Am avut o discuție pe tema asta, la o masă cu niște prieteni, pornind de la cazul Anania, despre care scrisesem aici părerea mea. Azi a murit omul, și așa mi-am amintit de disprețul cu care i-am tratat gestul disperat de a merge la Viena ca să-și mai cumpere niște timp.
S-a discutat atunci, la masă, dacă 90 de ani e de ajuns sau nu ca să spui „am trăit destul, ce-o vrea Dumnezeu!”. Unii dintre noi eram de părere că acel prag ar fi suficient, dincolo de care n-ar mai trebui să fii disperat după viață. Alții au spus că în viață nu există acel prag, nici la 90, nici la 150 de ani. Există doar dorința disperată de a mai prinde, chiar și numai un răsărit de soare, cu orice preț.
Apoi am mai avut o discuție pe tema asta cu mama, care la 70 de ani (aproape) zice că parcă i-ar părea rău să moară, deși o enervează din ce în ce mai mult diversele neputințe care o încearcă cu vârsta. Când era mai tânără și ei i se părea că 70 ar fi de ajuns. De pe pragul ăsta, însă, nu mai vede lucrurile la fel. Chiar și printr-o cataractă, sau îndopată cu medicamente, viața se vede dezirabil.
Am întrebat-o pe mama dacă preferă să facă orice sacrificiu și să-și prelungească o viață care nu mai e chiar de calitatea cu care era obișnuită (din punct de vedere al sănătății, nu al huzurului) sau să lase lucrurile în voia lor, și să folosească la altceva pensia pe care o bagă în profitul companiilor farmaceutice. Mi-a răspuns că teoretic ar alege varianta doi, dar … Și mi-a amintit-o pe mamaie, care și la 80 de ani zicea că n-ar vrea să moară, că abia atunci ajunsese și ea să trăiască bine. Venise la oraș și stătea la noi la bloc…
Trecând peste partea emoțională a relației cu mama, la a cărei moarte n-aș vrea să mă gândesc, pentru că o vreau cu mine cât mai mult posibil, mi se pare că problema se poate pune la rece și astfel: că atunci când ajungi să te plângi mai mult decât să te bucuri, poate că e momentul să nu te mai cramponezi. A nu se înțelege că pledez pentru eutanasie sau sinucidere. Ci mai degrabă pentru ideea de detașare. Dacă îți e la îndemână.
Vorbind despre asta cu altcineva, recent, am înțeles că oamenii se împart în
– cei terifiați de ideea că vor muri, și care ar face orice ca s-o împiedice
– cei care-și așteaptă moartea cu aceeași lipsă de emoție cum așteaptă porția de spaghete la cârciumă
Mărturisesc că eu nu știu în momentul ăsta în care categorie mă aflu. Declarativ m-aș băga în a doua, dar când o veni spectrul după ușă nu știu cum voi reacționa. Poate vom trăi și vom vedea. Poate ne va lua prin surprindere.
Voi ce părere aveți, dacă ar fi să aflați cât mai aveți de trăit, ce faceți? Vă dați de ceasul morții ca să mai câștigați timp, în orice condiții ar fi să-l petreceți? Și dacă da, pentru ce anume? Sau vă resemnați că atât a fost și gata?
b)
E o chestie naturala si inevitabila. Mi se pare ridicol sa te temi de ceva atat inevitabil, e doar un motiv inutil de stres. As dori sa traiesc mult, sa vad cum evolueaza lumea, pentru ca e interesant si scade plictiseala, dar daca nu se poate… asta e.
Numai un mincinos, un ipocrit sau un tâmpit poate să spună că nu se teme de moarte.
Deşi, de fapt, nu e teamă, ci revoltă datorată neputinţei. Nu mori când vrei tu, mori când mori.
Nu stiu. Probabil prima jumatate din a)
N-as face chiar orice…
Da, ma tem de moarte. Pe de alta parte, am facut destule chestii riscante,as fi putut sa mor de cateva ori daca as fi avut putin ghinion. Mi-a fost frica de fiecare data inainte si chiar si dupa plangeam de fericire ca n-am patit nimic sau tremuram la modul varsat jumatate din paharul cu suc de portocale din mana.
Nu stiu insa daca nu cumva ma tem mai tare de efectele pe care le are trecerea timpului, de ideea ca de acum incolo doar ma degradez, fizic si mental. Ma loveste chestia asta de fiecare data cand vad oameni care au imbatranit si s-au degradat cel putin fizic fata de cum erau inainte. Ma sperie…
O viata are omu’ si-o gaura-n cur! Cam asta e filosofia de viata. Buna, rea, nu stiu, dar ideea e ca tre’ sa-ti traiesti viata, nu sa petreci timpul intre munca si gindindul la moarte. Normal, nu sint adeptul exceselor: tre’ sa stii sa le faci pe toate, cite putin. Cred ca in sablon se potriveste si faptul ca – sanatos fiind – m-am lasat de fumat la 41 ani. Been there, done that! Acu’ mergem mai departe. Cit mai spre suta!
Partenerul meu de viata a avut in 2009 un accident (l-a lovit o masina cind mergea cu bicicleta si s-a spart tot- casca l-a salvat), din care era sa se duca pe lumea cealalta. In dimineata aia tocmai ne impacasem dupa o perioada in care fuseseram certati si indepartati unul de celalalt. A scapat cu bine, dar in perioada cit a fost in coma la spital ma gindeam mereu ce bine e ca apucasem sa ne impacam si cit timp important din viata pierduseram in conflicte stupide.
De atunci, filosofia mea de viata este ca poti muri in orice clipa, nu prea are rost sa te gindesti la asta. Ce e important e sa fii impacat cu viata ta in fiecare moment, ca nu se stie care e ultimul: sa le fii spus ca ii iubesti celor pe care ii iubesti, sa nu ai lucruri nerezolvate pe constiinta, sa fi facut cit mai bine si complet ce ai avut de facut, si sa fi bifat ceea ce iti doreai cel mai mult (ma rog, asta e conditionat de bani, dar ideea e sa iti alegi prioritatile in functie de resurse).
Si mai e o chestie (se preda in trainingurile motivationale, bla bla): cind vei fi pe patul de moarte, sigur nu iti vei spune: as fi vrut sa stau mai mult timp la servici, sa fi terminat mai multe proiecte acolo, sau sa ma fi uitat mai mult la televizor. O sa iti spui: as fi vrut mai mult timp cu familia si prietenii. Mereu ma gindesc (si) la asta…
sa le fi spus – e un i in exces mai sus- scuze. Nu vreu sa mor fara sa fi facut corectia asta…
:)) mie textul asta imi pare o spovedanie, in care va cereti scuze ca ati fost putin rea cu IPS Bartolomeu (culmea e ca am rezonat total la textul ala)
Xanaxdu – cred ca numai prin prisma gandului la moartea posibila a celor iubiti putem sa evaluam corect aceasta chestiune. Sau poate ca tocmai filtrul asta ne face subiectivi, nu stiu, cert e ca eu sunt confuza momentan in legatura cu subiectul asta.
GeorgeL – despre morti cica se spune numai de bine 🙂
@Béranger: Nu mă gândeam că aș fi, dar pesemne în adânc, undeva, sunt ori mincinoasă, ori ipocrită, ori tâmpită. 😀 Nu mă tem de moarte, e un lucru firesc al naturii, ba chiar sunt curioasă în legătură cu ”lumea de dincolo” ( dacă există ). Daarrr … că nu vreau să mor ACUM, e altceva, asta nu înseamnă că m-aș teme.
Să-ți răspund și ție, dollo, la prima întrebare. Mi-ar plăcea ca persoana respectivă sau cine fras m-ar informa în legătură cu data morții mele să fie SIGURĂ, dar absolut SIGURĂ că atunci o să îmi dau duhul. Nu de-alta, dar dacă tot o să-mi fac de cap în urma veștii, măcar să nu întârzie ceasul morții sau să se amâne, că om m-am făcut atunci ! 😛
@Miscellaneous: păi lumea de dincolo nu există. Altceva?
Numai cine nu-şi dă seama ce nimic urmează (adică nu mai urmează nimic!) nu se sperie…