„Dar tu de ce nu dansezi?” mă întreabă într-o seară un tip, la o practică de tango. Stăteam pe o bancă pe margine și mă tot uitam la pașii altor dansatori, așa cum fac majoritatea celor care stau pe margine la astfel de adunări. Ori îi comentează (în gând sau cu alții) pe dansatori, ori zâmbesc politicos când întâlnesc privirile altora. Mai ales femeile. Toate avem zâmbetul ăsta pe care-l folosim de regulă când ne intersectăm cu necunoscute la toaletă. Nu înseamnă nimic, e un automatism. Nimeni nu vrea să se creadă că e plictisit sau disperat că a stat prea mult pe marginea ringului, neinvitat, nu? 😉
Am ridicat capul mirată de întrebare și am văzut un tip pe care toată seara îl asemănasem cu Jean Reno, varianta tânără și larg zâmbitoare. „Și ce ar trebui să fac?” îl întreb, convinsă că mă ia la mișto. La tango nu prea poți să-ți permiți să refuzi o invitație la dans, decât dacă ești vreo expertă și știi sigur că se bat liderii pe tine să te învârtă pe ring. Altfel, e plină sala de aspirante. Care-și zâmbesc 😉
„Să privești oamenii insistent, nu e o rușine la tango. Așa te faci remarcată. Se vede că tu te ascunzi”, îmi zice Reno al nostru și-mi întinde mâna râzând cu toată dantura. A chicotit toată tanda, de parcă l-aș fi gâdilat. A culminat cu „Pe bune, chiar te cheamă Dollores? Ce tare! E ca în … Lolita?”. Cred că e singurul care nu mi-a zis Mama Dolores când a aflat cum mă cheamă, dar din fericire bărbații nu împărtășesc aceleași obsesii 😛 Sau poate e vorba de repere diferite în generații diferite.
În fine, mi-a plăcut Reno, chiar dacă nu a fost unul dintre dansurile cele mai reușite din scurta mea carieră de juma de an de dansatoare de tango. Dar mi-a atins și unul din punctele nevralgice. În lunile astea de când mă legăn pe ritmurile argentiniene am reușit să depășesc câteva limite personale – îmbrățișarea milonguero, relaxarea în brațele unor necunoscuți – și am intrat în rândul fetelor care așteaptă să le vină rândul să fie dansate. Pentru că, evident, statistic sunt mai multe femei decât bărbați în comunitatea noastră de tango-iști.
La asta se adaugă și tușa națională a bărbatului românesc: nu invită la dans fete necunoscute. De aia mă simt câteodată la practicile de tango ca în secolul 19 când fetele trebuiau scoase în societate și prezentate corespunzător domnilor. În fine, nu vreau nici să generalizez, nu sunt toți la fel, dovadă Reno și alți câțiva care m-au invitat de-a lungul timpului chiar din senin, fără să mă știe, și mai ales fără să fie speriați că sunt începătoare. Bine, au mai fost și cei câțiva care m-au invitat având mai multe grade la bord sau vreo doză de bere în buzunarul de la spate. Cazuri în care m-am bucurat și când s-a terminat dansul, și că doza nu era în buzunarul din față 😀 Deci situația nu e chiar albastră, dar e loc suficient de îmbunătățiri.
În pofida optimismului amuzat afișat de Reno, realitatea de pe banca de rezerve nu e deloc atât de simplă: te remarci și gata invitația. Sunt ocazii în care dansezi, indiferent cu cine, pe bandă rulantă, ești invitată, dansată mai bine sau mai prost, și seri în care nu te bagă nimeni în seamă. Nu am ajuns încă la o explicație științifică pentru asta. A fost cazul primei mele milonga, la care m-am îmbrăcat frumos, am zâmbit frumos, am stat pe scaun până mi-a amorțit fundul, am stat în picioare doar-doar mă remarcă cineva, și în final am plecat acasă. Mi-au complimentat vreo trei rochia, dar nu m-a invitat nimeni la dans. Îmi venea să-i cer banii de intrare înapoi organizatorului.
De altfel chiar mă gândeam că ar fi o idee ca fetele să plătească intrările la milonga sau practică în funcție de cât sunt dansate. Altfel ar trebui să primească drepturi egale cu bărbații, adică acelea de a invita și ele. Că până la urmă bărbatul conduce, bărbatul invită, bărbatul impune ritmul. Atunci bărbatul să plătească și intrarea, nu? OK, există tandele roz, acele ocazii rare în care fetele au dreptul să invite bărbații. Unica ocazie în care am asistat la așa ceva fetele s-au împărțit în două: unele care voiau să le plătească bărbaților cu aceeași monedă, și nu i-au invitat, iar celelalte i-au monopolizat rapid pe cei mai buni dansatori așa că nu prea mai aveai de unde alege 🙂
Am remarcat, de altfel, că există la practici câteva femei mai coapte, care știu deja să danseze foarte bine, și care se consolează dansând împreună sau invitând la dans alte fete, decât să stea pe margine și să-și plângă de milă. Ceea ce contrazice, din nou, teoria că dacă nu te remarci cumva nu te invită nimeni. Și încă ce se remarcă doamnele alea! 😉
Eu una nu cred în frumusețea lucrurilor care-ți scot ochii, ci în aia care te surprinde când/unde nu te aștepți. În plus, dansul e o treabă destul de subiectivă. Nu le poți reproșa oamenilor că nu dansează cu tine sau că nu au răbdare cu tine, ca începător, sau că nu revin să te invite deși ați mai dansat și ție ți s-a părut că a fost bine, pentru că poate ei nu au simțit același lucru, pentru ei nu a fost la fel de bine. Am văzut suficienți bărbați căutând în sală insistent anumite fete pe care vor să le invite, atunci când vor, deci cine vrea să te danseze te caută și în vestiar, dacă are determinare. Apoi au și ei, liderii, angoasele lor: unora nu le plac fetele care mestecă gumă, alții nu au curaj să invite necunoscute de teama de a nu fi refuzați sau de a nu fi mai jos decât se așteaptă ele, ca măiestrie, alții preferă să danseze cu cele probate deja în alte ocazii, ca să nu se complice inutil.
Ca să închei într-o notă optimistă, totuși, ultima practică de tango a marcat pentru mine un nou început: am încălțat în sfârșit primii mei pantofi de tango special comandați (un fel de late birthday gift pentru că anul ăsta n-am avut alte rezoluții mai revoluționare pentru trecerea pragului) și am reușit nu numai să dansez cu ei, dar și să rezist până aproape de 3 dimineața fără să mă descalț, fără bătături sau alte neplăceri. E chiar o artă și facerea pantofilor de dans, fără îndoială.
Altfel, momentul de relaxare maximă pe care l-am trăit până acum în tango a fost în excursia de la mare, când am dansat desculță pe o terasă, în fața mării. Probabil cel mai memorabil moment din viața mea de dansatoare de până acum, care mi-a arătat diferența dintre a fi țeapăn și a fi relaxat în dans. S-a întâmplat de la sine, odată cu imensa bătătură din talpă cu care m-am întors acasă 🙂
Acum că am și pantofi roșii, sigur îmi pot permite să fiu mai îndrăzneață și poate chiar să invit și eu niște lideri la dans. Că n-o să mă deoache. Nu pot să mă refuze decât o dată, nu? 😉
O ședință foto cu Toshiba și pantofii:
Și pentru că de fiecare dată la o postare despre tango vă ofer și o piesă care-mi place, hai să ascultați și ultima mea obsesie:
Ce pantofi ți-ai luat? De unde? Și dacă nu sunt indiscretă, cu cât? Eu mai am un pic și împlinesc un an de tango, dar nu am fost la nicio milonga, nu mă simt suficient de pregătită. Azi ar fi trebuit să merg la practică, dar ghici cine e în vârful patului comentând pe blogul tău?
De la Nana (făcuți la Timișoara), 330 de lei.
Da’ Damen Tango nu se intimpla?
Aia e tanda roz despre care ziceam – patru melodii la începutul cărora femeile au voie să invite bărbații la dans. Nu sunt prea frecvente ocaziile.
Haioasă faza cu „mai adu unul”. Da’ cine știe dacă Toshiba nu s-o gândi și la „unul” care n-are treabă cu papucul?! 😛 (sau o fi având treabă, din moment ce avem o serie de expresii cu papucii :-P). Da’ ce sânge de papuci! Și m-am blocat, de poftă… de dans :-P. Numai că sună așa de încordat „practicile de tango”, parcă ar fi vorba de robotică medicală nu de dans. Of! dans! Să uiți de tine, de tot din jur, de parc-ai fi prins în dansul Universului… Și dacă mai nimerești și un partener cu care-ți potrivești ireal de bine pașii, chiar începători fiind acești pași…
imi plac pantofii aia!. imi place culoarea (mai exact ador/mor dupa culoarea aia, sunt picata in nas dupa culoarea aia) si au varful suficient de decupat sa nu faca degetele jumari.
cat despre „tusa nationala” a barbatilor, valeu, mama, valeleu. sa vezi pe la nunti/botezuri/cumetrii: niciun barbat nu invita la dans o femeie pe care nu o cunoaste, dar nici o femeie pe care o cunoaste (daca se intampla sa nu fie nevasta/iubita p-acolo, sigur i se va aduce la cunostinta ‘tradarea”), daca nu-i este nevasta/iubita/sora/mama/matusa; verisoarele deja sunt cu semn de intrebare.
poate la petrecerile de la job, dar p-acolo nu prea se poarta „dansurile de societate” si eu nu prea le consider locul unde sa te poti relaxa. (cel putin la job-ul meu).
tango placut in continuare si cat mai multe invitatii la dans.
ps. jean reno e unul dintre preferatii mei (si ca actor si ca mascul 🙂 ).
aaaaaaaaaa, pai nu e corect! cum se poate? eu imi imaginam ca e ceva organizat, ca la scoala, cu profesorul/profesoara care face perechile dupa fiecare danț si nu lasa pe nimeni sa ramana neexersat.
PS: belea papucii!
ni se tot spune ca la tango e ca in viata, deci n-are a face cu corectitudinea 😉
meh, mie nu mi-ar placea sa ma duc undeva unde e ca-n viata 🙁
Apoi chiar așa cum zice spufi.
Eu nu m-aș fi putut abține, îmi place prea mult să dansez pentru a sta și a privi de pe bancă, ba să și plătesc și să nu mă zbenguiesc? asta ar fi blasfemie! M-aș fi dus și i-aș fi luat de braț pe domnii… am uitat cum le-ai zis… M-ar fi dat ăia afară pentru că dansez? 🙂
exista un cod – Cabeceo, se numeste – si cred ca e explicat cel mai bine in linkul acesta https://www.youtube.com/watch?v=S-meHfDB7hc&list=PLzCNEfedF7TBI0w7mdCzVz5uPQblcL5RT&