot deranja. Ca acum nu mai e ca o data, cind actorii faceau turnee in provincie si se alegeau cu portbagajele pline cu mincare, ca asta era lipsa peste tot.
    Deci cred ca poate ati fi avut mai mult succes prin diverse alte orase cu lansari. Si poate si vinzari de carte.
    Cel mai tare ma bucur sa aud ca se mai citeste. Cind am citit de tiraje de 500-1000 de exemplare m-a apucat frica. Nici cheltuielile cu tiparitura nu le scoti, daramite de drepturi de autor. Pe de alta parte sunt si multe edituri si fiecare scoate sute de titluri anual.
    Habar n-am daca mai exista emisiunile alea scurte gen o carte pe zi sau citeva pe saptamina. Banuiesc ca nu.
    Iar imaginile ce le am eu vis-a-vis de biblioteci orasenesti sigur nu v-ar place. Dar poate ca ma insel (si ce bine ar fi…)
    N-am stiut de ideea cu scrisorile, ca m-as fi inscris si eu numai de dragul de a mai scrie o scrisoare. M-as fi straduit sa scriu frumos, dar cu stilou??? N-am mai vazut de mult asa ceva.

    • Dollo 21/01/2020 at 11:12 #

      Da, unele edituri mai fac și caravane prin țară, dar și asta e costisitor. Acum, grație vânzărilor online oricine poate să comande cartea și s-o primească prin curier. Trist e că de multe ori curierul costă mai mult decât cartea. Iar poșta se mai pierde pe drum.
      Tirajele alea sunt, nu îndrăznește nimeni să scoată mai mult de 1000 la prima ediție, decât dacă autorul e vreun guru. Iar drepturile de autor mai degrabă nu sunt, e jignitor să le și spui.
      Bibliotecile în București sunt chiar OK. Biblioteca Metropolitană, finanțară de primărie, care împrumută gratis, e destul de bine finanțată și are multe sedii pe sectoare. Dar în țară lucrurile nu stau la fel.

      • Stelian 21/01/2020 at 13:48 #

        Pe vremuri nu exista on-line, dar era libraria Cartea prin posta (initial pe strada Vulturi, apoi Pitar Mos).
        Primeai o lista si subliniai pe ea ce doreai si o returnai. Primeai ceea ce subliniai. Iar la un colet prin posta de 100-120 lei pe luna primeai destule carti.
        Asa s-a facut biblioteca parintilor. Rau era ca in ultimii ani nu mai aveai ce sa subliniezi.
        O vreme a mai fost dupa 90, dar a disparut, preluata o vreme de fiecare editura. Complicat.
        Si totusi o vreme tirajele au fost destul de mari, dar la reeditari, dar si la noutati (Nemira la inceput cu SF), insa preturile cartilor erau mici de tot in raport cu inflatia galopanta. Sigur, in anii 90 hirtia tot proasta era, tiparul prost, ca de, literele erau uzate…
        Dupa mijlocul anilor 90 calitatea tipariturii s-a imbunatatit, dar nu si coperta si modul cum erau legate (lipite). Dar pretul a luat avint.
        Ma bucur sa aud ca bibliotecile sunt OK in Bucuresti (unde cunoasteti) si poate si in orasele mari. Semne bune.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Dacă-ți iubești copilul

adam si eva

Dacă s-ar face un referendum pentru introducerea în Constituție a dreptului de a fi tras de curent, probabil mi-ar fi greu s-o conving pe mama să nu meargă să voteze. Dar pentru ăsta din 6-7 octombrie nu a trebuit să-i explic că dragostea are forme atât de diverse, încât nu e treaba omului s-o înghesuie într-un tipar alb-negru

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.