Slovenia, scumpa de ea

Slovenia pe scurt:

1. E o bijuterie de țară, care te taxează pe oriunde te prinde, începând cu taxa de localitate, taxa de parcare, de intrare până la cazare și mâncare;

2. Toată lumea întâlnită vorbea o engleză foarte bună;

3. Mâncarea a fost excelentă peste tot;

4. Nu există parcare gratis în Slovenia;

5. Migranții asiatici și arabi, pe care-i vezi în aproape toată Europa, în Slovenia sunt aproape inexistenți;

Totul a fost frumos, dar foarte scump (mai puțin motorina care totuși era mai ieftină decât în România – 1,51 euro) sau noi am fost prea săraci pentru serviciile lor.

Și acum pe lung, pentru cine are răbdare.

Am petrecut 5 nopți și tot atâtea zile în Slovenia, în acest road trip în care am pornit cam pe negândite. Ținta noastră era cam în centrul continentului, dar am ales să parcurgem distanța dintre București și destinație mai în zig-zag, deși finalul lunii august și începutul de septembrie nu e cea mai indicată perioadă ca să străbați Europa de la Est la Vest.

Principala sursă de aglomerație în vămile pe care le-am traversat – Serbia-Croația-Slovenia – a fost migrația esticilor (care fuseseră în vacanțe „acasă”) înapoi spre locurile de muncă. Ne mai întâlnisem cu asta în 2014 când am petrecut șase ore în vama dintre Turcia și Bulgaria. De data asta nu ne-am intersectat doar cu turcii, deși erau și ei mulți, ci și cu românii și restul migratorilor de pe lângă noi. Cu bagaje, papornițe, pachete și bocceluțe înghesuite până în lunetele mașinilor nemțești cu numere așijderea, forța de muncă estică se întorcea în motoarele bătrânei Europe.

Într-o dimineață de vineri, după noaptea petrecută la Belgrad, ne-am aliniat toți la coada de trei kilometri de la granița dintre Serbia și Croația și am petrecut așa, metru cu metru, aproape două ore. A mers repede până la urmă, pentru că n-au fost așa de mulți cei care s-au băgat în față, semn că intram deja într-o lume civilizată.

Apoi autostrăzile chinezești, ale sârbilor, au fost înlocuite cu cele aglomerate și tunelate, croate. La ăștia n-a fost așa greu să sape niște tuneluri, nu știu cum naiba. Mai ales în jurul Zagrebului am prins momentul cel mai prost al săptămânii – vinerea după amiaza când plecau capitaliștii în week-end. Am mai pierdut și aici vreo oră în blocaj și altele mergând, preț de vreo 20 de euro, cât a indicat totalul la stația de taxare a autostrăzii, până la următoarea graniță, aia cu Slovenia. Aici ne-am împletit în coada nordicilor, care se întorceau din sud, de la soare și mare, în ținuturile lor extraterestre. Mulți erau și cu casele în spate, căci era plin de rulote în cozile astea.

Notă1: Ca să nu ratez ocazia să zic și de autostrăzile noastre – căci la plecarea de la moșie am luat o piatră în gură pe nou inaugurata bucată de autostradă ocolitoare a Bucureștiului, prin sud – pun aici observația că dacă peneleul ar fi cheltuit alea două milioane de euro nu pe panourile cu ostașul în fruntea țării, ci pe niște private puse strategic ici și colo, pe traseu, ar fi fost niște bani mult mai util cheltuiți și o reclamă electorală infinit mai eficientă. Bunăoară, sârbii au pus niște bude ecologice inclusiv la coada asta de 3 km de mașini dinaintea graniței cu croații, ceea ce a venit de s-a potrivit de minune cu inițiativa privată a unor cetățeni care vindeau apă rece și alte răcoritoare șoferilor blocați în coadă.

Nota2: Se cuvine tot aici să ridicăm osanale și fondatorilor UE, care au avut viziunea măreață a unei lumi fără frontiere, bariere și birocrația aferentă, chit că noi încă mai așteptăm să ni le ridice pe astea terestre la un moment dat. Dar o să vă povestesc mai apoi, într-un text viitor, ce înseamnă „granița” sloveno-italiană sau italo-elvețiană sau chiar franco-elvețiană sau franco-germană. Căci pe toate le-am călcat în perioada asta și n-am simțit în niciuna că aș fi alta decât aia care eram înainte.

Revenind. Am trecut deci și granița asta croato-slovenă și am intrat direct în vigneta de 16 de euro/săptămână a slovenilor. N-ai cum fără ea, căci autostrăzile slovene nu sunt taxate ca alea croate, la km, dar nu ai cum să circuli nici pe alte drumuri pe acolo fără vigneta asta. Am luat-o din prima benzinărie, deși se poate și online, pentru că oricum ne-am oprit ca să cumpărăm niște apă. Motorină nu, că luasem deja de la sârbi, unde fusese mai ieftină.

În total am făcut drumul Belgrad-Maribor (nord-estul Sloveniei) cam în opt ore plus, deși ar fi trebuit să fie cinci. Dar am ajuns pe zi la Maribor, suficient cât să petrecem câteva ore pe acolo și să ne dăm seama unde am ajuns.

Maribor – un fel de Sibiu, dar mai calm

În primul rând cazarea la Maribor a fost scumpă și proastă. Din păcate pentru locul ăla cred că asta o să-mi amintesc, peste ani, și nu dealurile cu vii și livezi, și sătucele minunate care-l înconjoară.

Dar înainte de orice, când ajungi într-o localitate în Slovenia, orice localitate, afli că pe lângă cazarea pe care deja ai plătit-o, mai trebuie să achiți cash și taxa de oraș. La unele anunțuri de pe Airbnb/Booking scrie pe undeva, mai mic, că trebuie să achiți și taxa asta, când te cazezi, dar nu la toate, și oricum toți o vor cash și niciunii nu dau chitanță pentru banii ăia. O singură gazdă ne-a dat, dintre toate la care am stat în Slovenia. La Maribor a fost cea mai mare taxă de oraș dintre toate locurile în care am stat: 3 euro/persoană/noapte. Noroc că n-am stat decât o noapte.

Am primit o cameră al cărui unic gemuleț dădea într-o magazie. Imposibil de aerisit, deci, și ca atare purtând tot felul de mirosuri. În baie mirosea a canalizare, lenjeria de pe pat era, hm, așa și așa, lumină naturală, ioc. Totul pentru 50 de euro pe noapte. Singurul relativ avantaj a fost că locul era aproape de centrul orașului, dar asta nu înseamnă mare lucru, căci orașul e mic, ai putea să spui că și dealul plin cu vii care răsare la capătul lui, și care se numește Piramida, e aproape de centru. Tot Miraboru e un centru.

După cazarea proastă de la Belgrad, asta măcar nu a mirosit a țigări. Ne-am spus că de vină am fost noi, că am rezervat în ultimul moment cazările, și că sigur că Mariborul ăla o fi plin deja ochi de turiști, de vreme ce abia s-a mai găsit cămăruța asta cu 50 de euro, amenajată într-o clădire ce părea că fusese administrația unei foste fabrici, dintre multele care încă mai funcționează în orașul ăla.

Plimbarea din seara aia și de a doua zi prin Maribor, însă, nu ne-a confirmat temerile. Orașul nu părea deloc plin de turiști, dimpotrivă, avea o atmosferă calmă de burg austro-ungar toropit de o vară blândă. Clădiri vechi, dar bine întreținute, o catedrală franciscană ca toate catedralele, o fântână arteziană în care se bălăceau niște copii, ici colo mici semne de modernism plăcute ochiului, cum ar fi clădirea autogării sau un pod pietonal peste Drava, placat cu lemn, paralel cu podul mai mare, botezat, cum altfel, după Tito. Orașul cică ar fi unul universitar, dar fiind vară n-am simțit asta.

În centrul istoric se găsește cea mai bătrână viță de vie din lume care încă mai face struguri. Ar avea vreo 400 de ani, cică, și evident poate fi admirată din spatele unor gratii, întinsă pe toată lungimea casei care adăpostește și o cramă.

Multe terase, în general liniștite – dar aveau și una de fițe cu muzică – de-a lungul falezei râului Drava, unde era deja costruită și o rampă pe care urma să se țină un festival Red Bull, rampă de pe care pesemne aveau să se arunce unii în apă cu diverse atelaje improvizate.

Am mâncat în seara aia la una dintre terase, unde erau mai degrabă localnici, și pentru vreo 35 de euro am fost mulțumiți: o pleșcavița și o porție de brânză la grătar, cu garniturile aferente, plus câte o bere de 3,80 euro bucata.

A doua zi am părăsit mirobolanta cazare și am luat la pas dealul Piramida, ca să vedem de sus panorama orașului. Apoi am purces cu mașina pe drumuri lăturalnice, prin satele alea cochete și bine gospodărite, țintind ca spre seară să ajungem la următoarea cazare, pe care cu îndrăzneală complet nefondată o rezervasem de cu seră pentru următoarele două nopți, undeva la vreo 20 de km de Ljubliana. Căci bineînțeles că în capitală nu ne-am putut apropia de vreo cazare cât de cât civilizată ca preț. Oricum, și aici unde am găsit ne-a costat 76 de euro pe noapte. Ori bugetele noastre erau complet neadecvate vremurilor și locului, ori pur și simplu totul era prea scump.

Dar înainte de a ajunge la Capitală să vă povestesc două opriri pe care le-am făcut pe drum și care mi-au rămas în minte.

Prima a fost sus pe un deal, la o biserică din numeroasele cocoțate pe dealurile alea, care împung, ici, colo, cu turlele lor, cerul senin al Sloveniei, printre viile trase cu linia și pajiștile verde crud.

Două lucruri mi-au atras atenția aici: cârciuma de degustare de vinuri, care era chiar în coasta bisericii, că doar și lui Dumnezeu îi place un vinișor bun. Și a doua, o grilă din lemn făcută special pentru o viță de vie abia plantată, chiar în curtea bisericii. I-au făcut deja grila pe care urmează să se întindă în următorii ani, ceea ce spune totul despre modul de planificare a viitorului într-o națiune. Așa se cresc vițele alea de 400 de ani. Probabil la fel se fac și altele pe acolo, căci în general țara aia arată ca și când n-ar fi făcut parte din blocul comunist, ca și noi.

Sau, mă rog, poate că totul e în capul meu și ei sunt doar niște oameni care iubesc prea mult viile. Însă nu e singura chestie nelăsată la voia întâmplării de acolo. Oricum, n-am ratat ocazia să-i arăt domnului inginer asta, căci vițelor mele de vie, plantate la moșie deja de trei ani, abia anul ăsta ne-am învrednicit să le punem niște bulimaci cu sârme pe care să se cocoațe, și nici pe alea nu voia să le pună domnul inginer, că zicea că mai au timp ele să crească până învață el să le sudeze o boltă…

În fine, a doua oprire cu priveliște mirobolantă a fost la castelul Celje, o fortăreață medievală situată cam la jumătatea distanței între Maribor și Ljubliana. Cu 7 euro intrarea, de odrasli (cum se zice la oameni în slovenă) ne-am cocoțat în turnul cetății celei mai influente familii de conți din Slovenia of all time. De aici se vede ca în palmă toată zona Celje, al patrulea oraș ca mărime al Sloveniei, dealuri verzi, un râu și bineînțeles, vii, multe vii.

Povestea pe care o vând oamenii ăștia aici este aia de dragoste ghinionistă dintre feciorul contelui Herman de Celje, Frederic al doilea, care era însurat cu o Elisabetă de Croația, dar s-a îndrăgostit de o Veronică oarecare și i-a luat Dumnezeu mințile. A făcut cumva ca Elisabeta să fie găsită fără viață, în mod misterior, ca să poată trăi cu Veronica, dar tac-su, Herman, n-a fost de acord cu asta și i-a omorât-o și el pe Veronica, iar pe el l-a închis în turnul ăla din care se uită turiști acum la panorama orașului. L-a ținut acolo fără mâncare, doar cu vederea asta superbă din poză, până i-a venit mintea la cap.

Așa se petreceau lucrurile pe la 1400, spre deosebire de zilele noastre. În final tot femeile au avut mai mult de suferit, oricum, și atunci.

Ljubliana – mâncare bună, parcări ieftine, tango

Ceea ce am uitat să vă spun și ar fi trebuit, căci a fost o constantă durere în fund pe tot parcursul zilelor petrecute în Slovenia, este că parcarea, oriunde te duci în țara aia, costă. Mult, bineînțeles. Bucureștiul este, din acest punct de vedere, un rai al parcărilor ieftine sau fără plată. La polul opus, în Slovenia nu parchezi fără măcar 1-1,5 euro/oră nici pe o margine de drum. Peste tot sunt semne clare și parcometre, nu ai nicio scuză și nicio scăpare. În afara cazărilor la care am stat, și unde am parcat gratis, peste tot pe unde am zăbovit, fie și numai o jumătate de oră, am plătit cu vârf privilegiul de a avea mașină.

Am ajuns sâmbătă, așadar, la gazda de la periferia capitalei, de fapt o localitate bine conectată cu orașul prin autostradă. O casă cu trei etaje și șase apartamente, într-un sat cochet, cu împrejurimi verzi, biserică, liniște. Uros, gazda, nu era acasă, dar a venit în zece minute cu mașina de la aniversarea unuia dintre cei șase copii ai săi, mărturisind că are și un pahar cu vin la bord, că de, fusese aniversare.

L-am întrebat dacă la ei este permis să conduci după ce ai băut câte ceva și a zis că nu, dar că ce să-i facă și poliția, că dacă n-ar fi oameni ca el în țara aia nici polițiștii n-ar avea ce să mănânce. Apoi s-a pornit într-o tiradă de nemulțumire la adresa politicienilor de la cârma țării, de ziceai că el venise din România și nu era rentier într-o țară în care numai cazările turistice sunt mai scumpe de cel puțin două ori decât la noi.

Din discuție a reieșit că omul se trăgea dintr-o familie numeroasă, în care a avut un unchi luat de nemți la război, unul luat de ruși, altul de comuniști, unul care a fost un soi de legionar sloven și tatăl lui, care n-a vrut să fie nici cu unii, nici cu alții. Așa a ieșit Uros anticomunist convins și un pic eurosceptic, complet nemulțumit de politica actuală și de situația „dezastruoasă” a țării. Când l-am întrebat ce anume mai exact i se pare că nu merge bine în Slovenia, că nouă ni se părea minunată venind din România, n-a reușit să spună concret decât inflația, apoi că premierul e un papițoi care se prostește pe TikTok, că presa e cumpărată de putere și că în general la cârma țării au venit acum copiii foștilor comuniști și că lucrurile nu se îndreaptă deloc într-o direcție bună.

Noi i-am spus că la cârma țării noastre au fost tot timpul foștii comuniști și securiști, deci n-am avut nici măcar răgazul lor de 15-20 de ani în care să ne dezvoltăm cum s-a petrecut în Slovenia. Am mai schimbat câteva informații politico-istorice apoi omul ne-a prezentat apartamentul, care a fost probabil cea mai bună cazare în care am stat în Slovenia, și am făcut schimb de experiențe și impresii despre turiști, în calitate de gazde de airbnb ce eram amândoi. Un peste alta, gazda noastră vorbea mult, dar a fost o prezență discretă în restul timpului. Taxa de localitate aici a fost de 2 euro/de odrasli/noapte. Cash, fără chitanță.

Seara ne-am dus cu mașina la Ljubliana, am găsit o parcare cu 1,50 euro/oră undeva în oraș, și am avut noroc că parcările se plăteau doar până la ora 19.00 după care erau gratis, așa că am plătit doar o oră și am stat până aproape de miezul nopții prin oraș.

A fost o experiență plăcută, deși orașul gemea de turiști în centrul destul de generos, tăiat în două de râul Ljubljanica. Prima oprire am făcut-o la Muzeul iluziilor – 13 euro/de odrasli – unde ne-am prostit un pic în încăperile în care erau tot felul de instalații menite să-ți creeze iluzii. N-a fost cine știe ce, dar am petrecut acolo o oră cât de cât amuzantă.

Apoi ne-am oprit la una dintre terasele de pe malul râului și am comandat niște burgeri, care s-au dovedit a fi probabil cei mai gustoși mâncați vreodată. Suculenți și buni. Berea de asemenea a fost bună. 14 euro burgerul, 5,20 euro berea la draft.

Noi de regulă în deplasări mâncăm o singură masă pe zi în oraș, în rest cumpărăm de la supermarket și mâncăm acasă prima masă, înainte de a purcede la umblat. Așa că și aici am făcut la fel, bașca că plecasem de acasă încărcați cu fructe din grădină (mere, prune, struguri), care ne-au ținut cam până aproape de Italia, unde am mâncat ultimele mere de la moșie.

Revenind la Ljubliana, ne-am mai plimbat pe străzile din centru după cină și am dat peste un soi de manifestare artistică, unde tocmai cântaseră și dansaseră niște formații populare, apoi a urmat o seară de tango. Așa că, pe negândite, am ajuns să tragem și câteva tande în buricul Ljublianei, deși nu mai dansasem de câțiva ani tango.

La final am urcat până la cetatea Ljublianei – e un soi de lift până acolo, 16 euro/de odrasli – dar doar i-am dat roată cetății, căci era închisă pentru nu știu ce eveniment. Oricum se înoptase și am coborât bâjbâind cu lanterna de la telefon pe scări până înapoi în oraș, ne-am luat mașina și ne-am întors satisfăcuți la Uros.

Lacul Bled – aglomerație și prețuri pe măsură

A doua zi, duminica, am plecat la maglavitul Sloveniei, care este lacul Bled, undeva în nord vestul țării. Lasă că era duminică, dar lacul ăla e deja aglomerat de când s-a născut turistic, probabil, așa că n-am reușit să găsim parcare decât cu 6 euro patru ore, undeva la o periferie. Am luat-o apoi la pas și am dat roată lacului, am făcut o baie-două-trei în el, am mâncat niște înghețată la fel de bună ca a italienilor, că deh, sunt vecini, apoi ne-am întors epuizați la mașină.

De altfel lacul e o repetiție în mic a următorului pe care aveam să-l vizităm în vacanța asta, Lago di Garda, din Italia. Ce-i drept, peisajul e superb, iar casele din jurul lacului arată și ele că oamenii au bun gust.

Prețurile sunt la fel de nesimțite pe cât e de frumoasă zona. Ca să faci plajă la Lido-ul Bledului te costă 12 euro toată ziua/odrasli și 6 euro copiii sau 10 euro după ora 15.00. E 4 euro un șezlong, 3 euro o umbrelă. Poți să plătești, desigur, și pe tot sezonul, un abonament la plajă de 110 euro. 

Noi am rezistat tentației, deși apa era îmbietoare și căldura mare. Și bine am făcut, căci niște sute de metri mai încolo am găsit plaje gratuite, unde se scălda o mulțime de lume săracă sau zgârcită ca noi. Plajă e oricum pretențios spus, căci slovenii nu au plaje cu nisip nici măcar la mica lor ieșire la mare, iar aici pe malul lacului era fie iarbă, fie vreun ponton de lemn pe care stăteau unii ca niște lei de mare.

Ne-am bucurat și noi de apa aia verde-albăstruie, ne-am răcorit, apoi am luat-o din loc, căci ceasul parcometrului făcea, vorba cântecului, Ka Ching.

După Bled n-am considerat că am cheltuit destul așa că am mers mai departe, la alt lac, Bohinj, ceva mai la vest, mai mic și mai puțin aglomerat, dar pe lângă el doar am trecut cu mașina ca să ajungem la telefericul (Vogel cable car) care te urcă pe un soi de munteleț (1500 m) de unde se vede lacul și până hăt, în fund la austrieci. 32 de euro/de odrasli dus întors. O pălărie de bani pentru o priveliște, ce-i drept, tăietoare de respirație. La banii ăștia nu ne-au mai luat bani și pe parcare.

Altfel, sus la 1500 de m nu prea ai multe de făcut, mai ales dacă te urci aproape de finalul programului (ora 18.00). Poți să faci câteva trasee pe munte, să bei o bere sau să mănânci ceva la una din terasele de pe acolo, să faci poze vacilor care stau, ca vacile, pe niște pajiști care cândva au fost verzi.

   

La finalul zilei, pentru că tot nu simțeam că cheltuisem destul, am văzut un indicator către cascada Savica, la numai câțiva km distanță. Deschis până la 20.00, încă mai aveam timp. Am ajuns acolo, ce să vezi, parcarea costa 5 euro 3 ore, deși era final de program și la scurtă vreme după ce am intrat noi, băiatului de la parcare i s-a terminat programul. Îi așteptase și pe ultimii fraieri. Cine a intrat după noi n-a mai plătit nimic.

Și ca să punem capac am plătit câte 5 euro și ca să urcăm, pe picioarele noastre, încă 800 de m până sus la cascadă. Care, ce să vezi, în perioada asta a anului, din cauza lipsei ploilor, era o treime din ce trebuia să fie. Adică în loc să fie așa, a fost doar atât:

Nici când udam seară de seară grădina la moșie nu eram așa de dezamăgită de faptul că n-a plouat suficient în vara asta… Sus la cascadă era un cuplu de bipezi posesori de telefoane care ocupaseră cel mai avantajos punct de observație și scrolau pe telefoane. Nici măcar nu se uitau la cascadă, dar probabil o văzuseră în primele câteva secunde, nu le mai trebuia.

Ne-am consolat la coborâre, când am intrat cu picioarele tremurânde, de efortul de a urca și coborî 800 de metri degeaba, într-o cârciumă din parcarea aia mare și scumpă, la care servirea a fost exact la fel ca în comunism. O chelneriță bătrână și nervoasă, o alta mai tânără și zeflemitoare, iar a treia care nu știa limba engleză. Totuși am mâncat din nou foarte bine și acolo: un cârnat local cică, uscat și afumat, cu sos de hrean și un soi de pateu de casă, plus o porție de cevapcici cu cartofi prăjiți. Și berea locală, Jezernik. Am plecat înapoi spre Uros seara și am mai bifat o zi plăcută în scumpa Slovenie.

Litoralul mic, stâncos, scump și cu fițe

Lunea, ca omul muncitor, ne-am trezit devreme, am predat camera lui Uros și am pornit spre litoralul sloven. Rezervasem de cu seară, tot pentru două nopți, ceea ce avea să fie un soi de hipster-trap cazare din vacanța asta. Se lăuda că este în Marezige, o localitate pe care ne-o recomandase Uros dacă voiam să degustăm niște vin bun sloven. Zice: eu când vreau să mă relaxez, merg cu băiatul meu cel mare la Marezige, unde sunt niște automate cu vin. Îți dau niște fise, îți iei ce vin vrei și cât vrei, bei un vin bun, te uiți în vale la mare, liniște, frumos, asta e viața. Nu-ți trebuie artificii ca să te simți bine.

Și am zis că dacă tot am găsit cazarea exact acolo, la capătul țevii pe care curge vinul ăla bun, de ce să nu stăm chiar acolo. Deși era la câțiva km distanță de mare.

Am luat-o tot așa, langa-danga, pe drum, oprindu-ne din loc în loc să mai vedem ce ne atrăgea pe câte un indicator. Așa era cât pe ce să dăm câte 18 euro de căciulă ca să vedem niște cai lipițani, crescuți într-o fermă. Lipica Stud Farm. N-am dat, ne-am oprit la timp, căci după ce am plătit parcarea 3 euro ne-am uitat mai bine și părea că nu merită. Acuma nu știu, poate că ar fi meritat, dar și 36 de euro ne-au stat mai bine în buzunar, căci mai aveam drum lung înainte.

Așa că ne-am plimbat pe vastul domeniu lipițan, de banii plătiți oricum pe parcare, am reușit chiar să zărim în depărtare o turmă de cai albi și până la urmă am plecat. Nu departe de asta am văzut pe un câmp chiar la marginea drumului niște cai, gratis cum ar veni, care au fost suficient de frumoși, așa că i-am și pozat.

Tot pe traseu ne-am mai abătut din drum să vedem și noi celebrele Skocjan caves, patrimoniu UNESCO, alea, alea. Aici am fi dat bani, dar n-am avut cui, că se vânduseră toate biletele din ziua aia și asta a fost, am făcut cale întoarsă. Trebuia să fi rezervat din timp o intrare acolo, dar nu știam oricum când aveam să ajungem în zonă. Dezavantajul concediilor făcute cu păstrarea opțiunilor deschise, așa cum îi place domnului inginer.

Înainte să ajungem la cazarea aia din Marezige, și la țuțuroiul cu vin, am zis să dăm o raită pe litoral, ca să vedem unde anume e mai frumos să ne ducem a doua zi la plajă. Căci plănuiam să nu facem altceva decât să ne tolănim la soare și să facem câteva băi, că alergasem destul. Așa că ajunși la malul mării am luat-o mai întâi din nord, trecând prin Italia un pic, pe la Trieste, unde ne-am speriat și am mers cu ușile blocate la mașină, de ce atmosferă era pe acolo pe lângă port. Apoi am intrat iar în Slovenia și ne-am îngrozit de cât de scumpe sunt parcările la malul mării sloven. Nu că nu ne-am fi așteptat.

Partea bună aici a fost că trecerile în Italia și înapoi nici nu s-au simțit, nu ne-a întrebat nimeni de acte sau altceva. UE, frate!

Oricum, de mirare că frontierele astea inexistente nu fac ca mulțimea de migranți din Italia, care se observă cu ochiul liber pe străzi, nu se varsă și în Slovenia, unde n-am văzut picior de asiatic sau african pe oriunde am umblat. Nu știu care e explicația pentru care Slovenii nu au aproape deloc muncitori din afara UE, cel puțin vizibili pe străzi. Am auzit la un moment dat în mașină, la radio, că urmează să aprobe cel mai mare contingent de muncitori străini, dar până atunci, probabil că prețurile astea mari pe care le-am plătit peste tot s-or reflecta în salarii decente plătite tinerilor lor, care astfel n-or mai fi plecat din țară. Ăsta o fi prețul, până la urmă?

Revenind la litoral, al slovenilor e dominat de două mari orașe: Koper și Piran. La intrarea din Italia spre Koper, în portul uriaș care înțeleg că e principala poartă de intrare a mărfurilor în țara aia, erau aliniate zeci de mii de mașini noi. Clienți noi pentru taxele alea de parcare 🙂

Locurile sunt similare cu toate orășelele istorice croate sau italiene, venețiene până la urmă, căci au călcat până aici venețienii. Vorba aia, ai vizitat unul, le-ai văzut pe toate. Noi am trecut prin Piran în prima zi și ne-am lăsat amăgiți de o plajă mică, lângă care parcarea costa doar 1,5 euro/oră. Am întins și noi prosopul acolo și ne-am băgat repede în Mediterană.

Cum spuneam, plajele la ei sunt meschine. Pietroase, înguste, chinuite sau oamenii stau direct pe iarbă prin vreun părculeț apropiat de mare. Dar, când nu știi cum pot fi plajele te mulțumești cu ce ai. După ce ne-am făcut pofta cu scăldatul și am văzut că e cam aglomerat litoralul, deci nici vorbă de lenevit la plajă, am plecat spre cazarea aia din Marezige.

Întrucât deja v-am scris de vreo câteva ori numele ăsta v-ați prins desigur că nu, cazarea aia nu era în Marezige, ci la 3 km de minunata localitate vinoasă, undeva deasupra, în satul Truske. Am trecut pe lângă terasa cu automatele de vin de care ne povestise Uros, am înghițit în sec și am mers mai departe, până am ajuns la pensiunea ținută de Andrew și Dylan.

Era deja trecut de ora 18.00 când am ajuns acolo, obosiți și cam sătui de umblat, așa că tot ce voiam era să facem un duș și să mergem să mâncăm/bem ceva. Dar avea să mai dureze. Dylan era maestrul de ceremonii și ne-a luat de odihniți, de parcă abia intrasem într-un muzeu. S-a apucat direct să ne prezinte cele x „experiențe” pe care le oferă ei turiștilor care le calcă pragul, fiecare în câte un sat din apropiere, unde diversi fermieri locali fac câte ceva nemaipomenit, mirobolant, izvorât direct din tradiția istriană slovenă de secole. Căci da, aici ne aflam pe Istria.

Unul făcea miere, dar te puteai lăsa și înțepat de albinele lui, ca terapie pentru nu știu ce. Altul făcea pâine, alții creșteau plante aromate pentru ceai, unii făceau vin, alții brânză și alții creșteau găini pentru ouă. O altă experiență era să mergi cu bicla electrică până la plajă (vreo 20 de km dus), nu vreți să mergeți la o plajă deloc aglomerată? Firește că vrem, cine nu vrea la o plajă deloc aglomerată? Altă experiență era să te urci în turnul cu clopote ale orașului Koper, ca să vezi zona. Asta cică era gratis.

Toate minunățiile astea, inclusiv faptul că la unul dintre fermieri se putea bea apă direct din fântână, ni le-a prezentat Dylan de parcă noi eram căzuți de pe Lună și nu trăiți la țară, la moșie, unde avem propriul furnizor de bânză de capră, stăm gard în gard cu cei mai zgomotoși cocoși, ne chinuim toată vara să salvăm albinele popii de la înec în piscină și am putea bea apă din propriul puț, dacă n-am ști ce substanțe folosesc țăranii în agricultura noastră strămoșească. Dar nici pe mine nu m-a lăsat inima să nu-i stric bucuria lui Dylan, așa că la fiecare prezentare entuziastă și interminabilă i-o încheiam cu „și la noi la România e fix la fel”.

Domnul inginer, care a ascultat doar vrei trei sferturi din tirada de marketing a Dylanului, că prima dată s-a dus să parcheze mașina unde i s-a spus, deja își luase pokerface-ul care avea să-l coste pe Dylan două cine. Mai exact, după ce ne-a prezentat experiențele astea pe care le-am fi putut alege, contra cost, firește, dar noi am zis că ne mai gîndim, ne-a întrebat dacă vrem să ne servească a doua zi și micul dejun, cu produse minunate de la fermierii ăștia locali, pentru sprijinirea cărora există el și Andrew și pensiunea lor din satul ăla care NU era Marezige. Ca să scăpăm am zis că da, vrem să ne dea și mic dejun, acum arată-ne camera aia ca să mergem să mâncăm ceva…

A, dar nu vreți și cină tot aici? Că uite, Andrew, care este chef-ul în această minunată pensiune, a gătit astăzi niște paste locale (am uitat să vă spun că totul era local acolo). Paste care se fac într-un mod deosebit, se înfășoară pe un băț din lemn udat cu apă din aia de puț, apoi se taie și fac niște cârlionți ceva, și se servesc cu trufe. Știți ce sunt alea trufe? Da, știm. OK, deci nu vreți și cina gătită de Andrew aici la noi, pe terasă, că uite ce frumos se vede Koper-ul de aici?

Se vedea, ce-i drept, locul era plasat perfect pe o culme, de unde se vedea Koper-ul în vale, departe. Dar așa se vedea și de la Marezige, care era mai la vale, se vedea și mai bine. Domnul inginer a zis că nu simte că ar vrea paste în seara aia, moment în care m-am întrebat oare de ce, căci lui îi cam plac pastele. Dylan l-a strigat pe Andrew și l-a întrebat dacă nu are și altceva la cină în afară de paste cu trufe și ăla a zis că nu.

Dylan a mai insitat preț de câteva minute, timp în care ne-a dus să ne arate și împrejurimile pensiunii. Un loc lângă o vie pe care au construit trei căsuțe modeste, formate doar din câte o cameră fără baie, și botezate în amintirea unor femei ale locului, numite Savrinke (fetele Istriei) care în nu știu ce secol produceau diverse (lapte, ouă, pâine) și se duceau pe jos în târg la Triese ca să le vândă. Când li s-a pus vamă de la un număr de ouă/pâini în sus, nu mai rețin câte, au început să ascundă mărfurile sub fustele largi pe care le purtau, și așa s-a născut contrabanda cu mâncare între Slovenia și Italia.

Când ne-a arătat una dintre căsuțe, că celelalte erau ocupate, am remarcat pe perete tabloul pe care-l avea și mamaie deasupra cuptorului, cu femeia tolănită lasciv pe un divan și i-am spus lui Dylan asta, iar el, cu o imperceptibilă dare a ochilor peste cap, a spus că majoritatea vizitatorilor est europeni par să fi avut bunici care aveau astfel de tablouri.

Tot prin jurul pensiunii ne-a arătat că au smochini, din care Andrew face un gem de smochine minunat, natural, fără zahăr etc. Și tocmai mi-a transmis Andrew (pe whatsapp probabil) că mai avem și o mâncare cu sos de vită, dacă nu vreți paste, nu vreți să luați cina aici? Domnul inginer a strâmbat din nas în continuare și a rămas că după ce ne vedem odată în cameră ne mai gândim.

Am ajuns până la urmă în camera care era OK, ca în poze, dar am aflat că baia era pe hol. Era doar a noastră, dar tot trebuia să ieși din cameră ca să te duci la budă. Mă rog, altfel n-am avut altceva de reproșat, în afara logoreii gazdei, dar pentru 85 de euro pe noapte a fost o țeapă pentru hipsteri care nu știu de unde vine laptele, cum se ouă găina și ce insecte produc mierea.

În seara aia am decis să mergem totuși în vale la Marezige, să vedem care e acolo oferta de mâncare. Ne-am oprit fix la terasa aia cu automatul pentru vin, pentru că atmosfera era exact cum o descrisese Uros. Liniște, briza mării, se vedeau în vale luminile Koperului. Pentru 21 de euro primeai un pahar cu picior cadou și trei fise pe care erai invitat să le bagi într-un automat de unde puteai alege din patru soiuri de vin locale. Două roșii și două albe.

Până la urmă am avut parte și de trufe, dar pe pizza, nu pe paste, căci la terasa aia era seara de pizza. Și a fost foarte bună. 11 euro. Domnul inginer, pentru că s-a lăsat enervat de vorbăria lui Dylan și n-a vrut să mâncăm ce a gătit Andrew, a fost condamnat să bea o apă minerală, iar pe mine m-a lăsat să mă lupt cu trei fise de vin, pe care le-am degustat onorabil până la capăt. Cel mai bun a fost chardonay-ul din imagine.

A doua zi n-am scăpat de micul dejun antamat, și nici de tura a doua de povești de marketing. Dylan s-a înființat la masa noastră cu un coșuleț ca Scufița Roșie, plin cu bunătățile produse de fermierii locali. Oare v-am spus că totul mustea de prospețime pentru că era local?

Brânza proaspătă făcută de caprele din satul de lângă, mierea de la producătorul ăla de miere, laptele proaspăt muls de la ugerul vacii, roșiile cultivate de o femeie specialistă în roșii, cârnatul făcut de altă femeie pricepută, ouăle ouate de găinile unei familii tinere de fermieri care știu tot ce trebuie despre găini – că îi sugerasem eu lui Dylan că la cât teren au acolo pe lângă pensiune poate să-și crească și el niște găini, și a zis că nu, treaba lor e să sprijine comunitatea să crească, comunitatea aia care știe totul despre găini, vaci, capre, albine etc, nu să vină el să face același lucru. E clar că nici Dylan nu văzuse cât de ușor se cresc găinile sau credea că ne poate prosti pe noi cu textele astea de corporatist. Căci da, Dylan fusese corporatist dar se decisese să se retragă împreună cu prietenul lui și să facă turism din ăsta green, sustenabil.

Numai gemul de smochine fusese produs de ei și pâinea coaptă de Andrew, după o rețetă locală a unui brutar care coace pâine și se duce cu ea de două ori pe săptămână la târg la Koper. Dar spre deosebire de fetele alea istriene din istorie, brutarul are mașină, nu duce pâinile ascunse în pantaloni.

După micul dejun de 17 euro de căciulă am cerut indicații către plaja aia deloc aglomerată pe care voiam să ajungem. Andrew ne-a zis unde ar fi și că ar avea chiar parcare gratis. Parcare gratis în Slovenia e ca și când ai spune babă frumoasă și copil cuminte. Bineînțeles că nu a fost gratis, ci 1 euro/oră, undeva pe un maidan amenajat ce-i drept cu pietriș, niște sfori cât să știe șoferii care e incinta, și un parcometru.

Plaja aia deloc aglomerată era o plajă cunoscută de toată lumea și era, evident, plină de lume, dar mă rog, nu era chiar aglomerată. Tot așa, pe o faleză de beton, am stat toți ca focile la soare și ne-am bălăcit un pic în apă. Nesatisfăcător. Uitându-ne pe hartă, unde ne indicase Andrew locul, însă, părea că plaja aia a lui este undeva mai departe de asta organizată, așa că am pornit într-acolo, printre niște vii, până am ajuns la capătul pământului și am văzut că începea marea.

Doar că malul era abrupt iar așa zisa plajă era doar o îngustă margine cu pietre și stânci pe care chiar că trebuia să fii focă ca să stai. Am făcut cale întoarsă, tot prin vie, către plaja organizată. Am mâncat struguri direct din vie, negri și albi, ca să ne mai ostoim supărarea că am dat atâta bănet pe parcările astea slovene. Să parchezi mașina gratis nu te lăsa, dar să iei struguri din vie părea că nu te împiedică nimeni.

Înainte și după plajă am vizitat totuși mai bine cele două orașe slovene de la malul mării. Piran dimineață, și Koper după amiază spre seară. Cum spuneam, similare cu multe de felul lor, dar cochete și plăcute, ca orice destinație turistică de la mare.

 

Parcarea a fost 3 euro și colo și colo, cu mențiunea că la Koper am stat mai mult, că am și mâncat acolo și ne-am plimbat puțin pe străzile pustii noaptea. Erau pustii de fapt pentru că toată lumea părea să fie la un concert în aer liber oferit de municipalitate, unde s-a cântat jazz și tot felul de muzică instrumentală pe care probabil n-o s-o auzi vreodată la vreun concert oferit de o primărie din România. Gusturi diferite.

De mâncat la Koper am ales fructe de mare și pește, că ne spurcasem la locale. Un biban de mare, niște midii ca aperitiv și o porție de calamari prăjiți. 3,40 euro o bere, 14 euro calamarii și 17 euro peștele.

A doua zi ne-am luat la revedere fără efuziuni și mic dejun de la Andrew și Dylan. Pe lângă micul dejun de 17 euro din prima zi, ne-au taxat și ei cei 2,50 euro/noapte/turist taxa locală, au fost singurii care ne-au dat și bon pentru asta, și am plecat spre Italia. A fost cea mai scumpă notă de plată din Slovenia, dar a venit cu o poveste lungă și până la urmă frumoasă. Pentru că deși pe noi nu ne-a prins în momentul potrivit, pentru că nici Dylan nu a fost inspirat și a insistat cu etalarea acelor oferte chiar când am sosit și nu era cazul, adevărul este că rețeta lor turistică nu e rea și acolo fac bine ce fac. Doar că pentru noi ar fi mers o notă mai jos, un pic mai subtil, nu atât de in your face și atât de apăsat pe coarda asta de marketing green, care până la urmă mai degrabă enervează decât invită la o revizitare.

Cel mai ieftin în Slovenia am ieșit la Lidl, de unde cu 7-8 euro am cumpărat tot ce ne trebuia pentru mai multe mic dejunuri, nu numai unul. Iar într-una din zile am găsit într-un frigider de lângă casa de marcat mingiuțele astea din plastic, galbene, roșii și albastre, pline cu înghețată. Luasem una și mă uitam la ea cu interes când un tip din spatele meu de la coadă îmi zice că e înghețata copilăriei lui, din anii 90 și că e cea mai bună înghețată. Mi-a dat și o linguriță pe care nu știam că trebuie s-o iau, spunând că nu o pot mânca altfel.

Într-adevăr, înghețata avea un mic orificiu care se desfăcea și prin el puteai să scoți cu lingurița o înghețată de vanilie fix la fel ca vafele noastre. Până la urmă înghețata copilăriei noastre se putea mânca cu totul, de la a slovenilor păstrai o mingiuță. Altfel, cea mai bună înghețată în Slovenia rămâne totuși aia mâncată la Bled, la cornet. 3 euro cupa, dar ce cupă!

Uite cam așa am umblat prin Slovenia. Va urma partea italiană a vacanței, la un moment dat.

Etichete: cazare Slovenia, Lacul Bled, Ljubljana, Maribor, parcare Slovenia, Piran, prețuri Slovenia, slider, Slovenia, Trieste, vacanță Slovenia