Dacă aș avea bani în cont de câte ori mi-a zis mama „când oi fi la casa ta aranjezi tu cum vrei, dar asta e casa mea!” aș fi fost îngrijorată acum de garantarea sumelor mai mari de 100.000 de euro în băncile din România. Dar cum a trebuit să fiu la casa mea ca să… ați prins ideea, nu am azi nimic în cont. Deci, nicio grijă. Decât aia că uite, după 20 de ani de democrație, și 40 de când s-a chinuit să-și mobileze casa ei cu tot felul de lemne, covoare, mochete, bibelouri și macrameuri, mama a ajuns acum la vorba mea: minimalismul e cel mai bun coleg de cameră. Măcar pentru faptul că te scutește de durerile de șale atunci când trebuie să faci curățenie de Paște/Crăciun și constați că persanul e greoi, iar mobila nu poate fi mutată din loc.
Când le-am făcut ieri poze și a văzut că îi fotografiez și figurinele din porțelan pe care le-a șters de praf atâția ani, m-a întrebat cu o undă de îngrijorare: păi dăm și bibelourile? Eu n-am zis nimic, dar când am primit o cerere pentru unele dintre ele pe Facebook am sunat-o ca s-o întreb: ce zici, te lipsești de prințul ăla cu cămașă cu dantele? Știam că răspunsul va fi nu, că doar pe ăla și-l dorise cel mai mult, fusese perla colecției ei de cioburi, colecție care-i oferise aproape mai multe satisfacții de-a lungul anilor decât note de zece îi adusesem eu de la școală.
Răspunsul m-a luat pe nepregătite: păi dacă tu nu le vrei eu ce să mai fac cu ele. Le dăm și pe alea!
După ani de zile în care am tot încercat să-i spun că pentru mine contează mai mult ce faci, ce știi, ce locuri vezi, cu ce oameni te însoțești decât ce lucruri acumulezi în viață, aproape că m-am îndoit de mine văzând-o pe ea că renunță la lucruri pe care le-a adunat toată viața. Ba unele cu atâta greutate. Covorul ăsta de 3/4, chipurile persan, a fost visul ei de-o viață. La egalitate cu căciula din vulpe argintie pe care totuși nu a avut-o niciodată. Să calce pe un covor persan în casa ei, era pentru mama cam cum e pentru mine acum o excursie în Brazilia. A făcut CAR pentru el și a reușit, prin cunoștințe, să-l ia pe sub mână, de la un magazin din Militari. Era prin 1980 și a costat-o vreo 3000 de lei. Asta însemna două salarii de-ale ei și de două ori o bicicletă Pegas pe care n-am avut-o niciodată, pentru că, evident, nu am luat niciodată premiul I.
A iubit o vreme covorul ăla. S-a gândit că, precum casa, mobilele, lenjeriile, plapuma și pernele, toate îmi vor fi mie zestre. Apoi a văzut că mie nu mi-a trebuit zestre, că la casa mea nu am vrut covoare, că lenjeriile nu țin o viață, că pernele din fulgi nu se mai poartă. În final covorul a devenit o povară, plin de praf și greu de întreținut.
La fel mobila veche, din lemn, făcută pe comandă și plătită în rate. Multe rate și grele, așa cum e ea acum. În fine, s-a decis să zugrăvească și cu ocazia asta vrea să și redecoreze. Visele copilăriei se împlinesc 🙂 Vrea o sufragerie goală, cu o canapea pe colț, și o măsuță de cafea în față. Apropos, dă și canapeaua, care nu e de fapt originala în setul ăsta de mobile, ci este fosta mea canapea, pe care i-am dat-o ei când mi-am luat eu alta. Dar era bună atunci, cu arcuri, îmbrăcămintea e în stare excelentă, mai nasol e cu arcurile. Cel puțin în partea în care a stat ea la TV și s-a făcut o gaură acum.
Păstrează doar bufetul greoi, în care mai are depozitate diverse, și masa de 12 persoane, pe care cândva zicea că îi va sta coșciugul. Acum s-a răzgândit și cu asta, vrea la capelă. Dar masa o păstrează, chiar dacă îi dă scaunele, pe care e cam riscant să te așezi. Dă biblioteca, pe care oricum am văduvit-o eu de cărți acum doi ani, dă și vitrina, dă și bibelourile din ea. Dă și covorul. Dă și recamierul. Când le-am postat pe Facebook, o prietenă le-a share-uit cu explicația asta: „Vintage gratis”. Dacă i-as spune mamei n-ar înțelege ce e aia vintage, maică 🙂 Pentru ea e viața ei. Și sunt amintirile noastre. Cât vom mai trăi. Chiar dacă nu le mai vedem zilnic în casă, și nu ne mai împiedicăm de ele când va trebui făcut curat. Dar cândva au reprezentat niște țeluri într-o viață banală din clasa muncitoare.
*Dacă vreți ceva din pozele astea vă rog să spuneți rapid, pentru că mâine sun la o firmă de ridicat mobilă veche și le aruncăm. Zugravii așteaptă eliberarea camerei. Știu că e din scurt, dar așa e și viața. Se termină când nu te aștepți și-ți dai seama că n-ai făcut decât ce au vrut alții de la tine.
Buna,
Putem lua noi covorul? Avem o casa la tara si cred ca s-ar portrivi de minune in camera noastra de zi.
Daca este ok te rugam sa ne transmiti nr de telefon pentru a stabili cumsi cand sa venim. Multumim frumos.
OK, îți scriu detaliile pe email. Mulțumesc
Trecutul e trecut pentru un motiv. Nu are sens sa te agati de el. Foarte bine face a ta mama 🙂
doamna coman, „de la doi”, d-voastra sintetzi, doamna?
va recunosc dintr’o mie de dormeze si dintre zece mii de vintrine cu bibilouri si lustre pe care m’atz chemat sa vi le izolez cu izolirband d’ala ce se ia pe des’te ca sa ma urc pa scaunu ala tapitzat cu ziar deasupra?!?!
:)) Nicule, nu suntem doamna Coman de la doi, dar iată că mesajul tău ne demonstrează cât de universale sunt mobilele și bibelourile mamei 🙂
Toate lucrurile vechi au insemnat ceva, cindva, pentru cineva…
dolo arunca bine???
la ce vreme’i afara, nu’tz vine s’arunci nici un bibilou afara din casa!
replica „la casa ta, faci cum vrei tu, asta e casa mea” se poate si in sensul invers. am folosit-o si eu de cateva ori cand mama a vrut sa-mi rearanjeze cartile din biblioteca si m-a barait ca de ce nu-mi asez nu stiu cum mobila din dormitor. intre timp tata s-a saturat de replica in cauza si a calmat-o pe mama mai bine decat as fi reusit eu in mai multi ani. 🙂
nu, nu vreau nimic. la ce „pasiune” am pentru stersul prafului, numa’ niste bibelouri imi lipsesc.
Poate vrei niște cărți de la mine, când m-oi decide să dau și biblioteca mea 🙂
multumesc pentru oferta. 🙂
Off, maica! Cate amintiri mi-au revenit cu articolul si pozele de azi!:)
E drept, sunt greu de intretinut, desuete. Reprezinta niste amintiri. Sper sa n-am dreptate. Nu stiu daca este bine ca mama ta sa renunte la ele (la cit mai multe din ele). Cum ni se intimpla tuturor, fiecare isi are povestea lui. Poate ca schimbarea brusca ii va face rau. Mai ales de la o anumita virsta incolo modificarea mediului in care traiesti are efectele unei operatii pe creier. Poate nu se simte de la inceput, dar pe termen mai lung… Si nici-o viata nu-i banala. E o chestiune de perspectiva.
as vrea niste bibelouri
imi place imi aduc aminte de copilarie cred ca toti am avut macar un bibelou si un mileu