Mă întreabă un amic cum se desparte în silabe cuvântul „înot”. Că eu sunt ziaristă, tre să știu 😀 Și are fata lui temă de făcut pentru acasă. I-am zis că în presă când nu ești sigur folosești sinonime 😉 Dar omul zice că tema e serioasă și că a pus pe jar toată familia din cauza acestei dileme. Așa că ne-am apucat să facem calcule.
Dacă desparți în gând, cum făceam la școală, îți dă că ar trebui să ai doi de n – adică în-not. La ochi arată cam aiurea să-l desparți după regula cu consoana care trebuie să se ducă în a doua silabă – adică î-not. Amicul spune că directoarea soției – mare cunoscătoare de limba română – zice că înot, înalt sunt cuvinte monosilabice. Lui îi par cuvine șchioape, mai ales după ce latinescul înnotare a pierdut al doilea n în… valahă. Ce mai, omul răscolise internetul și mai rău și-a bulversat copilul. „Tată, țara e împărțită în două, așa că nu știu cum trebuie să-ți faci tema!”. Eu nu-mi amintesc să fi fost nevoită vreodată să despart cuvântul ăsta în silabe. Iar de când scriu în word chiar că nu-mi mai pasă.
Până la urmă mi-am dat cu părerea că ar trebui să se ia după regula cu consoana, să despartă î-not și dacă vicleana doamnă învățătoare, care le-a dat această temă, are altă variantă, să le-o explice. Că de aia e plătită din taxele și impozitele părinților 😀
Totuși, știam că fiica omului e în clasa I și mi se părea că îi bagă prea devreme în dileme din astea existențiale pe care, iată, le ai și la 40 de ani. Să se fi epuizat literele de la alfabet deja din vacanța de iarnă? Oho, zice tatăl, n-am învățat încă toate literele, dar deja rezolvăm ecuații cu o necunoscută și probleme de logică și perspicacitate. O să ajungem departe, zice el. Și-mi dă un exemplu de test pe care l-a primit fiica lui la școală: ai într-o cutie șapte bile albe și cinci negre. Câte bile trebuie să scoți din cutie ca să fii sigur că o să scoți cel puțin una neagră? A se înțelege să le scoți orbește, nu vezi ce e înăuntru … Cam cum ar fi trebuit să facă doamna Roberta Anastase ca să numere voturile în Parlament, dacă nu i-ar fi mers sistemul electronic de numărare 🙂
Copilul învață la o școală normală, de cartier, aleasă pe criteriul „doamna învățătoare e bătrână și are reputație că a scos numai elevi buni din mână”. O fi bine, o fi rău că elevii ei își fac temele încă din clasa I numai și numai cu ajutorul părinților, că singuri nu reușesc? Și uneori nici cu părinții nu prea le iese, după cum se vede. Adică, sunt de acord că părintele trebuie să se implice în educația copilului, nu să-l lase doar în seama școlii, dar până la urmă tema pentru acasă nu trebuie să arate cât de deștept e părintele, ci cât a reușit copilul să prindă la oră. Sau mă înșel?
Și pentru că tot nu am dat ieri o tema săptămânii, să zicem că e asta: dacă îmi spuneți cum se desparte în silabe înot, vă spun și eu rezolvarea la aia cu bilele 🙂
Tema pentru clasa a II-a: „scrieti trei cuvinte care se termina in silaba „.
Silaba , nu grupul de litere. Tin sa spun ca nu a fost formulata de invatatoare, era un exercitiu caietul suport aprobat de Ministerul Educatiei.
silaba e ”CHI”
Nu cred ca se poate termina un cuvant in „-chi”, pentru ca in pozitia asta „i” e doar semnul palatalizarii ocluzivei /k/, la fel cum e in „lupi”, nu e 100% vocala, deci nu se poate desparti in silabe „lu-pi” (aici e o palatalizare a consoanei labiale /p/).
Mai sunt cunoscute si sub numele de „semi-vocale”, dar mi se pare aducatoare de confuzii etichetarea, cred ca e mai simplu de inteles ca in cazurile astea se schimba statutul consoanei decat a zice ca „se adauga o semivocala”.
Oricum, sunt curioasa sa vad solutiile „temei” propuse in caietul aprobat de minister:)
„o-chi”, insa nu confunda substantivul „ochi” (o singura silaba), cu verbul „a ochi” (doua silabe atît la forma de infinitiv scurt, cît si la forma de perfect simplu persoana a treia singular).
@ Dollo: „î-not”, evident. nu conteaza cit de scurt e cuvîntul, ci cîte vocale accentuate are. un exemplu si mai interesant este cel al infinitivului scurt al verbului „a ai” (= „a usturoia” – in Ardeal, usturoiului i se spune „ai”, cuvînt de origine latina, avînd acelasi etimon cu frantuzescul „ail”, cu italienescul „aglio”, cu friulanul „ai”, cu castilianul „ajo”, cu asturianul „ayo” etc.): infinitivul scurt si perfectul simplu pers III sg al verbului „a ai” are doua silabe care se despart in felul urmator: „a-i” pt ca fiecare dintre cele doua vocale este accentuata. acum e drept ca ardelenii (cu exceptia mocanilor) nu folosesc perfectul simplu si ca orasenii, mai scoliti, folosesc mai mult sinonimul „a usturoia” in locul lui „a ai”, dar avînd în vedere ca substantivul „ai” si verbul „a ai” nu au disparut înca din limba…
ai dreptate, in cazul in care /ki/ e in pozitie finala accentuata, /i/ e vocala. a trecut ceva vreme de cand aveam de-a face o data pe saptamana cu analize fonetice, mi-am pierdut reflexele:)
Singurul cuvant care-mi vine in minte este hasmatuchi. Recunosc ca habar n-am avut de el pana la douazeci si ceva de ani cand am vazut pe o taraba ceva care semana cu patrunjelul si am intrebat ce buruiana este.
Corect, astfel de cuvinte sunt in general cele provenite din greaca ramane de discutat cum se scriu, cu ‘-ki’ sau cu „-chi”. Numele se scriu evident cu „-chi”, ex. Patrichi. Exista insa si un cuvant romanesc (sau cel putin fara alta etimologie cunoscuta) -Sca-ra-oţ-chi.
Oricum, sunt convinsa ca intentia autorilor caietului era sa ceara copiilor sa scrie cuvinte care se termina in „chi” indiferent de despartirea in silabe(ex. ridichi), nu sa ii chinuie cu astfel de subtilitati lingvistice. Manualele si alte materiale didactice sunt pline de greseli, unele flagrante.
Trebuie să recunosc: problemele lingvistice româneşti sunt cu mult mai grele şi dau mai multă bătaie de cap părinţilor din România.
Spre deosebire de aceştia, problema mea e umilă: mă chinui să-i găsesc juniorului o explicaţie pentru faptul că litera „i” se citeşte altfel în ultimul cuvânt din seria următoare:
– first
– firm
– fire
„i” are destul de multe realizari fonetice in engleza, si nu cred ca exista o anumita regula dupa care sa stii sigur care-i care, cam aceeasi poveste cu verbele neregulate, „asa este” e explicatia cea mai sigura pentru mine, daca nu vrei sa intri in detalii de reminiscente nush de care de pe vremea lu’ d-ale Shakespeare sau dinainte…
verbele neregulate in engleza sunt o poezie. 3 forme, mari si late. in schimb alea din franceza…………..
uite c-am mai invatat si eu putina teorie. cu silabele si vocalele accentuale. parca nu-mi amintesc sa fi facut atata teorie in scoala generala.
nu-i din generala teoria, ii din faculta:)
singura explicatie care-mi vine doar uitandu-ma la cuvinte, este aceea ca in primele doua cuvinte, i-ul este urmat numai de consoane. in ultimul, dupa i este o consoana si o vocala.
dar nu-mi dau seama daca se aplica in orice situatie.
nu prea merge asa, se ia mai degraba din punctul de vedere al realizarii fonetice contextuale, dupa sunetele inconjuratoare, nu dupa litere.
de exemplu in „sing” , „i”-ul e urmat de 2 consoane, si se zice /i/, pronuntia e diferita fiindca grupul „ng” o dicteaza, spre deosebire de „schwa”-ul din „first” sau „firm”, realizat astfel din cauza „r”-ului urmat de consoane (spre deosebire de „sire” sau „sir”)
Mi-am adus aminte de scoala 🙂 , ce m-ai ma chinuiam cu matematica !
Ioana, se pare că explicaţia ta stă în picioare. Mulţumesc.
Acum să văd cum i-o „traduc” juniorului, ca să fie pe înţelesul lui 😉
î-not
san-chi hihihi!
Văd şi o parte practică pe termen lung. Şi anume, poate aşa se poate ajunge ca după 12 clase nici un elev de pe băncile şcolii nu va mai ieşi analfabet, nu va mai cădea BAC-ul.
Daca in salile de curs ar fi existat astfel de dezbateri precum cele de aici, cu siguranta as fi invatat cu mult mai multa placere cand eram in scoala.
Intr-adevar mi se pare si mie timpuriu sa faca asa ceva la clasa I. De asemenea mi se pare timpuriu pentru ecuatii. Parca pe vremea mea era o forma de aritmetica, extrem de dificila pentru cine a invatat deja cum e cu ecuatiile de grad I, dar mult mai pe intelesul unui copil.
Iar la problema cu bilele, raspunsul tre sa fie 8. Asta imi spune logica, dar sunt foarte curioasa cum se deduce asta prin calcule
„Mă întreabă un amic cum se desparte în silabe cuvântul „înot”. Că eu sunt ziaristă, tre să știu 😀 Și are fata lui temă de făcut pentru acasă. I-am zis că în presă când nu ești sigur folosești sinonime” In cazul de fata, exista sinonime – la a inota? Si daca da, cum se desparte in silabe?
trebuie să lucrezi câțiva ani în presă ca să înțelegi asta 🙂
Nu stiu ce e in capul celor care fac aceste manuale. Dupa o metodica simpla, se spune ca se incepe de la usor la greu si de la simplu la complex. Chiar daca copiii se nasc din ce in ce mai inteligenti, asta nu insemna ca trebuie sa-i fortam de la varste fragede. Daca uneori nu pricepem noi, parintii, cum poate sa priceapa un copilas???
Dollo, poate te ocupi intr-o zi de realitatea sitagmei „Ca de aia e platita din taxele si impozitele parintilor”, mult uzitata ca argument suprem mai ales in media. Nu de alta dar in Romania unde evaziunea fiscala e de circa 65 % esti sigura ca parintii platesc invatatoarea sau este exact invers, ca invatatoarei i se opresc toate darile pe statul de salarizare. Imi aduc aminte acum cativa ani o reporterita de la PRO TV( numele institutiei media poate fi schimbat ca si timpul folosit) a invocat zicerea respectiva( traieste din banii nostri) vis-a-vis de refuzul nu stiu cui de a da relatiile solicitate.Ca sa aflu ulterior ca postul respectiv era dator la fisc cu enspe milioane de dolari. Sa nu mai vorbim de golaneli practicate pentru evitarea unor taxe(vezi soferi ori electriceni platiti pe drepturi intelectuale ! ) Ce zici, te bagi ?
Alex, am folosit sintagma tocmai pentru a accentua faptul că se folosește aiurea de cele mai multe ori. Era o ironie, se pare că nu mi-a ieșit 🙂 De băgat m-aș băga eu în multe, dar din păcate nu am atâta timp cât mi-ar trebui. Dar nu zic nu, vom vedea