Pentru una ca mine, la care pasiunea pentru jazz a început și s-a oprit la Louis Armstrong, drumeția la Gărâna n-a fost chiar ce m-aș fi așteptat. Deși știam că nu-l voi găsi acolo pe L.A. mă gândeam că va fi un soi de adunare bucolică, într-o poieniță, ca să căscăm gura și urechile la niște saxofoniști, trompetiști, pianiști, contrabasiști și ce or mai fi ei, cântăreții de jazz, teleportați cumva din sălile lor de concerte în mijlocul lui fucking nowhere.
Fusesem informată că nu prea există locuri de cazare în zonă, că locul e nedezvoltat turistic, deci mă așteptam la plaiuri aproape virgine, cu țărani bătrâni la porți, lăsându-se fotografiați de hoardele de iubitori de jazz care, în așteptarea concertelor de seara, cutreieră cu rucsacul în spate munții și pădurile. Pe principiul că atunci când vezi o fată frumoasă nu ți-o imaginezi mergând la budă, am avut totuși surpriza să constat că fata aia frumoasă nu numai că se duce la WC, dar de multe ori nu trage nici apa.
Cam așa cred că s-au lăsat amăgiți și organizatorii Festivalului de Jazz de la Gărâna, că iubitorii de jazz nu mănâncă, nu merg la toaletă decât rar, și atunci o fac doar ca să se spele pe mâini, și că în general consumatorul de jazz nu mai e consumator și de altceva în paralel. Ei, ce să vezi, s-au înșelat! Jazzomanul de Gărâna face coadă la gulaș, nu se dă în lături nici de la niscai pastramă sau mititei la grătar, bea mult și cam orice și, pentru că tot eram în iarbă, mai și fumează. Iarbă. Ba, judecând după chiuiturile pătimașe care s-au auzit în hotelul din Semenic într-o seară aș zice că face și sex ca în filme 😉 Când ceea ce se întâmplă pe scenă ajunge la simțurile lui artistice, aplaudă frenetic și chiar se ridică în picioare. Ceea ce urmează să vă povestesc este doar o experiență personală. Nu e o cronică de festival – pe care de altfel nu am pregătirea intelectuală ca să-l judec – nici un ghid turistic.
Drumul lung și pe alocuri prost
Nu vă spun o noutate că e cam prost și foarte lung. De la București până în Gărâna am făcut fix nouă ore. Cu tot cu condus pe Autostrada București-Pitești cu 140-150 de km la oră, și cu aproape 120 pe centura Craiovei – slăvit fie numele Ford în vecii vecilor Amin! (nu am Ford, dar pentru ei au făcut românii drumurile alea bune din Oltenia, deci noroc cu investitorii ăștia pretențioși)
De la Drobeta Turnu Severin, însă, a trebuit să ocolim prin Caransebeș și Reșița, pentru că drumul mai scurt nu era practicabil. Iar drumul de la Reșița până la Gărâna, e un sfert bun, restul prost și n-are nici indicatoare. Șoseaua se bifurcă destul de des cât să-ți pună puterea de decizie la încercare. Eu m-am rătăcit în seara în care am ajuns, în loc să apuc spre Gărâna am ajuns la Văliug, cam pe partea cealaltă a muntelui. Noroc cu numeroasele vile construite acolo în ultimii ani, că la fiecare se găsea câte un grup de petrecăreți să-ți spună că, hă, hă, ai greșit drumul, și tu de fapt trebuia să ajungi, la dracu, în partea cealaltă. Deci teoretic sunt puțin peste 500 de km de făcut, practic ți se pare că ieși din țară și ajungi într-un loc în care nu-ți va mai găsi nimeni vreodată oasele.
Cazare & facilități: hârtie igienică roz prin pădure
M-am cazat la Semenic, o stațiune glorioasă altă dată, acum o ruină ca multe altele din țărișoară. E cam la 15 km de Gărâna, pe care i-am făcut în fiecare zi, dimineața și seara, dus întors la și de la festival. Un hotel privat – Dușan și fiul – o cameră decentă, la un preț asemenea – 80 de Ron pe noapte vara. Iarna e mai scump, că Semenic are pârtie. Cazarea în sat la Gărâna e comparabilă ca preț, condiții mai mult sau mai puțin decente, dar dezavantajul e că trebuie să știi cu un an înainte că vrei să ajungi la Gărâna, ca să prinzi o cameră în sat.
Mai există varianta cort, preferată pare-se de mulți din cei 7-10.000 de spectatori ai festivalului. Cele câteva poienițe din preajma satului sunt practic ocupate la centimetru pătrat de corturi. Unul lângă altul. No privacy, cum constata nemulțumit un turist venit din Belgia. Nu există facilități de camping, deci dușul e în râu, buda e în pădure. Povestea cineva că în anii trecuți pădurea apărea ca un brad împodobit de Crăciun. Numai hârtie igienică roz presărată din loc în loc. Producătorii ăștia de hârtie ar trebui să facă niște culori mai naturale, ca să se poată camufla mai ușor în pădurile românești.
Restul spațiului din sat care scapă neocupat de corturi sau de acareturile festivalului este împărțit parcimonios, sub ochii îngăduitori ai unui polițist, între mașinile vizitatorilor, care trebuie să fie și ele parcate undeva. Toată aglomerația asta te face să te întrebi oare cum arată satul după ce pleacă invazia? Probabil cum arăta Vama Veche înainte de a fi descoperită de turismul de masă.
Mâncarea, ca la București
Pentru micul dejun am avut din traistă. Prânzul și cina se serveau local. Ori la pensiunile din sat – prețuri comparabile cu Bucureștiul, ciorbă plus felul doi, salată și o apă ajungea la aproape 50 de Ron de căciulă – ori la tarabele din incinta festivalului, care aveau prețuri de restaurant: 3-6 lei o apă, 4-7 lei o bere, 20 de lei o frigăruie, 5 lei micul, 4 lei porumbul fiert etc. Lipseau floricelele și vata pe băț ca să fie bâlciul complet. Nu am gustat gulașul, ca să-mi dau cu părerea, dar ce am mâncat de la tarabele de acolo a fost destul de prost calitativ. Poate n-am știut eu să aleg, dar din ce i-am auzit pe alții, nu a fost cineva dat pe spate de „bucatele tradiționale”.
Organizarea
Festivalul de la Gărâna a devenit o vacă bună de muls pentru oamenii din zonă și nu numai. De 16 ani festivalul se organizează acolo. A crescut de la câteva zeci de iubitori de jazz, adunați în cadru amical la un han din sat, la câteva mii de oameni care se adună de zece ani în aer liber, în Poiana Lupului, o arie împrejmuită și amenajată ca atare de un investitor român revenit din Germania.
E de fapt o scenă, în fața căreia sunt puși bușteni pentru spectatori, de jur împrejur sunt mese și băncuțe, majoritatea rezervate de sponsori sau de alți prieteni ai organizatorilor. În fundul „sălii” cum ar veni e amenajat spațiul cu bucătării, grătare, mese și – amplasate simetric în extremități – cele două wc-uri. Nu sunt eco, sunt niște mici căsuțe cu câte patru cabine pentru femei și altele pentru bărbați, și cu tot atâtea chiuvete. Igiena în interior este o rușine. Am făcut poze acolo în seara de sâmbătă, a treia a festivalului, dar nu vreau să spurc postarea cu ele. Imaginați-vă doar cum ar arăta o budă folosită de câteva sute de oameni, în câteva ore, și din care de exemplu cineva a extras la un moment dat coșurile destinate hârtiilor și tampoanelor. Dap, toate erau pe jos, pe lângă budă, inclusiv pe lângă chiuvete. Ca și cum ai fi luat toți intelectualii ăia fini din fața scenei unde se cânta jazz, și i-ai fi întors pe dos ca să le vezi mațele.
De unde vin banii și curentul
Bugetul total al acestui festival ajunge la 200.000 de lei, după cum declara prin presa locală organizatorul Marius Giura. Anul ăsta, jumătate din buget – 100.000 de ron sponsorizare de la Consiliul local Timiș – a fost cu cântec, pentru că noul primar al Timișoarei a refuzat să semneze alocarea întregii sume, deși fusese aprobată de consiliu. Din spusele localnicilor am înțeles că fostul primar, Ciuhandu, ar avea și el o vilă prin munții ăia frumoși, dar principalul motiv pentru sponsorizare este acela că muzicienii care au pus bazele acestui festival sunt de fapt din Timișoara, iar mare parte a publicului de acolo vine. În plus zona este considerată una de week-end pentru timișeni, fiind la distanță de o oră-două cu mașina.
Restul banilor vin de la diverse alte instituții publice – ICR, Ministerul Culturii – dar și de la sponsori. Anul ăsta principalul sponsor a fost CEZ – grupul ceh care a privatizat Electrica Oltenia. Ca să vezi ironie, sponsorizați de tata electricității oltenești și chiar europene, festivalul a avut o mare pană de curent vineri seara, de era să rămână unii dintre artiști necântați.
Să fim preș pentru primarul din Reșița
Pentru mine și prietenii cu care am fost acolo, seara de sâmbătă a fost un amestec de cald și rece, cu ceva adrenalină din partea organizatorilor. Spre deosebire de vineri, când n-am prea gustat jazz-ul electro al norvegianului Nils Petter Molvaer, sâmbătă am fost toți dați pe spate de acordeonul lui Emy Drăgoi. Probabil filonul nostru manelistic și-a spus cuvântul. Ne-a mai plăcut și Dave Holland care a cântat cu Kevin Eubanks, despre care nu știam de unde auzisem. Ulterior am aflat că din show-ul lui Jay Leno.
Întâmplarea a făcut că atunci când am intrat la festival am găsit una dintre mesele de pe margine liberă, fără inscripția „rezervat” pe ea sau alte semne că ar fi ocupată. Am ocupat-o noi cu entuziasm (statul pe bușteni e destul de incomod), am stat liniștiți la ea până pe la orele serii, când deja se ocupaseră și toate celelalte mese rezervate, și toți buștenii. La un moment dat au început să vină reprezentanți ai organizatorilor să ne scoale de acolo. Că era rezervată de fapt, dar dintr-o regretabilă eroare uitaseră să pună inscripția, că e pentru un sponsor, ba chiar că e pentru primarul din Reșița, care urma să-și facă apariția și trebuia omenit fix la masa aia. Pe asta cu primarul a scos-o un bodiguard care credea că ne sperie cu mușchii lui și cu numele primarului. Ulterior s-a dovedit că era o abureală. Oricum mai bine ziceau că trebuie să se poarte frumos cu primarul din Gărâna, că în primii ani cică un consilier local ar fi făcut scandal că jazz-ul stresează vacile sătenilor.
A fost cam o oră de discuții și parlamentări, noi nu cedam, ei tot trimiteau diverse fătuci ca să ne convingă sau bodiguarzi ca să ne intimideze. Una dintre ele a început să ne plângă pe umeri că de vină pentru organizarea deficitară e de fapt româno-neamțul proprietar al terenului și al restaurantului La Scena de acolo (fără legătură cu omoloaga din București), că de câte ori se supără el încuie budele alea împuțite sau chiar taie curentul. N-am înțeles de ce se supără proprietarul, dar pesemne că nici fătucile nu știau exact dedesubturile relațiilor de prietenie financiară dintre proprietarul Poienii Lupului și Fundația pentru jazz.
Bref e că ei s-au lăsat păgubași, dar nouă ne-a lăsat un gust amar toată tărășenia. Deoarece chiar și la un eveniment de genul ăsta, destinat unui public cu un intelect peste medie, după cum se laudă organizatorii, se poartă mentalități de genul „ia eliberați voi, pulicilor, masa asta, că vine primaru, ce dacă ați venit de la sute de km depărtare și ați plătit 60 de ron biletul de intrare, voi sunteți niște nimeni, el e primarul din Reșița!”.
Flower power de Gărâna
Și acum să vă zic și cum e treaba cu virginitatea. La masa apărată cu atâta aplomb de abuzurile organizatorilor am stat cu un grup de persoane cam trecute de 40-50 de ani. Profesori, doctori sau doctoranzi, intelectuali ce mai. Printre diverse discuții despre orice, mai puțin politică, a venit vorba despre fumat iarbă. Când au auzit că eu nu am fumat vreodată cineva de la masă mi-a zis că e ca și cum aș fi virgină. Cum să nu fumezi iarbă?
Drept e că nu mi s-a ivit ocazia, nu că m-aș fi dat în lături indignată. Ba la un moment dat treaba asta a figurat și pe un to do list al meu, într-un moment de cumpănă a vieții. Ziceam să nu mor până nu încerc să văd cum e high. Au început apoi unii să povestească „cum a fost prima dată” la ei. Una dintre povestitoare avea aproape 60 de ani și fumase la Londra, împreună cu fiul ei, student acolo. Către seară cineva a scos o țigară din asta răsucită și vreo patru-cinci dintre comeseni s-au strâns în jurul lui și au făcut-o poștă. Prietena de lângă mine mi-a spus atunci: uite, simți mirosul ăsta? Acum se fumează iarbă!
N-am îndrăznit, ce-i drept, să cer să trag și eu un fum, deși muream de curiozitate. Mi-era și frică că aveam de condus 15 km pe serpentine până în Semenic, în creierii nopții, iar la modul cum ne pusese polițistul să stivuim mașinile la intrare nu era sigur dacă poți să ieși cu ea întreagă dacă îți joacă parbrizul dinainte. Mă și imaginam cu vedenii ca în filmul ăla cu Harold și Kumar merg la White castle, că îmi iese vreo pădureancă furioasă în cale și mă pune să fac sex sălbatic cu lupul 😉 Am rămas, așadar, virgină din punct de vedere al drogurilor ușoare, deși am stat la masă cu ele.
La Gărâna la festival nu știu dacă mai merg, mai degrabă mi-ar plăcea să explorez zona pe îndelete cândva când e mai puțin asaltată de turiști. Adică în restul anului. Sunt sigură că ar fi o destinație plăcută de concediu, pentru că de la București să mergi acolo doar în week-end nu e rentabil.
That would make two of us.
Nici nu am de gand sa ma apuc de ele. Poate imi plac si nu ma mai las.
Doamne ferește și apără! 😉
dupa ce bagi o fraza ca-n „minunata lume noua”, te intorci la origini cu o fraza ca-n basmele romanesti (tocmai am terminat de frunzarit o cartulie care vrea sa interpreteze dpdv ezoteric unele basme romanesti si-s inca in transa) si apoi continui cu o descriere care mi-ar pune pe fuga 99% din colege si cred ca o buna parte din colegi. (aia mai pretentiosi la conditiile igienico-sanitare).
dar faptul ca unii pot trece uneori peste niste conditii mai sumare, asta nu inseamna ca te doare sufletul si te apuca pandaliile cand vezi cum se poarta oamenii (inclusiv aia de la care a-i avea ceva pretentii) cu tara asta si cu ce are ea mai frumos. prin alte locuri scot locuri de vizitat din pamant, piatra seaca si apa chioara, si noi ne batem joc de ele.
ps. norocu’ vostru ca drumul nu v-a fost de la pitesti spre campulung, eventual curtea de arges. mai puneati vreo 2 ore pe langa alea 9.
Să știi că la un moment dat era s-o iau și spre Corabia, la întoarcere 😉
in cazul ala chiar imi bagam unghia in gat. 😉
complet pe langa subiect: am citit o „distopie” care, desi nu e exagerat de vesela (ce zici de o „tara a galilor” republica socialista independenta?!) si prezinta o lume cu belele proprii (un razboi al crimeei care inca nu s-a terminat- actiunea cartii de petrece in 1985), chiar mi-a placut. desi in mod normal nu mi-ar placea sa traiesc intr-o lume in care „jane eyre” are un alt sfarsit decat cel pe care il stim cu totii (toti cei care au citit „jane eyre” sau cel putin au vazut una din ecranizari, bineinteles), autorul este un dragut si jumatate si rezolva si problema asta. 🙂
Pai sa mă dumireasca cineva! Daca pupi moastele după toate babele nu e igienic, dar sa bagi in gura o tigara după alte babe e? Dollo, bine ai făcut ca n-ai participat la „posta”. Cine știe ce HPV or herpes luai. Iar despre snobii care se dau buni cu fumatul marihuanei, mă doare unde-l doare pe Donald Trump de obicei :). Ii vad pe unii in Olanda fumand porcaria respectiva(ii simți de la o posta după putoare) arătând ca niște retardati după aia. L-am vazut pe unul conducand după. Îl apucasera smucelile de cap, si smucea si de volanul masinii conducand pe autostrada. Cred ca a intrat sub un tir pana la urma. Noroc ce era singur in mașina.
Ei, exagerezi, nu cred că se ajunge așa de la un simplu fum
Asa zisul neamt emigrat si reintors, este ungur, il cheama Kortvelyessy si e un… „sarac cu duhul” (ma abtin sa postez cuvintul care il merita cu adevarat). Intr-adevar el este cel care a extins megalomanic ceea ce fusese la origine un fel de jam-session. Cum nu se pricepe in general la nimic s-a ajuns la ceea ce ati vazut. De vreo 8 ani tov. Frunzaverde a promis repetat ca repara drumul, restul este, in mare masura, o adunare de „m-ai vazut si pe mine acolo ?”. Daca nemtii din cele doua comune nu ar fi emigrat aproape toti (ultimul val masiv s-a tirat dupa mineriada din 13-15) altfel s-ar fi pus problemele de organizare.
Despre personajul sărac cu duhul am auzit acolo vorbe și mai grele, se pare că e „iubit” rău 🙂 Mie mi se pare aberant că autoritățile locale nu profită de acest interes turistic. Sunt totuși zece ani de când lumea merge ca la Mecca acolo, nu e ca și când se întâmplă sporadic …
Am fost in zona acum 3 ani fara habar de marele festival. Mai vizitasem zona in anii ’90 in tabara, iar statiunea(Semenicul) arata dezolant acum 3 ani fata de cum arata atunci, parasita si fara viata. Se mai poate dormi la 3 Ape si vizita zona care chiar merita. De fapt mare parte din judet are peisaje deosebite, dar statiuni distruse parca intentionat(Herculane). Nu stiu cum e drumul acum dinspre Garana spre Caransebes, dar eu atunci am facut greseala sa-l urmez si avea probleme pe unele portiuni inclusiv jeepul din fata mea, dar per total parca a meritat pentru salbaticia lui. Drumul spre zona prin Targul Jiu-Herculane e de asemenea mult mai spectaculos decat cel prin camp(Craiova) si ofera si alte obiective.
Am fost și eu la 3 Ape, zona e frumoasă cu adevărat, dar îți trebuie vreo săptămână ca s-o explorezi pe îndelete.
Deci capiez de ciuda. Am fost la majoritatea editiilor de prin 99′ incoace (dl. Giura mi-a fost director la Analog si Guerrilla Timisoara, deci suntem ca in familie cu Festivalul), dar normal ca anul asta si in ultimii 2 nu s-a pupat data cu locatia mea ‘obamistica’. Mi-ar fi placut sa ‘ne povestim’ putin 🙂
Am prins si editiile ‘la han’ ale festivalului si pe astea mai mari. Sunt chestii imperfecte, dar este un eveniment frumos pe care multi il asteptam cu drag in fiecare an. Cred sincer ca verile ne-ar fi mai urate fara acest eveniment.
Cu siguranță că evenimentul are ceva aparte care îi face pe oameni să meargă acolo an de an. Să știi că dacă mă întâlneam și cu tine ar fi fost un dublu câștig. Tot acolo am cunoscut o bună prietenă cu care mă conversam virtual de doi ani, datorită blogului. Dar timpul nostru încă n-a venit 🙂
In calitate de timisoreni si consumatori de jazz, ne-am intors si noi cu acelasi gust amar. Preturile practicate, intr-adevar, de restaurant, si nu unul de „impinge tava”, lipsa WC-urilor si momanele de hartii de buda presarate prin frumoasele paduri prin care ne-am plimbat m-au determinat sa astept cumintica sa ajung inapoi in Timisoara in intimitatea WC-ului de acasa, cu riscul unei incurcaturi de mate (am stat la cort, deci nu am beneficiat de buda proprie). Numele prezente, de toate felurile: unii mai rasariti, altii asa, de umplutura, sa se justifice si pretul biletului raportat la numarul de trupe pe scena pe seara. Fata de ceea ce am experimentat cu ceva ani in urma, festivalul de transforma incet-incet intr-o petrecere campeneasca, cu micii si gratarele aferente, si nelipsitele manele pe ici pe colo (care rasunau in vale din masinile unor „camperi”). De mare interes pentru turistii de weekend, si complet independent de festival, sunt pontoanele cu muzica house (spre exemplu, in Valiug, unde de altfel nimerisesi initial), unde trebuie sa vii imbracat frumos, ca deh, e club de fitze, deci turistii cu bocanci si rucsac nu au ce cauta acolo. Poiana Lupului mai gazduieste si alte festivaluri, pe parcursul verii, cum ar fi cel de folk sau de rock, insa nu le-am luat pulsul. Mai nou, a merge la festivalul de jazz din Garana de de bonton, dupa cum spuneai, „m-ai vazut si pe mine acolo?” Ma voi liita de acum la cantarile de prin cluburi, in cadru restrans, sau cantarile de pe MP3 player.
O, la 3 Ape era un soi de Văliug mai popular, deci ținuta a fost lejeră, dar muzica asurzitoare.
Ai uitat sa mentionezi incurcaturile de organizare festivaliere, in urma carora una din trupele asteptate cu sufletul la gura vineri (Portico Quartet), a venit, a cintat in pas alergator 3 piese, si a plecat – asta dupa scena cu taiatul curentului, samd…
Am fost prima oara anul asta (desi imi doream de ceva vreme), si imi doresc sa merg si anul viitor. Sper doar sa nu apuc sa prind exact perioada de decadere a festivalului. Unii spun ca partea comercial-balcanica-con-gusto-manelistic incepe sa sufoce ceea ce se dorea initial a fi festivalul. Ma gindeam ca nu exista nici o posibilitate de a opri raspindirea fenomenului „m-ai vazut si pe mine acolo?”. Adevarul e ca asta e, orice chestie initial intelectual-elitista (sau hai sa ii spunem mai bine orice chestie de nisa, ca sa nu parem foarte snobi) ajunge la un moment dat populista, si cam de acolo i se trage sfirsitul.
Asta chiar e un subiect interesant: cum poti filtra publicul? Din pacate, orice filtrare a publicului se bate cap in cap cu obiectivul profitului (sa ii spunem „rating”, ca e mai de bon ton), si nu e in interesul organizatorilor. Asa ca ma astept in viitor la mai mult public, mai multa inghesuiala, mai multe masini, mai multe tarabe cu mititei, samd…
Cei de la Portico erau ăia care pierdeau avionul din cauza penei de curent parcă. Până la urmă nu ai cum să filtrezi clientela, decât dacă asiguri toată finanțarea doar din bugete publice. Iar asta se transformă în conflict de interese, dacă sunt bani publici, trebuie să fie și accesul public.
Dollo, m-ai speriat putin.
Eu am rezervare la Garana la mijlocul lui august. Cu drumul programat singura la volan (pustoaica de 12 ani nu prea se pune ca si copilot) si cu plecare din Constanta! Din spusele tale trebuie sa imi modific bugetul de timp.
Si cred ca si pe cel financiar, daca isi pastreaza preturile de mancare. La ce ai gasit tu acum, chiar ca te simti ca in Mamaia.
Si pentru noi, cam asta era ideea: sa fugim de Mamaia unde om vedea cu ochii!
De la Constanța vii pe autostradă și apoi ai autostrada Pitești. Deci mai adaugi două ore la cele nouă. Și eu tot singură am condus, faci pauze mai dese… eu am făcut una singură, de vreo oră, la Taverna Sârbului la Drobeta unde am mâncat ceva. Dar dacă pleci de dimineață ai șanse să ajungi pe lumină și poate nu te rătăcești 😉 Prețurile nu cred că sunt așa de mari la mâncare în afara festivalului, deși n-aș băga mâna în foc. Și zona minus aglomerația festivalului cred că merită oricum banii. Concediu plăcut și cât mai puțină ploaie 🙂
Savuros!