Am fost azi pe la medicul de familie ca să-mi dea o trimitere la un specialist. Tipul e de vârsta mea și e un pic zen. Te primește zâmbind, te conduce amabil la plecare. În cabinet, muzică clasică în surdină. De 10-15 ani de când merg la el nu l-am văzut vreodată nervos, supărat sau sictirit.
Deși are în computer toate datele mele, azi m-a întrebat în mod special despre adresă: bloc, scară, etaj. Zice că lipsea scara și etajul, deși era apartamentul, iar birocrații de la Casa de asigurări ar fi făcut figuri la decontarea unor rețete dacă nu există scara și etajul.
Ne-am amuzat apoi pe seama numeroaselor ștampile pe care trebuie să le pună pe o trimitere, două rotunde și parafa, pe original și pe copie. Nu știa nici el de ce trebuie să fie două rotunde, dar cu siguranță niște funcționari bine intenționați din Casa de asigurări știu ei cum să-și merite banii.
Merg apoi într-o clădire alăturată, într-un spital de stat cu specialitatea de care am eu nevoie. La ușă, afară, fuma o asistentă. Mă întreabă amabilă ce doresc, îi zic că vreau la medicul de gardă, își stinge repede țigarea, mă învită înăutru, să iau loc pe hol, că vine doamna doctor imediat. În fața mea, la ușa cabinetului de gardă, mai aștepta un cuplu. Asistenta se duce la o ușă alăturată și bate. „Doamna doctooor, vă caută cineva!”. Pe ușă scria „Camera medicului de gardă”. Asistenta ne asigură că doamna doctor vine imediat, și pleacă.
Așteptăm. După vreo zece minute revine asistenta. N-a apărut doamna doctor? Nu. Îi bate iar la ușă. „Doamna doctooor, vă caută cineva!”. Dinăuntru îi țipă o voce iritată: „dar mă schimb, dragă, ce insiști atâta?!” Asistenta se retrage strategic și ne lasă expuși în fața ușii. Ne uităm toți trei unii la alții și ne întrebăm pe care-l va mânca primul doctorița când va ieși gata nervoasă din cabinet?
După alte cinci minute, doctorița, o tipă de vreo 40 de ani, iese vorbind la telefon. Ne ignoră vorbind despre nu știu ce carte. Intră în cabinetul de gardă și închide ușa. Urmează alte cinci minute de așteptare. Apoi crapă ușa și, din mers, în timp ce se întorcea de la ușă la birou, le strigă celor doi dinaintea mea: Ia veniți!
Intră mai întâi femeia, timorată, se prelinge pe lângă ușă, apoi după câteva minute îl cheamă și pe tip. Între timp pe hol a trecut de câteva ori, în sus și în jos, un bărbat în pijama, desculț, cu picioarele mânjite cu o substanță mov, care teoretic îi dezinfectase niște răni destul de dubioase. După el se țineau, vociferau, gesticulau două pirande, cu fuste lungi și codițe împletite, plus un puradel care plângea.
Într-un târziu iese cuplul din cabinet. Bat la ușă, îmi zice să intru. Aveam trimiterea de la medic în mână și mă pornesc să zic de ce am venit. Mă întrerupe la jumătatea propoziției – nu apucasem să zic ce mă doare – și-mi ia trimiterea din mână zicând:
– Ia să vă notez eu numele mai întâi, și adresa.
Wtf, mi-am zis, ăștia toți vor să-mi știe adresa azi! Îmi scrie datele într-un registru, și după ce termină zice că acum pot să zic de ce am venit. În timp ce mă trecea acolo în registrul de „consultații” mă gândeam că nu o deranjează că-i stau în picioare dinaintea biroului, că se uită la mine de jos în sus, și nici că de fapt habar n-are de ce sunt acolo, poate nu va putea să mă ajute, deci degeaba mă trecuse în registru…
Până la urmă, tot din poziția drepți (nu m-a poftit niciun pic să șed) îi spun ce vreau, încerc să-i arăt ce mă deranjează, se uită fugitiv și-mi zice că se rezolvă, dar o să mă programeze în altă zi.
– Dar, zice, știți că trebuie să-mi aduceți și adeverință de salariat pe lângă trimiterea asta de la medic!
– Dar acum nu mai e nevoie, că aveți în computer, puteți să verificați că sunt asigurată! îi zic.
– … Mdaaa, avem, dar ăștia de la Casă zic că unii angajatori nu actualizează datele alea … și tot trebuie trimitere…
În fine, sunt obișnuită cu ciocnirile astea de lumi – virtuală și reală – din România așa că nu mai comentez. Convenim să ne revedem săptămâna viitoare când zice că o să rezolvăm problema pe loc, că e foarte simplă. I-am mulțumit și am plecat.
În cele cinci minute cât am stat în cabinet m-a încercat de câteva ori dorința de a fugi de acolo. Și sentimentul că parcă nu m-aș da pe mâna acelei doctorițe. O fi capabilă, habar n-am, dar eu sunt superficială, pentru mine contează și prima impresie. Poate o fi avut o zi proastă, deși pare că asta e starea ei naturală, un sictir a la doctor House așa.
Mă întreb dacă îi învață cineva comunicare în facultatea aia de medicină și câți or fi chiulit de la cursurile alea?
Am absolvit in 2006 si nu exista atunci in curricula un astfel de curs. Din ce tin minte, era ceva foarte putin si tangential la cursul de semiologie din anul al III-lea. Evident, exista cursuri pompoase de Etica si deontologie medicala, Psihologie medicala, dar ceea ce intrebi tu nu exista (cel putin pana in 2006 nu exista). Asa ca e Dumnezeu cu mila, fiecare cum a invatat acasa, cei 7 ani etc.
am fost la o gramada de medici care habar nu aveau de ce vin ei la serviciu dimineata. sa te duci la urgente, la medicina generala, la dermatolog cu un furuncul infectat intre ochi cu edeme sub ochi si sa nu li se para interesant nici unora, priceless. sa te intrebe de toate organele si sa le spui sa se uite in calculator ca esti perfect cautata in toate cele, de asemenea. sa conchida ca nu toate problemele au cauze metabolice si sa iti dea apa de spalat pe fata la 80 de lei flaconul… si sa ajungi apoi la chirurg ca bubuie ceva. in mare parte, asta a fost la clinica privata – e drept, asigurare platita de angajator.
pe de alta parte, am fost pe bani la o alta clinica la un ortoped care in maxim 2 minute mi-a pus diagnosticul, mi-a zis ce sa fac si a plecat. sincer, il prefer pe cel extrem de concis si ma mai documentez eu pe urma daca nu-mi da destule detalii, decat o turma de dobitoci care sa ma tina de mana o saptamana pana mor de la o infectie banala.
Ah, tu cum mai ești cu sănătatea? că nu mai zici nimic pe blogul tău
nu. nu exista curs de comunicare la facultatea de medicina.
da. este atroce comportamentul a >70% din medici.
COMUNICARE ? Sa fim seriosi aicea e vorba pur si simplu de educatie (zero) sau, in locul ei, macar de bun simt nativ (la fel de nul).
sa stii ca scara din adresa poate fi importanta. blocul in care locuiesc are 6 scari. pe fiecare scara aparatamentele sunt numerotate de la 1 la 32. sase apartamente 1, 2, 3,……………….32. haios, nu? 🙂
in ceea ce priveste comportamentul medicilor……… eu vreau sa ma plang de oftalmoloaga de la clinica privata, care, la cele 3-4 controale programate la 8 dimineata, nu a venit niciodata la timp. ieri a batut recordul. 8.40.
si nu ma crede ca eu chiar fac tot ce-mi sta in putere sa casc ochii mari si sa nu clipesc. nu-mi iese si pufneste de parca as fi un copil rasfatat.
oare s-or putea face investigatii oftalmologice sub anestezie generala,?! ca as incerca.
nu c-ar vrea sa iau apararea medicilor ciufuti, dar doctorii sunt si ei oameni. si daca nu i-a invatat nimeni, comunicarea si lucrul cu oamenii e o chestie al naiba de dificila. dupa cca 3 ani de lucru cu oamenii (nu medicina) in doream sa lucrez intr-un laborator placat cu faianta alba in care singurele fiinte vii posibile in afara de mine sa fie soricei de laborator. eram cu un picior intr-o criza nervoasa. 🙂
Da măi, dacă apartamente or fi la fel, CNP-uri mai greu… Ce șanse sunt ca să existe la un apartament cu aceeași cifră locatari cu același nume și același CNP?
Ba da, se face un intreg modul de psihologie la medicina, care are menirea de a-i trage pe medici de maneca cum sa relationeze cu pacientul, care sunt etapele consultatiei din momentul in care ciocani la usa… Iar profesoarele sunt sictirite si ciufute pentru ca li se pare ca materiei lor nu le este acordata prea multa importanta. Destul de cool, pe buna dreptate. 😉
Deci de acolo li se trage sictirul :))
Un minim de comunicare ar trebui să înveţe şi cadrele sanitare, deoarece vor fi uneori în poziţia de a comunica lucruri grave pacienţilor şi contează extrem de mult cum o fac. Dar se pare că această latură este lăsată la liber, fiecare o învaţă pe proprie piele. Ceea ce spui în articol ţine mai mult de cei 7 ani de acasă şi nu se învaţă la facultatea de medicină.
Nu esti superficiala, e foarte important confortul in cabinetul medical, si comunicarea cu medicul. Eu am mers la aceeasi doctorita ani buni pentru ca ma simteam foarte in largul meu si puteam pune orice intrebare. Despre profesionalism nu prea ai cum sa iti dai seama decat dupa ce te-a tratat
Am fost internata la neurologie cu o problema din cauza careia nu puteam sa respir. Dupa ce ca eram intr-o stare vai de capul meu si panicata, am gasit toaaate ferestrele inchise si cu manarele lipsa. Pentru ca s-a aruncat unul pe geam anul trecut. De parca geamurile nu se puteau sparge.
Usile de acces pe etaj, inchise. Ca sa iau o gura de aer trebuia sa caut o infirmiera, care sa caute MANERUL, pe care sa mi-l inmaneze pentru cateva minute. Ca sa aflu rezultatul analizelor mele, a fost necesar sa rog o asistenta sa arunce o privire in dosarul foarte secret. Mi s-a prescris un medicament contraindicat si am aflat acest lucru citind prospectul uitat de asistenta pe masuta. Cand am intrebat de ce mi-au dat acel medicament, s-a abatut asupra mea furtuna. „Ce facem noi aici, daca cititi toate prospectele? Îmi spuneti mie ce sa fac? Scrieti aici ca refuzati tratamentul!” In salon cu mine era o persoana cu diabet, dar lucida. La vizita, medicul s-a oprit in fata patului sau si a spus clar si tare: Asta o sa intre in coma si o sa moara. Asta nu e un minim de comunicare?
Lasă că sunt alți medici care refuză să-i spună pacientului situația reală, și-i anunță mai degrabă rudele. Mie asta mi se pare aberant, să nu-i spui omului franc cât mai are de trăit. Evident, nici cum a făcut ăsta de care spui tu, dar o sinceritate e necesară.
cu mine au comunicat toti..si doctorii…si asistentele…si brancadierul… dar venisem la urgenta…nu la control de rutina.
Tu era să crăpi, de 🙂