Doamna de fier și piticul

Mă apucasem să scriu despre filmul pe care l-am văzu aseară – The Iron lady – când Boc și-a anunțat depunerea mandatului. Așa că divaghez un pic, dar tot acolo ajung, unde voiam inițial 😉

Așadar, despre gestul lui Emil Boc:

1. nu cred că va rezolva ceva – asta știe toată lumea, până și cei mai aprigi aclamagii ai acestei decizii

2. până și actul ăsta unilateral de voință – așa cum e denumită demisia în termeni prețioși – a fost atent programat de strategii de imagine ai puterii astfel încât să survină fix în cel mai bun moment: mai întâi s-a anunțat „zvonul” în oficios, apoi Boc a negat palid în week-end, apoi a apărut duminică seara doamna cu bilețelele colorate din Guvern, care a lăcrimat anticipat de mila celui mai de treabă premier din crizele României, iar luni, piticului nu i-a mai rămas decât semnalul de „sunteți în direct” de la reporterii de teren ai televiziunilor, ca să rostească zâmbind înghețat ceea ce scria pe prompterul de la Cotroceni. Așa s-a dat startul la olimpiada dezbaterilor, zvonurilor, mâncătoriilor și pupatului în fund la nivel național.

Observați că până și somnorosul Crin s-a trezit de cu noapte special pentru ocazia asta, ca să se poată adresa națiuni la orele 10.34, imediat după demisia lui Boc. Cred că și-a pus ceasul să sune aseară cu gândul să fie la prima oră disponibil la demisia lui Boc. Dacă nici asta nu mai e punere în scenă, eu nu mai am nimic de adăugat.

În România numai zăpada mai cade necontrolat. Dar chiar și ei i-au luat rating-ul politicienii, programând acest eveniment cu dungă galbenă de breiching niuz în ecranele laice ale televiziunilor, după o săptămână în care și-a făcut destul de cap cu codurile ei roșii și portocalii.  Gata, ne-a ajuns, acum ne punem pe treabă. Schimbăm primul ministru – zice Udrea. Schimbăm guvernul – zice Boc, care nu și-a dat demisia doar pentru el, ci a depus mandatul guvernului. Până diseară vom vedea totuși care a avut dreptate. Doamna cu bilețelele sau piticul?

***

Pentru mine tevatura asta a venit, cum vă spuneam, după vizionarea filmului „The Iron lady”, un fel de biografie romanțată a baronesei Margaret Thatcher. Un film care din păcate e artistic, nu documentar, și care ratează magistral ceea ce ar fi putut să-l facă un film autentic și excepțional.

Da, păcat de rolul interpretat formidabil de Meryl Streep, pentru că povestea te îndreaptă într-un unghi în care – zic cunoscătorii Doamnei de fier – ea n-ar fi mers niciodată: lupta feministă. Filmul accentuează aspecte emoționale și inutile pentru imaginea lui Maggie, în detrimentul unora mai valoroase din viața fostului prim ministru britanic.

Mi-aș fi dorit mai degrabă să înțeleg ce a făcut ea după ce a plecat la Oxford din băcănia familiei, până să intre în politică. Filmul nu ne arată decât o domnișoară înțepată, parașutată misterios din midle class-ul britanic într-o cină cu finanțatorii Partidului Conservator, unde e invitată să se retragă de la masă împreună cu doamnele – vezi bine, societatea misogină conservatoare a Marii Britanii din anii 50-60 – și să-i lase pe domni să discute despre politică. Apoi îi explică cu voce de sufragetă viitorului ei soț că viața trebuie să însemne ceva, că ea nu dorește să sfârșească spălând o ceașcă de ceai, ca orice gospodină medie din regat.

Mi-aș fi dorit de asemenea să văd mai mult din deciziile ei ca prim ministru – despre care unii spun că a avut viziune și curaj – în loc să văd o bătrână senilă care desface cuvinte încrucișate împreună cu soțul ei mort de opt ani. Poate că acum așa o fi, dar portretul ecranizat e al singurei femei prim ministru din UK, nu al unei pensionare de 80 de ani, retrasă din viața publică.

Cred că Doamna de fier ar fi meritat o serie documentară făcută în stilul BBC, chiar cu Meryl Streep în rolul principal, dar în care să înțelegem mai clar în ce a constat măreția acestei femei. Din cele câteva replici cu tâlc din filmul actual nu simți decât că vrei să știi mai mult. În timp ce scenariștii aleg să ne demonstreze – la final – că până și cele mai mărețe caractere politice sfârșesc prin a spăla o ceașcă de ceai. Ceea ce nu i se va întâmpla cu siguranță Boc-ului nostru, nici măcar la 80 de ani.

Tags: cronica de film, demisie Boc, Emil Boc, Margaret Tatcher, Meryl Streep, The Iron lady