To share or not to share

Cât de personal e prea personal pentru a putea fi împărtășit și necunoscuților (pe Internet)? Și de ce ajung unii dintre noi să facă asta?

S e zicea într-o vreme că ziaristul suferă de două boli profesionale: divorțul și ulcerul. Ulcer n-am făcut cât am fost ziaristă, dar cu un divorț destui din presă am contribuit la statistica națională. Recent, la un soi de reuniune de breaslă, cineva a întrebat la masă dacă e vreunul nedivorțat între noi. Doar ăia care nu avuseseră curiozitatea să vadă cum e căsătorit nu au ridicat mâna.

Una dintre cauzele identificate pentru rata divorțurilor din presă ar fi aceea că ziaristul nu poate să se dedubleze după program. Nu are viață personală, chiar și atunci când e între prieteni sau în familie el caută sau vede potențiale subiecte în cele mai personale discuții și întâmplări. Iar pe unele chiar le publică, ceea ce, evident, nu e pe placul partenerilor de viață sau al familiei. Depinde mult de gradul de exhibiționism al familiei, dar mulți oameni au rețineri în a-și vedea numele sau fotografia publicate undeva, darmite detalii despre viața personală.

Prin urmare e greu să trăiești cu un ziarist. Adăugați la asta programul haotic, poate lipsa de disponibilitate pentru familie, la același nivel cu preocuparea pentru carieră, și aveți rețeta sigură a divorțului. Nu știu cum mai e azi, pentru ziariști, dar pe vremea când eu făceam carieră așa era. Pe vremea când și eu și mare parte din populația țării aveam încredere în presă. Atunci credeam că dacă voi publica se va schimba ceva, iar asta îmi dădea o senzație de putere și importanță.  Naivități!

Tot pe vremea aia mi s-a întâmplat  de câteva ori să am discuții cu oameni pe care i-aș fi vrut apropiați, care se temeau că tot ce-mi spun ei ar putea să apară la un moment dat în ziar, deși nu i-am făcut niciodată cuiva această surpriză neplăcută. Credeam că a apus epoca aia, odată cu iluzoria mea importanță, dar am putut să constat că și ca blogger unii mă învestesc cu aceeași „încredere”. Și asta pentru că – au observat ei – eu tind să pun pe blog lucruri mult prea personale, care n-ar trebui să fie publice. O fostă colegă spunea  de exemplu că atunci când vorbesc despre mama sau despre mine și problemele mele ar trebui să folosesc personaje fictive, cărora li s-ar fi întâmplat respectivele lucruri. Să devin un soi de Alcibiade din România Mare, despre care toată lumea știa că era Vadim Tudor, numai el nu recunoștea…

Într-adevăr, nu e prea safe pentru mine faptul că-mi pun viața pe tavă aici în fața unor necunoscuți. Chiar dacă nu vă spun tot ce mă apasă, am spus suficient de multe lucruri în anii ăștia de jurnal virtual cât să le dau muniție unora care au vrut s-o folosească împotriva mea. Dar asta se întâmplă și în viața reală, atunci când prietenii îți aruncă în față lucruri pe care ajungi să regreți că le-ai destăinuit. Face parte din farmecul socializării.

Dar dincolo de defectul ăsta profesional care mă împinge de fiecare dată să traduc într-un text trăiri pe care mulți preferă să le țină pentru ei, cred că motivul meu pentru starea asta de lucruri mai este și altul. Acela că viața pe care am dus-o până acum m-a îndepărtat/ împiedicat să-mi fac și să-mi păstrez acel soi de prieteni cu care nu te simți niciodată singur. Ca și când aș fi emigrat și n-aș fi putut să-mi păstrez prietenii din tinerețe. Citeam acest articol despre singurătatea care ucide mai mult decât obezitatea (via Beranger) și m-am mirat cât de mult m-am regăsit în el. „In a society that judges you based on how expansive your social networks appear, loneliness is difficult to fess up to. It feels shameful.” Pare într-adevăr incredibil să te simți singur când ești înconjurat de atâta lume și aparent sunt atâția care te apreciază. Și totuși nu numărul oamenilor pe care-i cunoști contează, și nici măcar calitatea lor, ci cât de bine rezonezi tu cu ei și te integrezi în comunitatea pe care ei ți-o oferă.

Eu cunosc câțiva oameni pe care știu că mă pot baza în caz de nevoie, și pentru cei mai mulți asta e definiția prieteniei, dar în același timp știu că pentru ei nu sunt o ființă importantă, în sensul că ei nu se bazează pe mine. Asta mă lipsește de acea importanță pe care toți avem nevoie s-o simțim în raport cu ceilalți. „The meaningful social interaction”, cum zice fata asta în articol, o chestie despre care nu te întreabă niciun doctor, deși există deja studii care arată ce efecte devastatoare poate avea asupra sănătății această pârdalnică de singurătate. Aceleași studii spun că viața modernă și presiunile ei au crescut de patru ori numărul anxietăților generate de singurătate în societatea modernă. Paradoxal, deși trăim într-o epocă în care sexul este afișat pe toate gardurile,  singurătatea ni se pare o chestie rușinoasă și preferăm s-o ascundem într-o listă lungă de „prieteni” și postări vesele pe Facebook.

Așa că, admit, neavând cui să-i spun tot ce vă comunic vouă aici pe blog, mi-am creat propria mea meaningful social interaction. Scriind ce simt pentru cine vrea să citească. E și un soi de nostalgie după zilele mele de ziarizdă, dar are și un rol terapeutic pentru anxietatea de care nu scap nici eu, că sunt tot om. Faptul că zilnic vin aici niște oameni îmi dă sentimentul că și eu contez pentru ei, așa cum și ei contează pentru mine. Suficient de mult cât să le spun adevărul  despre mine și despre ce gândesc, chiar dacă uneori asta poate avea tușe prea personale. Iar luna asta s-au împlinit patru ani de când fac această terapie de grup virtual. În august 2009 începeam să scriu pe blog și am adunat de atunci aproape 1700 de admiratori pe Facebook, vreo 300 de twitter, dar, ce e mai important, am cunoscut – datorită blogului – câțiva oameni pe care mi-ar fi plăcut, dacă n-ar fi fost împrăștiați prin lumea largă, să-i consider my meaningful social network, oameni fără de care viața mea ar fi fost fără îndoială mult mai săracă.

Am tot tras de mine să scriu de ceva vreme această postare – destul de personală vedeți bine – pentru că pe de-o parte mă lupt cu o acută senzație de inutilitate socială și zădărnicie în ultima vreme, dar și pentru că nu știu dacă după atâta vreme mai are rost să vă întreb, până la urmă dacă ați fi în locul meu voi ce ați alege să nu spuneți lumii?

Și, de ce nu, să vă întreb cât de meaningful simțiți că vă este viața?

 

Etichete: , , , , , , , , ,

17 comentarii la “To share or not to share” Subscribe

  1. Béranger 03/09/2013 at 12:09 #

    „ăia care nu avuseseră curiozitatea să vadă cum e căsătorit” :-)))

    Life sucks anyway, unde dracu’ să găsești meaning cu o viață ca asta?

    • Dollo 03/09/2013 at 12:24 #

      mda, partea bună e că trece

  2. Adriana 03/09/2013 at 12:18 #

    Candva a trebuit sa fac o recenzie unei carti, Herzog, de Saul Bellow. Profesoara m-a ascultat cu atentie in timp ce eu debitam niste citate care la vremea respectiva mi se pareau foarte adevarate, teribil de adevarate( si care acum mi s-ar parea copilarii) si la sfarsit mi-a spus ca am o parere mult prea personala asupra textului, ca ma „leg” adanc de niste semnificatii pe care le persolalizez…Dar avea dreptate, nu spun ca nu avea dreptate…insa nu interpretam totul in functie de experiente, de trairile, de dramele sau bucuriile personale? Asa, de exemplu, mie nu mi se pare ca sunteti prea personala, ci ca sunteti curajoasa si sincera in dezvaluirile dumneavoastra si nu pot sa va judec. Cei care va judeca acest aspect o fac tot din prisma propriilor trairi…la o adica, ei n-ar face asta, de teama! Scriind, fiind atat de personal, iti asumi tot.Dar de ce sa va fie teama? Asta sunteti, asa cum scrieti aici. Eu asa simt. Nici nu stiu daca am fost destul de coerenta, septembrie a debutat urat.

  3. Monica Lauleanu 03/09/2013 at 15:13 #

    „au observat ei – eu tind să pun pe blog lucruri mult prea
    personale, care n-ar trebui să fie publice”

    „spun adevărul despre mine și despre ce gândesc, chiar dacă uneori asta poate avea tușe prea personale.”

    Stii ceva? Exact pentru asta intru pe blogul tau cel putin o data pe zi. Pentru ca te vad pe tine, cea care esti. Ai consistenta, dovedesti intelegere si acceptare a propriului eu.
    Repet: este singurul blog de dama pe care il vizitez zilnic. Mai intru si pe alte 2-3-4, nu zilnic si cu ideea „hai ca poate azi a produs ceva care sa-mi placa si mie”. Si se intampla ararori printre multe articole „subtiri”.
    La tine intru cu certitudinea ca urmatorul articol este la fel de bun ca celelalte. De fapt tu poti sa scrii si despre capace de bere caci mie imi place stilul.
    Bineinteles ca sunt oameni care considera ca te exhibitionezi prea mult. Isi proiecteaza fricile si inhibitiile pe tine. Tu fii tu! Te va digera cine e pe aceeasi frecventa cu tine.

  4. ady 03/09/2013 at 19:47 #

    „mă lupt cu o acută senzație de inutilitate socială și zădărnicie în ultima vreme”….. si atunci eu de ce naiba sa mai deschid computerul in fiecare seara?! (dimineata, la cafea, cand te citeste majorittea populatiei urbane eu citesc mail-urile de serviciu venite dupa ce-am plecat, stabilesc ce e urgent, cand fac o anumita lucrare, d-astea).
    ok, poate nu e singurl „blog de dama” pe care il citesc, dar e singurul de care m-am apucat si nu m-am mai lasat. altele (de dama, de barbat, nu conteaza) s-au pierdut pe drum in maxim 2 ani.
    in plus, asa, ca utilitate sociala: o scoti pe subsemnata din casa o data pe luna, special ca sa se vada si sa vorbeasca cu alti oameni cu care se pare ca impartaseste o pasiune. daca nici asta nu e util, ba chiar important dpdv social………….?!
    cat despre cat de „meaningful” simt ca mi-ar fi viata?! mie mi-ar trebui o epifanie d-aia cu ingeri ca-n „o viata minunata” sau cum s-a chemat filmul ala, pentru ca am senzatia ca as putea disparea si maine si nu s-ar simti prea tare (ok, parintii, cel putin ar suferi teribil, dar la modul cel mai concret cu putinta disparitia mea nu cred ca ar schimba prea multe in viata lor).
    sau poate sufar eu de paranoia/mania persecutie sau alta dracie. 🙂

  5. Raluca 03/09/2013 at 22:34 #

    nu stiu altele/altii cum sunt, da eu revin de fiecare data ca sa share 🙂 si apoi mai si povestesc altora…

  6. Sonia B 04/09/2013 at 07:24 #

    Fiica-mea urmareste aventurile Toshibei , eu te citesc cu drag . De ceva vreme, caci nici nu mai tin minte cand te-am descoperit .
    Cu respect ,
    Sonia si Leria 😉

  7. dana eugenia 04/09/2013 at 08:44 #

    eu te-am descoperit de cand esti afiliata hn si de-atunci, cand am o clipa libera, mai intru sa te citesc … dupa ce se culca copilul, cand stau cu mancarea in fata si ochii in calculator (acasa sau la job)

    pentru ca le scrii „pe sufletul meu”, personale sau nu, tampitzele, funny … anyway, reale

    „din cauza” ta am prins si eu curaj si imi construiesc un mini-blog pe tema mea preferat. i mean, datorita tie si lui dan popa, deoarece am vazut ca se poate „si altfel” – idei in forma amuzanta, concisa, care spun intr-o propozitie cat un pseudo-jurnalist intr-un articol
    keep on the good work

    a se scuza romgleza 🙂

  8. dana eugenia 04/09/2013 at 08:47 #

    si mai dau si linkul de la articolele tale pentru cunoscuti si te pun si la status-ul de mess
    na !

  9. spufi 06/09/2013 at 01:41 #

    Cred ca tine de personalitatea fiecaruia… adica daca simti pornirea de a te afisa cu bune si cu rele la scena deschisa, inseamna ca e bine sa o si faci, altfel s-ar chema ca iti reprimi. Poate iti face bine pe modelul catarsis?

  10. TNH 07/09/2013 at 04:26 #

    Nu mi se pare ca scrii chestii personale, ci atingi teme care ma macina si pe mine. Singurul lucru de care imi este teama e sa imi dai numele pe blog atunci cand mai fac cate o chestie, astfel incat cei care nu ma cunosc in viata reala sa afle cu aceasta ocazie (sunt o neica nimeni, dar ma enerveaza ca altii sa ma stie inainte sa ii stiu eu pe ei).

    P.S. Scuze pentru lipsa diacriticelor, dar stii tu… (vezi sa nu scrii pe blog).

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉