A m aflat aseară, după ce am ieșit de la filmul despre cele mai bătrâne curve de la Amsterdam. M-am întâlnit cu niște prieteni care veniseră la film cu motoarele, și din vorbă-n vorbă, eu că aș vrea să simt și eu vreodată vântul în plete, ei că nu lăsa pe mâine ce poți face azi, m-am și pomenit că-mi arăt pulpițele în toată splendoarea lor la tot cartierul Pantelimon până în Iancului și înapoi. Pentru că, ați ghicit, eram în fustă. M-au echipat ei cu cască și geacă de motociclist, dar asemenea picioare nu puteau fi eclipsate de niciun echipament de protecție 😉 Să aibă o bucurie și șoferii care s-au nimerit astă noapte pe la 10-11 prin zonă.
Așadar, te urci numai prin stânga, te ții cu o mână de mijlocul omului care conduce, și cu cealaltă, la spate, te ții, dar te ții (!) de un soi de bară metalică pusă acolo de constructorul de motociclete special pentru ăia care vor să-și tonifice mușchii fesieri prin curse cu motorul prin oraș. Nu te lași nici pe stânga, nici pe dreapta, stai relaxat (îhm), nu ți se va întâmpla nimic. În cască se aude vocea liniștitoare a tipului care conduce. A lucrat înainte în asigurări de viață, știe să te aburească 😉 Din față bate vântul cu miros de tei și de noapte bucureșteană, iar când treci pe lângă mașinile din trafic îți imaginezi că o să-ți julești genunchii așa că mai bine nu te uiți în jos și poate nu se întâmplă.
Când accelerează îi bagi mâna în burtă omului din față, strigi în casca aia cât te țin plămânii și te încordezi ca înecatul în jurul paiului. La curbe strângi din fund și de bara aia din spate, atât de tare încât dacă n-ai avea mănuși pe mâini degetele tale ar lumina alb în noapte, ca lămpile de marșarier. Nimic nu mai e relaxat în tine, iar când omul care conduce îți zice râzând să nu te mai balansezi, îți ia ceva timp până să-ți dai seama că încearcă să te relaxeze balansând motorul ca să-ți dea senzații tari 😉
Și toate astea la numai 60 de kilometri la oră. Când ești la volan ai senzația că stai pe loc la viteza asta. Dar în bătaie vântului, a traficului, pe o chestie duduitoare asupra căreia nu ai nicio influență, control sau echilibru, te simți ca un câine pe o pistă de formula 1, între bolizii vâjâind. Dar per total mi s-a părut o experiență de repetat. Acum că tot am învățat cum e să strângi din fund de frică. Poate data viitoare încep să mă relaxez pe bune. Oricum, am trecut-o la capitolul nefăcute, și dacă nu reușesc să mă dau cu parapanta până de ziua mea, cum am pus de gând, o să bifez în carnețelul meu de premiere că anul ăsta am mai făcut una.
*Mulțumesc Raluca și Cosmin pentru asta 😉 Și lu tanti Suzuki, sper că nu ți-am îndoit bara aia de la spate 😉
pfiu… şi eu care credeam că-i ca mersul pe bicicletă. dar fain, vreau şi eu! 🙂
e ca diferența dintre barca cu vâsle și aia cu motor 🙂
misto! daca stiam ca iti place te invitam la o tura, dar am vandut deja motoru’… pe alta data, dar tot echipata cu fusta, ca prea esti frumoasa…
Poate-ți iei parapantă, ca să bifez și cealaltă dorință 😛
bine ai venit 🙂
Motorist? 🙂
Cred ca te tii degeaba de bara aia din spate. Cum centrul de greutate a trunchiului tau e undeva prin zona sternului, la o acceleratie mai acatarii, zbori pe spate cu tot tinutul de bara. Mai bine te tii doar de ala din fata.
Incearca sa te dai pe un cal in galop si povesteste-ne dupa aia cum a fost(dupa ce te intorci din spital).
Păi eu nu vreau să ajung în spital, vreau doar să mă simt bine 😉
Fain! Bine ca mi-ati spus ce sa (nu) fac, asa driver-ul meu va fi uimit de cit de „cool” sint, si o sa fac impresie. Si eu am pe lista dorinta asta… Pe aia cu parapanta inca n-am trecut-o, dar dupa cit de repede s-a prapadit Gandolfini, n-ar trebui sa mai pierd vremea…
Despre frica si senzatii tari. Vara asta o sa inot cu rechinii in oceanul Indian. Mi-a zis cineva ca nu musca, așa ca nu mi-e frica…, nu mi-e frica, … nu mi-e frica….
La cate gropi sunt in Bucuresti, chiar nu cred ca e sanatos sa te dai cu motoru. Chiar si pe strazi perfecte, obstacole insignificante precum un cartof sau morcov te pot da cu roatele in sus.
Eu prefer sa ma dau cu 300 km/h pe sina de tren fara sa strang di buci.
Ai o drezina? :))
Mi-ai facut pofta!
Desi… eu nici pe bicicleta n-am fost in stare sa invat sa merg. Si cine a incercat sa ma invete m-a injurat serios inainte sa o lase moarta… 🙂 Pe un fost prieten era sa-l fac afis picand peste el cu tot cu bicicleta… 😀
pe un cal la trap as incerca si eu. chiar daca un cal m-a aruncat pe jos cand aveam vreo 5-6 ani (singurul lesin adevarat din viata mea; la alelalte, pamantul s-a oprit din invartit cand am ajuns jos). (n-a fost vina calului; a fost vina lu’ frate-meu care urla ca din gura de sarpe ca vrea si el singur pe cal; ar fi speriat si un urs furios, d-apoi un amarat de cal). as incerca si pe motor, dar s-o creada „soferul” ca eu ma tin de bara din spate! nevasta-sa sa inchida ochii, ca eu ma lipesc de el ca marca de scrisoare. 🙂
brontozaurel, ma simt mai bine. si eu am enervat niste oameni incercat sa invat sa merg pe bicicleta. am renuntat inainte sa-mi rupa ei oasele, in loc sa mi le rupa bicicleta.
OMG, promite că nu te mai urci pe motor fară echipament complet. Nişte cunoştinţe de-ale unei cunoştinţe s-au dat cu motorul şi erau îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, respectiv fustiţă. Când au căzut, frecarea cu asfaltul i-a ars pe jumătate din suprafaţa corpului (pe deasupra, mai era şi vară, nu vrem să ştim cât de încins era asfaltul). Ia-ţi nişte pantaloni adevăraţi, geacă şi cască, sau împrumută de la cineva.
P.S. Mă bucur să aflu că ai cititori care nu ştiu să se dea cu bicicleta şi care au renunţat la speranţă, mă fac să mă simt de-a casei.