R ăspunsul scurt la întrebarea asta ar fi că nu o poți schimba. Nu dacă ești un simplu imbecil cetățean care te trezești la un moment dat că vrei să faci mai bine o lege decât ăia pe care chipurile i-ai ales ca să te reprezinte în Parlament.
Pentru că totuși suntem un stat de drept și avem o constituție democratică, teoretic avem și posibilitatea asta utopică. De a schimba o lege. Ba chiar de a face una nouă, dacă ne simțim în formă.
Ce zice Constituția
Constituția zice așa: că 100.000 de cetățeni cu drept de vot pot avea o inițiativă legislativă. Cu condiția ca ei să provină din cel puțin un sfert dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe (inclusiv Bucureștiul) să fie adunate cel puțin câte 5.000 de semnături în favoarea inițiativei. (articolul 74 din Constituția Românei)
În cazul în care vreți să schimbați chiar Constituția, trebuie să adunați 500.000 de oameni, din jumătate dintre județele țării, iar numărul semnăturilor din aceste județe (inclusiv din București) trebuie să fie de 20.000 cel puțin. (articolul 150)
Nu mai intru în detaliile de organizare în aceste cazuri, pentru că e puțin probabil că se va naște prea curând românul ăla cu atâta determinare. Dacă vă bate gândul, totuși, trebuie să răsfoiți Legea privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni – nr. 189/1999, republicată în 2004. Am citit mai demult un interviu cu un medic care a încercat să schimbe legea sănătății, și nu a reușit, deși a folosit rețeaua medicilor de familie pentru asta. Nu a reușit să strângă semnăturile, firește.
Ce ne învață practica
O metodă mai puțin sisifică, dar tot din sfera cetățenească, ar putea fi aceea aplicată cu un oarecare succes de organizațiile neguvernamentale. Un ONG (sau mai multe asociate în același proiect) face un proiect de lege, îl discută cu ministerele implicate în domeniul pe care-l vizează legea, și încearcă să le convingă să promoveze proiectul mai departe, în Parlament. Guvernul are această posibilitate.
Dacă nu reușește să convingă niciun minister, ONG-ul poate să contacteze un parlamentar sau doi, care să depună la Parlament proiectul, ca și când ar fi inițiativa lui/ei. De fapt e ca și a lui, pentru că el o inițiază, o sprijină, și eventual – dacă legea devine suficient de celebră, i-ar putea chiar purta numele. E o relație ciudată între ONG și parlamentar, pentru că nu există oficial o cale instituțională pentru asta, ci se apelează „la noroc” la acei parlamentari despre care se știe că au fost receptivi și cu alte ocazii și au demonstrat că au mintea deschisă.
Am fost în apropierea unei astfel de proceduri când APADOR-CH a avut inițiativa modificării mai multor legi ce vizează activitatea poliției și jandarmeriei. V-am povestit despre necesitatea modificării legilor care permit acum poliției/jandarmeriei să ridice pe oricine de pe stradă și să-l ducă la o secție de poliție, chipurile pentru identificare. Acolo poate să-l țină 24 de ore, timp în care omul nu are vreun drept garantat, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul unei arestări. De aici și numeroase abuzuri pe care „organele” le-au cam făcut în anii ăștia, în cele 24 de ore de „conducere la secție”.
În cazul acesta demersul APADOR-CH a început efectiv în aprilie 2011. S-au studiat legile altora, s-au făcut propuneri de modificare pentru ale noastre, au fost întâlniri cu reprezentanți ai ministerelor Justiției, Administrației și Internelor. De mai multe ori, pentru că uneori s-a întâmplat ca oamenii de legătură din ministere să fie schimbați odată cu schimbarea guvernului.
Într-un glorios final, prin iunie 2012, modificările au ajuns inițiativă legislativă depusă în Parlament de către deputatele Alina Gorghiu (PNL) și Carmen Moldovan (PSD). Camera Deputaților nu a dezbătut-o, pentru că avea alte treburi, așa că după cele 45 de zile prevăzute tot de Constituție, în care legea a stat degeaba prin Camera Deputaților, s-a considerat că a fost adoptată tacit, așa că din octombrie 2012 a ajuns la Senat, care e și cameră decizională. Vom vedea cum va ieși de acolo.
Cert e că au muncit la acest proiect niște oameni de la APADOR-CH, mai bine de un an de zile, au pus umărul și niște funcționari ai ministerelor, câțiva parlamentari, și e foarte probabil să nu iasă din Parlament mai devreme de finalul acestui an – dat fiind că sunt alegeri. Prin urmare vor trece cam doi ani până vom vedea dacă Parlamentul e sau nu de acord cu propunerea. Pentru că nu poți să știi decât ce bagi în Parlament. Ce iese e în afara oricărui control. Sau oricum în afara controlului cetățenesc.
Care e soluția?
Am scris textul ăsta la cererea unei cititoare, dar în ultima vreme am mai auzit întrebarea asta și de la alții, preocupați de posibilitatea de a se implica cumva în schimbarea lucrurilor din țară. E încurajator pentru mine să văd că lumea începe să se întrebe, măcar, ce se poate face, chiar dacă aparent procedura în cazul ăsta e descurajantă.
APADOR-CH e implicată acum într-un alt proiect. Legea 60/1991, cea care îngrădește oarecum libertatea adunărilor publice, ar trebui modificată astfel încât atunci când vrei să protestezi (la adresa Guvernului, a primarului) să nu fii obligat să te duci să ceri autorizație chiar de la cel pe care-l contești. Constituția spune că „Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme”. Legea 60 adaugă că pentru asta trebuie să anunți primăria. Primarul pune și el de la el și transformă notificarea din lege în aprobare în toată regula, ba chiar negociere cu comisia de avizare de la primărie. Și așa ajungem la locuri tabu în oraș, în care nu ai voie să protestezi, și dacă vrei să-i strigi ceva la fereastră premierului trebuie să ai plămânii antrenați, că nu poți striga decât tocmai de peste Piața Victoriei, de sub picioarele girafei de la Antipa.
E surprinzător cum legea asta, făcută în 1991, imediat după mineriade, poartă în ea atâta spirit comunist, deși provine de la emanații unei „revoluții populare” 😀 Cum au făcut urmașii unei revoluții o lege care spune că adunările publice care au ca scop o lovitură de stat sunt interzise. Cum se complac ei, de 22 de ani, între zidurile construite de un comunist, ca să se apere de popor, deși nicăieri în lumea civilizată la care ne tot raportăm, suprema instituție a aleșilor populari nu este izolată atât de aseptic de popor. Cei de la Miliția Spirituală (de unde am luat și poza) au scris un text inspirat pe tema asta, cerând desființarea zidului din jurul Casei Poporului, pentru că el nu are nicio rațiune de securitate. Parlamentarii sunt suficient de bine apărați chiar în clădire, iar pajiștile verzi din jurul ei pot foarte bine să servească drept parc public, că tot are Bucureștiul atât de puține spații verzi.
Revenind la modificarea legilor, lucrurile stau așa și pentru că noi ne-am complăcut în ăștia 22 de ani în postura de guvernați. Unii au subminat ideea de societate civilă, alții au subminat presa, și majoritatea am fost pasivi sau chiar indiferenți la ce se întâmpla dincolo de zidurile astea. Acum am vrea să știm, dar e aproape imposibil. Totuși eu refuz să cred că nu putem mai mult decât să ne minunăm retoric de prețurile vehiculate în campania electorală, pentru un loc în Parlament. Totul e să fim un pic mai atenți. Pentru că relația dintre un popor și politicienii lui e ca jocul de alba-neagra. Nu ești atent, ți-a luat banii. Ați văzut cum s-a dus Gigi Becali ieri la Parlament, ca să-și testeze viitorul fotoliu de parlamentar? Așa se face. Vrei să cumperi ceva, te duci, vezi, testezi, compari cu scaunele din plastic de la Parlamentul European și-ți dă pe plus. Tot mai bine la noi în țară, unde numai un stâlp din Casa Poporului costă cât un etaj din Parlamentul ăla transparent de la Bruxelles 😉 E un citat aproximativ din domnul Gigi, la care mă gândesc cu ce proiecte de legi ne-am putea duce noi, femeile, ca să le inițieze el, ca parlamentar?
Ce tare: no comments yet!
Pînă una-alta nu mă pot abține să nu reproduc un comentariu excelent: „Împotriva lui Gigi Becali l-ași vota și pe Gingis Han !”
Și ceva mai filosofic:
„… stupiditatea fără însemnătate a problemelor lor personale… „opacitatea tristă” a unei vieţi private axată pe nimic altceva decît pe ea însăşi.”
Parcă tocmai asta NU FACE autoarea articolului, așa-i ? Fie și cînd ne povestește despre Toshiba. O tu „popor vegetal”, bagă la dovleac !
A, încă ceva, fără legătură directă, dar Hotnews A GĂSIT DE CUVIINȚĂ SĂ MĂ MODEREZE.
Legat de vizita ambasadorului rus la căpătîiul bietei fete „puțintel ciocnite” de subordonatul său, scriam că, dacă hăndrălaul nu făcea gestul cu pricina, NU AM MAI FI AFLAT NIMIC despre sănătatea victimei. Adică presarii noștri sînt NIȘTE HOITARI, fără cea mai slabă urmă de compasiune veritabilă. CREȘTINII DE EI !
Mai departe: i-am atras atenția Domnului Doctor Vlad Stroescu (psihiatru) că exploatarea nerușinată a Ioanei Tufaru de către mass media ar trebui să-i preocupe (foarte tare) pe cei din branșă. Nici o reacție, nici un răspuns !
Eu spun că feminismul veritabil nu constă în transformarea lui Dumnezeu în femeie și nici în bocete prefăcute despre condiția sexului slab în România ! Sper că se înțelege unde bat.
Mă scuzați, Domnișoara Dollo, că am profitat de blogul Dvs.
Nu știu care e politica Hotnews de moderare a comentariilor, dar tind să cred că nu au nimic cu dvs, o fi fost vreo eroare. Despre Vlad Stroescu am o părere bună (citindu-l, că nu-l cunosc), dar nu cred că are vreo putere asupra posturilor TV amintite. Nu cred că are cineva vreo putere acolo… mai ceva ca asupra politicienilor 🙂
In aceeasi nota a izolarii alegatorilor de alesi, tii minte ca am discutat si la club – stiam eu ceva, si acum iata ca am confirmarea: http://www.andressa.ro/2012/10/noi-oile.html
Da, am mai vorbit despre asta. Lumea descoperă abia acum, dar din păcate aceeași privare de drepturi a cetățeanului în sala de consiliu a primăriei există dintotdeauna. Oamenii aveau voie să intre în aceeași sală cu consilierii, în vechea primărie, dar tot numai cu acordul plenului putea un cetățean să se adreseze aleșilor, și asta numai după epuizarea ordinii de zi, când oricum ăia erau plictisiți și plecau la afacerile lor.
Un subiect sensibil, văd, după cum se-nghesuie lumea la comentat 🙂 . Simptomatic, altfel. Direct proporţional cu feeling-ul de democraţie participativă în ţara asta. E drept că nici mie nu-mi face nici o plăcere să dau glas neputinţei poporeanului sau chiar să o realizez încă o dată, în toată plenitudinea ei. Problema reală e de fapt următoarea: avem ori nu puterea de a schimba ceva din normele care tind să devină din ce în ce mai multe şi mai stupide p-acilea? Teoretic, bineînţeles că da. Textul de lege e acolo, arătând fără tăgadă măreţia unui sistem care lasă libertatea celor guvernaţi de a ajusta legile. Cu practica, însă, de la Mineriada I încoace, stăm prost spre catastrofal. Cred că evenimentul amintit a avut darul de a băga minţile în cap naivilor care chiar credeau în destinul democratic autentic al acestei naţii. În puterea reală a poporului, căci despre asta-i vorba. Răspunsul cred că e de fapt unul scurt, ca să nu dau ocol prea îndelung problemei. Da şi nu. Da, cred că putem schimba legi, dacă e vorba de chestiuni mărunte, care nu aduc atingere cu un fir de praf status quo-ului împământenit de nemernicii cocoţaţi la putere după 1989. Nu, în orice alt caz. Presupunând că în probleme majore, cum ar fi impunerea unui impozit progresiv ori optimizarea reală a legii sănătăţii s-ar obţine numărul de semnături pentru introducerea proiectelor de lege în Parlament, votul ar fi un „NU” mai tăios decât lama unui brici. Sistemul e bine pus la punct, n-aveţi grijă. asta nu înseamnă că nu-mi doresc să mi se demonstreze contrariul 🙂 .
Lucrurile se pot îndrepta cu timpul și cu interes sporit și constant din partea oamenilor. Sau poate sunt eu într-o fază optimistă a existenței mele 🙂
E posibil să fie şi optimism, după cum sunt absolut sigur că pesimismul meu nu e 100% justificat. Sunt conştient că mă aflu într-o fază în care mi s-a acrit rău de tot cu realitatea românească, ba chiar şi cu cea mondială. Deci adevărul pare să fie – cum altfel, ca de obicei? – undeva la mijloc 🙂
Optimist vorbind, văd posibile schimbări, dar nu pornind de la nivel de populaţie, care se comportă ca o turmă dezordonată. Anumite ONG-uri pot pune presiune pe autorităţi, chiar constantă. Cu procese pentru încălcări de legi ş.a.m.d. E mult de discutat, dar aşa e, se poate. Dar în condiţii cu totul aparte, numai cu organizare şi coordonare ca la carte şi cu muncă titanică şi cu multă determinare. Calităţi pe care, nu-i aşa, nu prea le vedem prin jur… 🙂
Să zicem că se reuşeşte. Scenariu posibil: organizaţia X devine incomodă. Ce urmează? Apare şantajul. Coordonatorul ei primeşte o atenţionare, probabil. Apoi un avertisment dur. Ei, aici e aici. Cum reacţionează el? Are cojones ori ba? Dacă da, cum e sprijinit? Toate acestea trebuiesc prevăzute, deci organizare. Deja intrăm în prea multe detalii… 😀
Teoretic, da, aşa cum cei răi se pot asocia (au făcut-o deja, evident) şi profita de cei mulţi şi fraieri, la fel pot face şi cei buni, care încă stau cu degetul în gură. Să zicem că se câştigă o bătălie, apoi încă una şi tot aşa. Problema cea mai dureroasă este reacţia externă. Sunt convins că prăpădul economic şi social românesc nu vine numai din foamea şi nemernicia celor aflaţi la putere în ţară, ci şi din presiuni externe. Date de lăcomia altora şi de planuri de reoganizare globală. Pe acestea cum le depăşim?
Cu România s-a reuşit deocamdată un scenariu similar planului Valev, sau, dacă vreţi, Morgenthau, care era destinat nemţilor, după Al Doilea Război Mondial. Dezindustrializare masivă, structură economică de semicolonie, producţie aproape exclusiv agricolă. Nu cred că numai din pură prostie românească. Aşa-i că aici e mai greu de manevrat?
În primu’ rând ţin să-ţi atrag atenţia c-ai pus linku’ din pom către cei cu Miliţia Spirituală. Drege-l 😀
Altfel, crezusem că-i un fel de call to action, chiar m-aş fi bucurat să aflu că se fac valuri pe tema legii ăleia tâmpite. Dacă-mi amintescbine, şi 61 respectiv 62 sunt cretine – vagi, aproape inaplicabile, sau mai degrabă prea aplicabile datorită impreciziei termenilor.
Au publicat ceva APADOR, vreun text în care-şi expun intenţiile vizavi de legea asta, ceva către care să se poată da link?
Link-ul către Miliție a fost reparat, cu scuzele de rigoare. Link-ul către proiectul APADOR pentru Legea 60 e fix acolo unde zic de el. „APADOR-CH e implicată acum într-un alt proiect. Legea 60/1991, cea care îngrădește oarecum libertatea adunărilor publice, ar trebui modificată…” Găsești acolo pe blog toate informațiile despre proiect și despre modificarea legii 🙂
Pardon şi mulţam. La 2 noapte numa’ Cap Limpede nu mai eram 😀
Suntem prea putini draga Dollo cei care intelegem si care vrem sa schimbam ceva. Cei mai multi sunt vai-mama-lor. Asta e problema.
cam greu sincre
Sincer ..pierdem timpul cu comentarii ..despre ce se intampla in tara asta, cand stim cu totii cum sta treaba,..in loc sa initiem „Planul” ,sa strangem semnaturile si sa trecem la treaba. Nu stiu daca ati observat ..dar la noi daca nu „mergem peste ei” (cum e vorba) sa ne impunem punctu de vedere,nu o sa rezolvam nimic..si pe cat trec zilele pe atat cei care conduc tara o duc mai bine si noi mai prost ..pana cand o sa se ajunga sa amanetam tara cu totul.. (iar ca sa schimbam ceva trebuie sa fim mai uniti ..mai uniti impotriva oamenilor care ne considera mai prejos decat ei …si sa le dovedim ca suntem capabili de orice.. chiar daca navem banii lor sa cumparam legile,pana la urma banii sunt o simpla hartie.)