Cum a ratat domnul Jean de la Sorbona ocazia de a rămâne filosof

N-am mai citit două cărți la același club de carte de la „Minunata lume nouă”+„1984” încoace. Atunci am zis să le cuplăm, că tot niște distopii erau amândouă, și să vedem care dintre ele ne paște.

De data asta, cine ar fi crezut că vor veni vremurile alea?!, ne-am întors la sclavagism și discriminare, încercând să facem o paralelă între viața la 1800 pe râul Mississippi și cum au ajuns azi americanii, și nu numai, să se teamă de prea mult progres(ism). Carevasăzică, să vedem dacă omenirea a învățat ceva din toată istoria ei.

Așa s-a făcut de am citit luna asta „Aventurile lui Huckleberry Finn” – poveste scrisă de Mark Twain și pusă de câteva ori la index pentru limbaj inadecvat și apucături rele ale personajului principal – și „Religia Woke – Cum a căzut pradă occidentul unei mișcări iraționale” – scrisă de Jean-Francois Braunstein, un profesor de filosofie francez, de la Sorbona.

Când am decis să le citim împreună cred că unii dintre noi cel puțin nu știam ce vrea să zică dom profesor de filosofie cu Religia Woke (eu una nu-i citisem și subtitlul) și ne imaginam că vom citi pe de-o parte o poveste cu sclavi, „cancelată”, și de cealaltă parte o carte care face apologia mișcării Woke. Evident ne pregăteam să-i căinăm memoria bietului Mark Twain, victimă a progresismului prost înțeles, alături de alte condeie mai din zilele noastre, ca Margaret Atwood și J.K. Rowling.

Deja mă gândeam cum o să pun pe frontispiciul micului nostru club de carte, cu litere săpate în onlai, inscripția  „Pax litteraria universalis” sau măcar „Concordia discordantium”. Pentru cine n-a făcut latină în clasa a 8-a la școală sau nu mai ține minte nimic, ca mine, ambele vor să zică într-un mod cult că am împăcat două cărți contradictorii 😀

E, după ce le-am citit mi-am schimbat părerea. Desigur, încă pot vedea inscripțiile alea latine pe arcul de triumf al clubului de carte, dar viceversa. Adică nu numai că „Religia Woke” e o compilație jenantă de exagerări despre mișcarea Woke, dar povestea lui Huckleberry Finn, deși da, conține și sclavi, este mult mai progresistă (pentru vremea ei) decât este azi domnul profesor de filosofie de la Sorbona. Dacă e posibil așa ceva, și iată că este.

„Tata la literatura americană”

Să le luăm pe rând. Eu le-am citit în ordinea în care au fost scrise, deci am început cu Mark Twain. Spre oroarea publicului, eu nu citisem nimic de Mark Twain până la vârsta asta. Probabil o fi fost suficient să văd câteva ecranizări după poveștile lui sau pur și simplu nu a fost să fie, așa că întâlnirea, la 50+, cu Huckleberry Finn a fost ca un pansament pe rănile făcute de literatura modernă, pe care uneori n-o mai gust. Nu se mai scrie, maică, ca pe vremuri, cursiv, cu umor, tandrețe, ironie și pe alocuri suspans, cât să nu-ți mai vină să lași cartea din mână până nu afli ce s-a petrecut acolo. Ce mai, nu degeaba i se zice lui Twain „tata la literatura americană”, iar povestea asta a puștiului Huckleberry ar fi chiar „The Great American Novel”.

Nu e lucru ușor să scrii despre aventura unui adolescent orfan din Missouri și să faci din asta o critică subtilă a societății americane, care să rămână în picioare și după o sută de ani. „Aventurile lui Huckleberry Finn” este de fapt urmarea Aventurilor lui Tom Sawyer, unde micul „Afină” (că asta ar însemna Huckleberry) fusese personaj secundar. El este cules de pe drumuri, adoptat de o văduvă pioasă, spălat, îmbrăcat, trimis la școală, învățat să citească și să se roage. Nu se acomodează ușor în rol de „domnișor”, așa că în momentul în care reapare bețivul de tac-su și-l răpește (pentru bani, firește) aproape că nu-i pare rău. Totuși, nu rezistă prea mult nici cu bătrânul, așa că-și înscenează moartea ca să poată vagabonda liniștit cu o luntre pe Mississippi. În aventura asta i se alătură și unul dintre negrii din gospodăria văduvei care-l adoptase, fugit și el de la stăpână de frică să nu fie vândut și despărțit astfel de familia lui.

De aici povestea celor doi se împletește cu apele râului – el însuși un personaj capricios în roman – până hăt, aproape de vărsarea în ocean, cu diverși oameni cunoscuți pe traseu, și au parte de peripeții, din care pare improbabil să scapi teafăr, și mai ales de concluzii de viață. Căci ce ar fi un roman de adolescență fără învățămintele astea.

Ce învățăm noi din Aventurkle lui Huckleberry Finn?

De fapt Twain se folosește de acest nou roman, după succesul avut cu prima parte, ca să-și afirme niște principii progresiste pentru societatea americană a acelui secol. Ca fapt divers, zice wiki că Mark Twain ar fi devenit așa progresist datorită nevestei. Ca să vezi ce poate face femeia dintr-un bărbat alb cu convingeri slabe 😀

Cel mai vizibil este, firește, aboliționismul, căci micul Afină oscilează de-a lungul călătoriei între simpatia față de sclavul Jim și teama că face un păcat și chiar o crimă ajutând un negru să fugă de la stăpânul lui. Părerea unanimă a oamenilor cu care se anturează cei doi pe traseu este că negrii nu sunt oameni, ci cel mult niște animale care, în opinia câtorva, ar merita un tratament mai bun. E revelator dialogul cu mătușa Sally, care-l chestionează pe Finn despre cauza întârzierii vaporului:

— N-am întârziat din pricina împotmolirii, ci din pricina unui cazan care-a sărit în aer.

— Dumnezeule! A fost rănit careva?

— Nu! Doar un negru a fost omorât.

— Mare noroc aţi avut, fiindcă uneori se-ntâmplă să fie răniţi şi oameni. Acu’ doi ani, de Crăciun, unchiu-tău Silas venea de la New Orleans cu vaporul „Lally Rook” şi tot aşa a explodat un cazan.

Alt păcat al lui Twain, care răzbate din carte, este părerea deloc măgulitoare despre biserică și religie în general. Mark Twain fusese un presbiterian în timpul vieții, dar ca orice gânditor rațional și umorist până la urmă, a avut timp suficient să-și dea seama de ipocrizia religiei și a manifestărilor ei instituționalizate. Micul Afină se declară neîncrezător în procedurile religioase la care-l supune mama lui adoptivă, întru mânturie, firește, totuși admite pe alocuri că oamenii religioși par mai buni decât ceilalți, mai ales dacă sunt și sinceri în credința lor și asta îi silește cumva să fie niște oameni mai buni. E posibil, însă, ca și această observație, făcută mai ales despre unii stăpâni de plantații din sud, să fie tot o ironie, dar scrisă ca să adoarmă vigilența publicului. Nu se poate abține însă să nu observe că „Vara, porcii se dau în vânt după pardoselile de lemn, fiindcă ţin răcoare. Aţi băgat de seamă că mai toţi oamenii se duc la biserică doar de nevoie, în vreme ce porcii se duc de plăcere?”

Se pare că domnul Twain nu avea o părere prea bună nici despre capetele încoronate și nobilime. Deh, era un american sadea până la urmă, ce să știe el ce-i monarhia 😉 Așa că folosește întâmplarea că pe luntrea celor doi se aciuează la un moment dat și doi escroci care se dau drept „rege” și „duce”, ca Afină să-i explice lui Jim că regii nu sunt de nicio ispravă, nici ăia reali, ca și ăștia imaginari de pe luntrea lor. În plus, „regii sunt regi şi trebuie să le-nghiţi câte unele. Toţi sunt nişte pramatii. De, aşa au fost crescuţi, ce să le faci!” și că tare „aş vrea s-aud de-o ţară care-a scăpat de regi!”.

În admirabila și autodidacta lui filosofie de viață, micul Afină combină de fapt învățăturile bețivanului de tac-su, cu bruma de educație pe care a apucat s-o primească de la văduva care-l înfiase, plus puținele cărți pe care învățase să le buchisească. Cel puțin așa reușește Twain să-și traducă ironia, în cuvintele mucalite ale lui Huckleberry Finn. De exemplu povestește că în călătoria lor pe Mississippi se hrăneau cu ce pescuiau, dar adesea mai și „împrumutau” diverse: pepeni, dovleci, porumb și alte trufandale de pe câmpuri.

„Babacu’ obişnuia să spună că nu-i nici un păcat să iei cu împrumut, dacă ai de gând să dai înapoi odată şi-odată. Dar văduva zicea că nu-i decât o hoţie ascunsă sub un nume frumos şi că nici un om cinstit n-ar face una ca asta. Jim era de părere că şi văduva, şi babacu’ aveau dreptate şi că, dacă stăm să ne gândim, cel mai bine ar fi să ştergem de pe listă două-trei trufandale şi să nu le mai luăm niciodată cu împrumut, socotind că atunci n-ar mai fi nici un păcat dac-am împrumuta din celelalte.

Am stat de vorbă despre asta o noapte întreagă, în vreme ce pluta luneca la vale, şi ne-am tot frământat dacă să renunţăm la harbuji, la cantalupi, la zămoşi sau la altceva. Către ziuă am ajuns la o dezlegare destul de bună: ne-am hotărât să renunţăm la mere pădureţe şi la ananaşi. Înainte de-a lua hotărârea asta, nu prea avusesem linişte, dar acum ne simţeam cu cugetul împăcat. Eu, unul, eram chiar mulţumit de hotărârea luată, fiindcă merele pădureţe sunt rele la gust; cât despre ananaşi, ştiam că n-au să se coacă decât peste două-trei luni.

Nu e prima dată când Huckleberry reușește să-și împace și conștiința și stomacul și, până la urmă, în chestiunea ajutării unui negru să fugă spre libertate ajunge chiar la concluzia că „Conştiinţa asta ocupă mai mult loc decât toate celelalte măruntaie ale omului, măcar că nu e de nici un folos. Fie că faci bine, fie că faci rău, totuna e – conştiinţa omului n-are nici o noimă şi, oricum s-ar purta, tot în contra lui se-ntoarce. De-aş avea un câine la fel de ageamiu ca o conştiinţă, i-aş da şoricioaică, zău aşa”.

Cât despre restul oamenilor, care prin comparație nu par așa de stingheriți de conștiință, în cazul lor vorbește banul:

Oamenii erau foarte întărâtaţi şi unii din ei voiau să-l spânzure pe Jim, ca sa dea, cică, o lecţie tuturor negrilor din împrejurimi, să le treacă pofta de a mai evada ca Jim, care băgase-n sperieţi o familie întreagă şi le dăduse atâta de furcă zile şi nopţi în şir. Alţii însă erau de părere ca n-ar avea nici un rost, fiindcă stăpânul negrului va veni negreşit şi-i va pune să plătească. Oamenii se mai potoliră, fiindcă, de! ăi care se grăbesc cel mai mult să spânzure un negru vinovat de cine ştie ce sunt totdeauna cei mai puţin dornici să plătească pentru el după ce şi-au făcut cheful.

Dar totul e bine când se termină cu bine, și povestea micului Afină se încheie la fel de fericit ca și a lui Tom Sawyer. Negrul Jim este chiar eliberat, chit că nu reușise pe cont propriu să nimerească cu luntrea lor unul din statele în care sclavia fusese deja abolită.

Evident că omenirea a tratat cartea asta fix așa cum e și descrisă în ea: adică ipocrit. În anii de după publicare, a fost interzisă în unele școli mai puritane, pe motiv că micul Afină minte, fumează, fură și că nu e niciun model de urmat pentru tinerele vlăstare.

Mai târziu a fost interzisă pentru că evident le zice negrilor pe nume, și asta îi va răni pe copiii afro-americani, care, de altfel pe stradă nici nu sunt numiți așa. Nu contează că Twain era anti-rasist, aboliționist, iar romanul critică sclavia și ipocrizia societății sudiste. Limbajul era problema.

Cum a ratat domnul Jean de la Sorbona ocazia de a rămâne filosof

Dar lasă că vine nea Jean de la Sorbona și mi ții ia pe wokiști de guler și șterge pe jos cu ei, în cartea care a rupt problema în două. Dom profesor Jean Francois Brunstein a ales să scrie o cercetare (zice el) despre cum a fost cotropit occidentul de această „religie woke”. Dar cercetarea asta a lui alege să vadă numai exagerările din această mișcare, să-i citeze numai pe cei mai exaltați, fanatici dintre ei, alege să-și pună mintea, carevasăzică, numai cu extremele. Care există, firește, ca în orice mișcare. Nu știu cum o fi făcut el alte cercetări în domeniul dumisale sau dacă doar s-o fi prostit la bătrânețe, dar nu reușește cu cartea asta decât să adâncească și mai mult prăpastia dintre cele două tabere, când ar fi putut să deschidă mai degrabă un dialog între ele, că tot e filosof.

Adică, OK, și eu sunt critică, ba chiar prea critică după unii, dar dom profesor Brunstein prea le vede numai p-alea negre din mișcarea woke, și nimic bun din tot ce a însemnat ea pentru o mulțime de oameni (negri, femei, gay etc) nu se regăsește în această carte. Deși pretinde, prin diversele interviuri, pe care le dă după apariția cărții, că el nu ar fi un conservator obosit, ci un adept al iluminismului, bla, bla, mie una din carte nu mi s-a părut așa.

Mișcarea woke s-a născut în universitățile americane, și ăsta e un paradox, zice domnul Jean, pentru că crema intelectualității americane a fost în stare să scornească o mișcare irațională. Apoi îl citează pe un tip, Rob Henderson, un sărac ajuns doctorand tocmai datorită progresismului și diverselor burse (a ajuns la Cambridge finanțat de Gates ca să facă acest doctorat) care zice așa:

„În trecut, americanii din clasa superioară își etalau statutul social cu obiecte de lux. Pe măsură ce produsele de lux devin mai accesibile, elitele trebuie să găsească o altă modalitate de a-și etala statutul social, și recurg la «credințele de lux» […]. Acestea sunt idei și opinii care le conferă celor bogați un statut important cu costuri foarte mici, în timp ce fac ravagii în clasa de jos“

Afirmația are un sâmbure de adevăr, dar nu trebuie luată ca valoarea absolută. Că tot bogații, se dovedește zilele astea, se bucură și să violeze niște adolescente sau copii fără apărare. În trecut americanii bogați aveau sclavi, apoi i-au pierdut, dar unii dintre ei încă mai suferă și azi după această pierdere.

De altfel cartea asta păcătuiește exact prin acest mecanism prin care se propagă dezinformarea. Amesteci frânturi de adevăruri și fapte cu fabulații sau interpretări exagerate și bagi spaima în oamenii de bună credință. După citatul din Henderson, profesorul continuă cu propria interpretare a unei chestii pe care o zice o tipă din clasa bogată americană, cum că monogamia a devenit vetustă, dar că ea însăși provine, ca noi toți de altfel, dintr-o căsătorie monogamă, și plănuiește să urmeze același exemplu, în timp ce propaganda anti-familie monogamă pe care o promovează ea ar face de fapt victime în rândul casei de jos, mai influențabilă, care cade pradă acestui „flagel” și nu se mai căsătorește, și uite așa scade natalitatea,  apar copiii în afara căsătoriei, familiile monoparentale, sărăcia se perpetuează, lipsa de șanse etc.

Mi se pare un mare bulshit acest raționament, pentru că nu propaganda anti-monogamie e de vină pentru asta, ci exact accesul la resurse care le este negat multor oameni din păturile defavorizate, la asistență medicală, la job-uri plătite decent etc. Oamenii nu-și mai permit să facă copii sau pur și simplu nu vor, treaba lor de ce. Peste toate astea se suprapune, evident, și evoluția societății per ansamblu, schimbarea mentalităților etc. Dar dom profesor alege să pună totul în cârca mișcării woke, că ea e vinovatul de serviciu. N-a zis și că scade natalitatea din cauza emancipării femeilor, dar probabil se subînțelege.

La fel, domnul Jean raționează că mișcarea Black lives matter, născută după omorârea mai multor negri de către polițiști, ar fi dus la subfinanțarea poliției (cerută chipurile de protestatari) și implicit la explozia criminalității în marile orașe americane, iar această criminalitate i-ar fi întors pe oamenii de rând, victime ale criminalității, împotriva wokiștilor. Păi da, wokiștii au devenit țapii ispășitori perfecți, că dacă așa s-a spus, că iată progresiștii vor o poliție slabă, ei sunt de vină că sunt tâlhării pe stradă, e normal că oamenii să creadă asta. Dar subfinanțarea poliției e o problemă  generală în multe țări democrate, unde costurile serviciilor publice sunt tot mai ridicate. Inclusiv la noi, unde n-avem atâția progresiți cât să pună presiune pe autorități, poliția e subfinanțată grav. Dar finanțarea „suficientă” a poliției înainte de progresiști (să presupunem că a fost așa înainte să apară wokiștii, după cum zice Jean) nu a prevenit abuzurile la adresa populației de culoare. Deci, cum facem, îi lăsăm de fapt pe polițiști să omoare negri, că ei sunt de vină pentru criminalitate?

Cum recunoști un wokist

„Gravitatea și lipsa îndoielii de sine sunt semnele distinctive ale gândirii woke. Lipsa totală de umor este, fără îndoială, trăsătura cea mai distinctivă a gândirii woke, dar și cea mai înfricoșătoare: aici putem percepe cel mai bine caracterul său totalitar. (…) Pe de o parte, există filozofi, curioși și flexibili; pe de altă parte, militanți și propovăduitori” – zice domnul filosof Jean de la Sorbona.

Personal, găsesc că gravitatea și lipsa îndoielii de sine se regăsesc exact în aceeași proporție în orice categorie de oameni: la proști, la conservatori, la politicieni, la fanaticii religioși și da, și la activiștii pentru drepturile omului, la progresiști, că și ei tot oameni sunt. Domnul profesor a ales să vadă „calitățile” astea numai la wokiști, dar de când nu s-o fi uitat într-o oglindă?

Apoi, deși compară wokismul cu o religie, tocmai pentru că o consideră o mișcare irațională – deci avem un sâmbure de ateism în filosoful Jean – reușește să se contrazică prin următoarele comparații cu religiile monoteiste, la care admiră „poezia și splendoarea ritualurilor de o frumusețe incomparabilă cu ariditatea, sărăcia și natura prozaică a profesiunilor de credință woke”

Merge până acolo încât le reproșează wokiștilor inclusiv faptul că vor să controleze prezentul, pentru a se asigura că ne e tuturor bine aici, în viața asta, nu într-o iluzorie viață de apoi, cum o fac celelalte religii:

„Aspectul cel mai deconcertant la religia woke este că nu oferă nici o promisiune reală asupra viitorului, nici o escatologie, nici o viziune asupra destinului final al omului. Spre deosebire de doctrinele milenariste din Evul Mediu sau de utopiile socialiste din secolul al XIX-lea, care urmăreau instituirea unei cetăți ideale pe pământ, partizanii woke nu făgăduiesc nici un viitor luminos. Nu este posibilă nici o altă lume decât cea în care trăim. Membrii woke sunt preocupați doar să se asigure că această lume este cât mai echitabilă posibil. Trebuie să controlăm prezentul mai degrabă decât să sperăm la un viitor mai bun”.

Băi nene!

Cum ne-a făcut woku’ pe toți rasiști

Expresia celebră „nu sunt rasist, dar…” nu apare explicit în această carte, dar reiese din context. Domnul profesor e indignat că acuzațiile de rasism sunt împărțite fără parcimonie în stânga și dreapta, de către wokiști, mai ales dacă ești alb. Și dacă mai ești și bărbat alb, clar ești un colonialist rasist nenorocit, care îți întemeiezi bunăstarea și statutul pe asuprirea negrilor și a altor categorii sociale. De exemplu femeile. Ceea ce nu e departe de adevăr, totuși, dar evident că și aici se exagerează, din ambele părți. Ceea ce mă distrează de fiecare dată când un bărbat alb se simte ofensat că e considerat rasist este exact faptul că nu-și dă seama de inversarea rolurilor. Se simțea evident mult mai bine când discrimina, fie și inconștient, negri sau femei, nu?

Braunstein o citează pe o activistă woke – DiAngelo – care spune că „albii sunt învățați să-și perceapă propriile puncte de vedere ca și cum ar fi obiective. Credința în obiectivitate, cuplată cu poziționarea albilor ca situându-se în afara rasei – și reprezentând, prin urmare, norma umanității –, ne permite să ne vedem pe noi înșine ca ființe umane universale”.

Acuma trebuie să mărturisesc că într-o mică măsură îi dau dreptate lui Jean, că se cam exagerează din partea cealaltă în această privință cu anticolonialismul, rasismul și cultura asta cancel – aplicată statuilor, literaturii, filmelor etc – care nu face decât să șteargă istoria, când ar putea foarte bine să se limiteze la explicări de context. În unele cazuri motivele sunt mai degrabă mercantile, decât ideologice. Am trecut și eu printr-o acuzație din asta absurdă de rasism, când am participat la realizarea unui raport despre… discriminarea romilor în sistemul de justiție. Și ce să vezi, deși zicem noi că subliniasem taman asta în raport, că romii sunt suprareprezentați în penitenciare, din diverse cauze (profiling, rasism, discriminare, sărăcie, educație precară) noi, autorii raportului, am fost făcuți rasiști, puși pe coji de nucă și obligați să ne punem cenușă în cap și scuze pe rețelele de socializare, taman din cauză că printre acele cauze le-am trecut și pe ultimele două. Mă rog, nu dezvolt aici contextul și discuția, dar am făcut cunoștință atunci pentru prima dată cu fanatismul câtorva „colegi” de breaslă, mânați mai degrabă de interese personale și financiare, decât de ideea de  antidiscriminare. Ce vreau să spun cu asta este însă că dacă răspunzi la exagerări tot cu exagerări nu obții decât radicalizări și pierzi din vedere avantajele acestei mișcări.

Lăsați studiile de gen, puneți mâna pe o meserie

De altfel, cum spuneam, dom profesor nu pare dispus să admită deloc lucrurile bune aduse de progresism: faptul că în studiile de gen se vorbește inclusiv despre rolul femeii în societate (care nu mai e la cratiță, la scutece și alăptat!), nu numai despre faptul că genul nu e dat de sexul înregistrat la naștere, și că până la urmă la un moment dat în viață își poți alege genul care simți tu că te reprezintă.

El discreditează și diminuează importanța studiilor de gen, spunând că au inundat universitățile, fiind doar niște bla-bla-uri care contrazic flagrant biologia și nu le oferă tinerilor studenți nicio meserie concretă în viață. Că până și pe vremea marxismului, când terminai facultatea ieșeai filosof, ca dom profesor, nu scria „marxist” pe diplomă. Și iată ce mare filosofie a făcut el în viață.

Mai mult, această „dictatură a fulgilor de nea” cum sunt numiți wokiștii, că sunt hipersensibilizați și degrabă răniți de orice cuvânt mai tare, ar fi dus la o „psihologizare” a societății printr-o „creștere monumentală” a numărului de terapeuți în SUA, comparativ cu meseriile mai telurice, gen pompieri, poștași, farmaciști, bibliotecari. Ah, Băsescu ducea lipsă de mecanici și ospătari…

Așa o fi, dar piața muncii se reglează singură și hoardele astea de absolvenți de psihologie, studii de gen și chiar filosofie până la urmă tot vor fi nevoiți să facă și alte munci în viață, când n-or avea cu ce să-și cumpere aifoane. Dar măcar vor ști să vorbească mai frumos și să fie mai atenți la sensibilitățile celorlalți, nu vor aplica educația spartană pe care am primit-o noi.

Unde mai vine de acasă domnul Jean de la Sorbona

Cu ce sunt oarecum de acord în marea asta de lamentații a profesorului Braunstein este chestiunea schimbării de sex la copii și adolescenți, unde pare că s-a mers prea departe, dacă e să ne luăm după diversele surse pe care le citează și el în carte și despre care se discută destul de aprins și prin alte medii. Ideea că o persoană descoperă la un moment dat în viață că e prinsă într-un corp greșit mi se pare tare greu de gestionat și cred că persoana aia trebuie să aibă libertatea și tot ajutorul posibil din partea autorităților, familiei și societății, ca să poată să-și găsească adevăratul eu.

Dar, nu mi se pare că vârsta potrivită pentru asta este adolescența, care este doar o bombă cu hormoni, așteptând să explodeze într-un fel sau altul. Adolescenții sunt extrem de influențabili, habar n-au de capul lor, ce sunt, ce vor să fie, etc. Mă rog, așa era pe vremea mea… Și eu, de exemplu, ziceam de multe ori în adolescență că mi-ar fi plăcut să mă nasc băiat. Și chiar eram mai băiețoasă, dar iată ce femeie superbă am devenit 😉

Revenind la lamentațiile domnului Jean, aici mi se pare și mie că s-a mers prea departe cu libertatea de a-ți alege sexul, genul whatever, de la vârste prea fragede când n-ai cum să știi exact că ești greșit cum ești și mai ales cum ar trebui să fii. E o chestie pe care trebuie s-o descoperi explorând, nu tăind direct organul considerat greșit. Dacă în România, după 90, am avut deja exemplul de experiment eșuat, pe o un biet copil cu ușor retard, care a fost Sorina (primul transexual de la noi), nici nu vreau să-mi imaginez ce o fi fost prin America și alte state mai avansate din punctul ăsta de vedere.

E invocat și Ceaușescu în „cercetarea asta”, care iese mai bine decât wokiști, prin comparație. Un anume român Klainerman, emigrat din România comunistă și devenit profesor la nu știu ce universitate americană, încearcă o comparație între ideologia woke și aia sovietică:

„Spre deosebire de totalitarismul tradițional practicat de fostele țări comuniste, cum ar fi România, unde am crescut, această versiune de totalitarism este blândă: își aplică ideologia nu prin încarcerarea disidenților sau prin eliminarea fizică a acestora, ci prin oprobriu social, sancțiuni colective, vinovăție prin asociere și discursuri impuse“

Și cam aici ajungem la adevărata durere a domnului profesor de la Sorbona, care e deranjat de faptul că universitățile îi „cancelează” pe profesorii care nu sunt de acord cu progresismul și sunt reclamați ca atare de studenți. Adică cum, să vină studentul să zică el ce și de la cine vrea să învețe, păi unde vom ajunge?! Iar deranjul e că wokismul a traversat deja, de ceva vreme, oceanul și începe să se manifeste și în Franța. Quel horreur!

Mai sunt atinse în carte și subiectul predării științelor, de exemplu matematica și biologia, care pe alocuri ar fi contestate de wokiști pe motiv că sunt rasiste sau coloniale. Mă rog, aici nu mă pronunț, înclin să cred că tot de niște exagerări este vorba, cred că științele se vor preda bine mersi în continuare și în SUA, și în Europa, și până la urmă dacă n-o mai rămâne nimeni pe aici dispus să respecte dictatura cifrelor, ne putem baza pe chinezi, că oricum sunt buni și la asta, nu? Adică n-o să se ducă omenirea de râpă din atâta lucru.

În concluzie , dom profesor admite și el că „deocamdată, valul woke se manifestă doar în lumea occidentală. Restul planetei nu face decât să privească cu uluire. Mulți îl văd ca pe un semn al epuizării civilizației noastre și sunt uimiți că moștenitorii unei culturi atât de bogate ca a noastră sunt hotărâți să o distrugă.”

Pare că dom profesor s-a cam grăbit cu înfierarea asta intelectuală a wokismului, căci iată, în SUA s-a schimbat vântul și dimpotrivă, wokiștii au a se teme acum de mânia conservatorilor. Dictatura fulgilor de nea a fost răsturnată de dictatura oamenilor de bine, care vor ca lumea să fie iarăși cum a fost, ba chiar mai mult decât atât. Bărbatul (alb) să fie bărbat, respectat, puternic și masculin, femeia să fie femeie, blândă, supusă, mamă eroină și gospodină. Deocamdată nu știm ce vor să se întâmple cu cine nu se încadrează în aceste tipare, dar nu pare că mai are cineva loc în poza familiei tradiționale ideale.  Apropos, ați observat că în noua administrație SUA parcă nu apar deloc negri? Oare de ce? Nu mai zic că Trump a postat un clip cu soții Obama cu corp de maimuțe, că deja aici discutăm de alt nivel.

Pe acest fond global, cartea domnului Jean de la Sorbona vine târziu și degeaba, pentru că nu este o cercetare filosofică reală, o invitație la dezbatere, nu găsește niciun argument în favoarea acestei mișcări, deși există mai multe pro decât contra și mai ales strigă, precum Petrică, „lupul, băăă!” după ce, vorba reclamei de la Intermarche, lupul a devenit vegetarian.

Știm din istorie că niciun drept nu a fost câștigat ușor, ci a fost nevoie întotdeauna de activiști vocali care să mai și exagereze pe ici pe colo, prin părțile esențiale. Numai dacă ne gândim câte femei au fost considerate isterice, doar pentru că și-au cerut dreptul la vot.

Dar până când va dispărea omenirea, pe mâna wokiștilor, o să dispară democrația, pe mâinile elitelor superbogate și corupte, care au tot interesul să ne facă să credem că lumea se duce de râpă, doar pentru că vor unii să fim tratați egal și să avem drepturi, indiferent ce culoare, sex, gen sau ideologie avem. E drept că și wokiștii au faliții lor, și exagerările de ambele părți nu fac decât să sperie oamenii aflați la mijloc, între cele două tabere, pentru că schimbarea nu a fost niciodată un lucru ușor, pentru nimeni. Domnul Jean de la Sorbona, filosof, gânditor prin definiție, a ratat ocazia de a deschide un dialog între aceste extreme, într-o lume în care de fapt nimeni nu mai vrea să asculte, vrea doar să strige că ceilalți sunt de vină.

Pe de altă parte, așa cum zice domnul Twain, prin gura micului Afină, treaba nu e de ieri de azi:

„Dar aşa se-ntâmplă mereu, omu-ncăpăţânat rămâne încăpăţânat toată viaţa, nu vrea să vază şi să afle singur nimic, iar când tu afli şi-i spui şi lui, nu te crede.”

Aia e. Iar am scris mult și nu citește nimeni. Ne întâlnim online la clubul de carte sâmbăta viitoare, pe 14 februarie, de la ora 20.00 (a României) ca să ne certăm între noi pe aceste teme. Căci presimt că și printre noi vor fi câțiva îngrijorați de ducerea de râpă a omenirii, din cauza wokiștilor. Dacă ați citit cărțile și vreți să ziceți ce părere aveți, intrați aici la data și ora anunțate.

Link de conectare la clubul de carte

Tags: America, Aventurile lui Huckleberry Finn, club de carte, discriminare, Jean-Francois Braunstein, Mark Twain, rasism, recenzie, Religia woke, sclavie, slider