În week-end l-am sărbătorit pe prietenul mamei, care a împlinit 84 de ani. De fapt a fost o combinație de tort cu colivă, pentru că mama a făcut totodată și o mică pomană pentru morții familiei. Oricum nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre amintirile celor doi (el 84, ea 70 de ani) din celebra iarnă a lui 54, la care se tot face trimitere zilele astea.
Ne uitam toți la apocalipsa albă de la TV și mama s-a revoltat la vederea unei muieri din Buzău care se isteriza la cameră, cu doi cârnați în mâini, ocărând primarul, sistemul și tot mapamondul că ea nu are cum să-și hrănească familia din puținul primit ca ajutoare. „Păi cum să n-ai tu, femeie în toată firea, ce mânca iarna în casă, dar ce gospodină ești tu?! Înseamnă că e ultima puturoasă a satului dacă așteaptă de la lume”, conchide mama cu năduf.
Apoi a început să ne povestească cum în iarna lui 54 avea 13 ani și că într-adevăr casa și toate acareturile au fost îngropate în zăpadă, ca acum. Mamaie era văduvă de război, cu trei copii, dar avea vacă, porc și câteva oi. Mama zice că nu era nici bogată, dar nici cea mai săracă din sat. Era o gospodină care știuse să-și producă în bătătură tot ce trebuia familiei ei.
Și, a venit armata? o întreb eu. „Nu, mamă, n-a venit nicio armată, mămica și cu nenea (fratele cel mare care avea 19 ani) au săpat niște tuneluri până la șură și până la grajd, ca să putem să dăm de mâncare la animale și să avem cu ce face focul. După câteva zile au reușit să sape un șanț adânc și până la poartă, dar acolo au făcut trepte ca să putem ieși pe drum, că zăpada era cât gardurile și pe drum. Și nenea ne-a făcut o sanie din niște crengi de salcâm și o scândură și ne-am dus să ne dăm cu sania”.
Seara când au revenit acasă mamaie încinsese soba care încălzea camera de dormit și bucătăria în același timp. În bucătărie soba se prelungea cu o plită. Nu aveau lemne, se încălzeau cu ciocanii și cocenii rămași de la vacă. După ce încingea bine soba și ăia ardeau, punea pe jarul rămas o tavă mare cu varză murată, tocată, cu untură, din care mâncau toți, cu mămăligă. La urmă, lapte acru și către dimineață probabil se grăbeau toți către șură, al cărei spate servea și drept budă. Tot ce se consuma era produs în gospodăria proprie. Nu aveau nevoie nici de armată, ca să-i deszăpezească, nici de solidaritatea orășenilor să le ducă mâncare. Știau de cu toamnă că vine iarna și că trebuie să se asigure cu provizii ca să reziste pe cont propriu. „Așa era la țară, mamă, dar așa e și acuma, ăștia de urlă la TV sunt puturoșii satului, dacă nu au ei ce mânca!”.
Pentru că, orășenii aveau altă grijă, nu să facă chete la chemarea iRealității. Trebuiau să facă planul în fabrici și uzine, pentru construirea comunismului și propășirea neamului, vezi bine. Prietenul mamei era în 54 maistru la o întreprindere din București. Își amintește că atunci au dormit o săptămână în fabrică, în sala de mese, ca să fie siguri că vor face planul. „Au fost ținuți oamenii în uzină, că dacă plecau acasă nu mai ajungeau înapoi. Dormeam în sălile de mese, ni se aducea pâine cu rucsacul de la Bariera Vergului și am reușit să facem planul, în ciuda înzăpezirii. Da, așa era pe străzi, cum arată ăștia în poze, cu nămeții cât tramvaiu, dar nu se văita nimenil!”.
Și la sat și la oraș oamenii știau ce aveau de făcut. Nu se revolta nimeni non-stop la televizor că primarul ține munți de ajutoare numai pentru el, și niciun om politic nu plângea demagog pe umerii ninși ai cetățenilor manipulați în războiul zăpezii. Deși nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, cred că principalele rele care i s-au întâmplat României în ultimii 20 de ani sunt astea: televiziunea de știri și reporterul apocaliptic care transmite de la locul faptei.
Atitudinea de asistați pe care o afișează oamenii în așteptarea armatei, a primarului, a premierului, după ce Dumnezeu, pe care-l invocau în mod curent, le-a răspuns cu troiene, este rodul celor 20 de ani de democrație în care s-a demolat vehement munca patriotică, dar s-a păstrat ipocrit așteptarea intervenției paterne a statului. Înjurăm comunismul, vrem libertate, dar când dăm de greu înjurăm statul că nu e suficient de grijuliu cu cetățeanul.
Iar televiziunile se fac că nu văd nimic și nu învață nimic din ultimii zece ani de inundații și alte calamități în care, an de an, negreșit, se petrece același lucru ca acum – soldații construiau diguri sau dădeau la lopată, iar bărbații satului stăteau la cârciumă sau în poartă. Pentru că nimic nu aduce rating mai mare decât să înjuri autoritățile că nu ne fac, nu ne dau, nu ne ajută. Iar cultivarea în mentalul colectiv al acestei sintagme – autoritățile nu și-au făcut datoria – asigură păstrarea publicului captiv, prin perpetuarea generațiilor de asistați social pe care statul va trebui să-i ajute în curând să se șteargă și la cur, în regia și sub luminile reflectoarelor de la marile televiziuni naționale.
Da, a fost mai bine în 1954, mai ușor, pentru că oamenii nu uitaseră încă războiul, nu așteptau să le pice nimic din cer sau de la București, acceptaseră disciplina și munca pentru că erau singurele căi de reușită. Iar cei care se vor grăbi să mă înjure că sunt nostalgică după comunism, să se gândească un pic cum or fi reușit japonezii să se descurce cu toate calamitățile lor și chiar cu deszăpezirile alea spectaculoase cu care circulau filmulețe pe internet? Ăia nu sunt comuniști, sunt doar niște oameni pe care-i admirăm exact pentru munca, disciplina și onoarea de care dau dovadă.
***
Un PS necesar (pentru unii) – Atunci când am scris această postare nu am vrut să arăt nici că omenirea trăia mai bine în 54, nici că autoritățile noastre competente sunt demne de laudă. Am vrut să subliniez mentalități care îi împiedică pe oameni să evolueze, pentru că se încăpățânează să aștepte ceva de la un stat incapabil să-i ajute. Nu am scris (de data asta) și despre autorități nu pentru că ar fi fost fără prihană, ci pentru că nu era nimic nou de spus despre niște instituții care dau încă o dată măsura incapacității cronice. Până la urmă statul suntem tot noi. De ce am fi mai breji pe drumurile naționale, dacă în curțile proprii nu ne descurcăm? Dar oamenii ăștia, care azi se plâng de primari, că nu le-au dat suficiente ajutoare, ghici ce vor face la vară? Vor vota cu aceiași primari, pentru o pungă cu ajutoare. Sunt gata să pariez pe asta.
Celor care ați înțeles mesajul acestei postări vă mulțumesc pentru vizită, că ați citit și share-uit în număr copleșitor de mare. Vă mai aștept. Cei care nu rezonați cu acest punct de vedere, sunt sigură că veți găsi suficiente alte locuri unde se scrie pe placul vostru. Nu e nevoie să ne înjurăm pentru atâta lucru. Mai ales că nu ne datorăm nimic.
Sunt adeptul total al acestui articol.
Am 51 de ani, sunt de meserie inginer, sunt un om modest si muncitor si tot ce am facut in viata a fost facut prin munca cinstita.
Nu astept pomana de la nimeni, iar parintii mei precum si viata traita (de dinainte si de dupa ’89) m-au invatat ca, in primul rand trebuie sa „pun eu mana” si apoi sa astept de la altii s-o faca.
Oricum pe zi ce trece sunt tot mai deceptionat de unele (majoritatea ?!) din asa-zisele „noi valori” ale societatii romanesti: banul castigat usor si cat mai repede, prin cat mai multa incompetenta si nemunca, prin cat mai mult tupeu si coruptie, prin jaf si spoliere a fostelor valori (de altfel, la vremea lor, bunuri publice – ale intregii societati) create de fosta societate pe care am hulit-o, „la global”, aproape toti, prea des.
Incerc (…si este din ce in ce mai greu) sa identific si sa ma inconjor de oameni care au o gandire similara, cu o aceeasi ierarhie a valorilor reale, ca sa incercam noi toti sa mai facem cate ceva, atat cat se mai poate face.
Multumesc anticipat. pt rabdarea citirii eventuale a acestor randuri si va rog sa-mi dati de veste in cazul in care aveti aceleasi ganduri/pareri sau chiar solutii
braduth@gmail.com
Acum e randul propagandei electorale!!!Diaconescu a inceput deja!!!traim intr-o tzara de nebuni!!!
Genial! F adevarat! Totusi tin sa mentionez ca inca exista oameni „ca-n 54″… prin nordul moldovei, bucovina.
Foarte bine zis. Eu lucrez in armata si pot confirma faptul ca ministrul are dreptate cand zice ca miltarii muncesc si oamenii in putere stau si se uita, sau beau la crasma din sat. Om in putere sa stea cu mainile in san privind cum propria gospodarie este curatata de noroi de armata si sa dea indicatii de pe margine. Ca sa nu mai zic de oameni care vin dupa ajutoare din alte zone, neafectate de nimic – astea la inundatiile din anii trecuti.
Pomanagii sau puturosii sau hotii sau comunistii…intr-un cuvant
genial!!!! toata ziua radem de reporetri! foarte bine sintetizat „reporterul apocaliptic”
sunt de acord cu absolut tot ce scrie in acest articol…….
dupa dezastrul de la ultima ninsoare, televiziunile de stiri s-au napustit pe noii guvernanti cu toti analistii si politrucii din dotare, abia dupa aceea „reporterii apocaliptici” si-au adus aminte de bietii sinistrati din buzau si vrancea…
la tara, inainte, nu existau magazine iar oamenii nu aveau banii. acum oamenii cumpara de la magazin majoritatea mancarii. nu mai exista magazin => nu mai exista mancare. simplu. oamenii nu mai fac provizii in casa pentru ca nu au (mai avut) nevoie.
Avem nevoie de cineva care sa ne puna o oglinda in fata in fiecare zi. Sa ne privim si sa vedem cum suntem cu adevarat. Si doar atunci cand vom vedea putregaiul din noi putem spune ca am facut primul pas spre vindecare.
Dincolo de exagerarile din care se hraneste mass-media, eu ma indoiesc ca oamenii aia sunt puturosi si ii doare la basca de zapada din propriile curti.
Oricum ar fi, intoarcerea in anul 1954 si respectiva comparatie nu isi are locul, din n motive pe care nu am timp acum sa le insir.
Cu siguranta multi dintre cei care acuza nu stau la tara, altfel mi-e greu sa inteleg genul asta de atitudine. Cum Dumnezeului sa nu iti pese ca animalele tale mor, ca tot ce ai muncit de duce naibii… ? Eu nu am putut sa ies din casa cand a fost viscol pentru ca pur si simplu ma punea jos, dar un batran care poate mai e si bolnav.
Faza cu mancarea si ajutoarele nu am inteles-o foarte bine, pentru ca la urma urmei zapada nu le-a luat muraturile sau untura, dar de aici pana la lene si nepasare e cale lunga.
Eu zic sa incercam sa intelegem inainte sa criticam asa de dur… au fost sigur si unii puturosi in povestea asta, dar mult mai multi sunt chinuiti si nu au putere.
Eu sunt singura cu 3 copii.Impreuna cu copilul cel mare ( de 9 ani) am dat la lopata din ora in ora.Copilul cel mijlociu ( 5 ani) are grija de cel mic ( 9 luni) cat timp noi dezapezim si slava Domnului am reusit sa facem carari si catre animale, si catre magazia de lemne si catre poarta exact ca in povestirea Doamnei.Nu asteptam pe nimeni pentru ca nu are cine sa vina.Sunt prea multi in aceeasi situatie si pe cine sa ajuti mai intai? Singuri trebuie sa ne ajutam caci e vorba de viata si de gospodaria noastra.Nu spun ca e ceva normal sa ma ajute copiii la astfel de lucruri dar suntem o familie si muncim pentru supravietuire.Din acest motiv nu-i inteleg pe cei care se plang, cu exceptia batranilor. Din fericire camara ne este plina fiindca toata vara am muncit si toata toamna am conservat proviziile.Cine moare de foame la tara, sa ma scuzati, dar moare din cauza lenii.
Nu stiu daca toti cei care comenteaza stau in oras, dar mama mea sta singura la tara si astazi de dimineata a aruncat zapada in fantana ca sa faca loc sa cada alta, si are carne de la craciun pusa in untura, si cand au degerat gainile le-a dus cu ea in casa sub soba si tine toate animalele noaptea in grajd sa se incalzeasca impreuna, … si ne povesteste toate chestiile astea amuzata la telefon … si nu i se pare ca este o tragedie, chiar daca noi nu am putut merge la ea de o luna … si sunt sigura ca exista multi oameni ca si ea.