N-am mai văzut Bucureștiul așa de aglomerat de la aprinderea luminilor în cel mai înalt brad din lume (?) când am devenit prizonierii mulțimii curioase, striviți în vitrina de la Unirea, cam pe unde e H&M acuma. Noaptea albă a muzeelor a fost un pretext pentru românul petrecăreț să invadeze orașul.
Un lucru bun care se întâmplă orașelor turistice organizate a semănat cu o Apocalipsă pentru București. S-a mers în coloane lungi și greoaie pe trotuare, s-au împărțit flyere pentru diverse cârciumi, servicii și evenimente (toate transformate apoi în gunoaie), s-a stat la cozi descurajante la muzeele pe care, în viața cotidiană, nimeni nu le bagă în seamă, iar la final s-a mâncat și băut în formațiuni înghesuite în Centrul istoric, unde dacă se arunca cu gaz sarin murea cel puțin jumătate din populația activă a Capitalei.
Zic că Bucureștiul n-a fost pregătit pentru succesul ăsta, pentru că dacă s-ar fi închis circulația pe Calea Victoriei, de exemplu, ar fi fost mult mai relaxată toată perindarea pietonală. Or așa, ne-am călcat pe bătături și noi, pietonii, și nici șoferii n-au circulat prea fluent. Iar scuza că „lasă că la anul facem mai bine” nu prea mai e valabilă, că deja manifestarea asta are o vechime de câțiva ani. Și în ciuda înghesuielii și a cozilor crește inexplicabil în popularitate, an după an.
Singurii care au avut de câștigat din seara asta au fost cu siguranță cârciumarii din București. Când o să afle și Primăria Capitalei cum se organizează astfel de treburi din care se mai câștigă și bani probabil că unii dintre noi o să fim demult în cimitir. Și nu într-unul istoric precum Bellu, care a fost și el „pelerinat” aseară.
***
Noi am vrut să mergem la Observatorul Astronomic, să ne uităm romantici la stele. Nu știu ce a fost în capul meu (că pe mine m-a mâncat în cur) și mai ales nu am o explicație logică de ce nu am mers până acum la Observator, că doar nu are vreo taxă astronomică de vizitare în timpul anului. Cum de altfel se întâmplă și cu restul muzeelor. Mulțimea aia de aseară nu a stat la cozi doar pentru că era gratis, ci pur și simplu din prostie. Părerea mea. Adică nu era nici măcar motivul că dacă nu apuci să vezi în seara aia, nu mai vezi niciodată. Parol! Să stai la cozi de sute de persoane, doar ca să te benoclezi prin telescop sau să te uiți la niște picturi la Muzeul de artă sau să vezi niște rafturi cu cărți la Biblioteca centrală, asta eu zic că e tâmpenie. Că depășește și granițele evenimentului și pe ale mondenului. Un grup de patru care venise tot pentru Observator, a făcut cale întoarsă, cu o replică agramată, de haz de necaz „ăsta e al doilea muzeu care l-am văzut în seara asta, hă, hă!”. Iar un puști care făcea mișto de prietenii lui de la coadă le spunea că „asta e ca coada la moaște, mă!”.
***
Dacă am văzut că la Observator e coada aia, ne-am întors spre casă pe Calea Victoriei (că la dus o luasem pe Magheru). Altă cocălăreală. O ocazie să vezi cât de meschină e victoria în România. O stradă dedicată mașinilor, pe care dacă vrei să te plimbi nu ai la dispoziție decât un trotuar îngust, care pe multe porțiuni dispare pur și simplu. De asta nu înțeleg rostul magazinelor de lux de pe ea. Strada aia nu le avantajează. Cine își permite să se îmbrace de la Armani, să poarte ceasuri Helvetansa sau bijuterii Cartier ori vine cu limuzina (și n-are cum s-o parcheze în ușa magazinului), ori vine în plimbare, după ce a admirat… nu se știe ce în împrejurimi, că n-au ce. În loc să fie o arteră de shopping, de exemplu, Calea Victoriei e o conductă corodată care face legătura între sediul Guvernului și coada calului lui Carol I din fața Palatului regal.
***
La care coadă (a calului) și la ce e sub ea se uitau fix ăia care stăteau la mesele întinse pe trotuar în fața clădirii Bibliotecii Centrale Universitare. În rest, de-o parte și de alta a Pieței Palatului era lumea de pe lume. Unii stăteau la coadă pe lângă gardul Palatului, ca să intre la Muzeul de artă. Alții stăteau la altă coadă, în partea opusă, în parcarea de la Cina, unde fusese amenajat cu ocazia asta un soi de „muzeu labirint”. Nu știu ce era în el că ar fi însemnat să stau la o coadă de vreo oră, pe puțin, ca să aflu. Și zău dacă de asta ieșisem din casă.
Așa că ne-am scurs la vale, cu gândul să traversăm Centrul istoric și să ajungem la Unirea. A, iar pe șosea, nici șoferii nu aveau vreo viață mai bună. În ciuda efectivelor de poliție care struneau mulțimile iubitoare de muzeologie, pe străduțele pe care se dorea viratul la stânga, de exemplu, de pe Calea Victoriei, era aproape imposibil să intri cu mașina, pentru că trecerile de pietoni erau blocate de fluxul continuu al celor care le traversau. Motiv pentru un taximetrist isteric să claxoneze de era să-l ia la bătaie mulțimea pașnică de muzeofoni.
***
În Centrul isteric era cum vă spuneam. Parcă s-ar fi dat gratis băutură și mâncare. Niciun centimetru de pavaj nu fusese iertat. Toate străduțele pe care primăria a apucat să le reabiliteze fuseseră cucerite de cârciumi, mese, scaune, clienți. Iar pe îngustul culoar rămas între terase era un flux continuu de trecători.
Imaginea care mi s-a părut că se potrivește cel mai bine în context erau treptele Băncii Naționale a României, pe care se odihnea, printre pahare de plastic golite de bere, populația obosită a României.
Cred că Boc nu putea să-și dorească o manifestare populară mai entuziastă decât asta de aseară, cu ocazia realegerii lui în funcție, și, firește, cu prilejul ieșirii din ticăloasa recesiune care ne-a încercat viteaza națiune.