Beizadeaua depresivă, la clubul de carte

Click aici să vezi ce a făcut un băiețaș de bani gata după ce a fost exmatriculat din al patrulea liceu de fițe - un titlu tabloid pentru cartea de luna asta de la club: De veghe în lanul de secară.

Un puști de bani gata, cu un intelect peste medie, deci ușor depresiv și neadaptat în școlile din care a tot fost exmatriculat în ultimii ani, povestește cum a hălăduit fără scop și ce a făcut vreo două zile prin New York, înainte de vacanța de Crăciun și înainte ca taică-su să primească acasă scrisoarea de la direcțiune, în care era anunțat că beizadeaua a picat la patru din cinci materii. Cam asta e pe scurt descrierea cărții atât de populară printre americani – De veghe în lanul de secară.

Norocul subiectului e că a fost scris de Salinger în 1951, când nici generația emo nu era în proiect, nici tabloidele nu apucaseră să banalizeze și să transforme „poponetele” în substantiv comun, responsabil pentru o categorie aparte de subiecte cu priză la domnișoare. Holden Caulfield a apucat, așadar, să facă o oarecare carieră ca adolescent rebel, neînțeles și sensibil.

Cartea nu e rea, dar cred că mare parte din faima ei se datorează faptului că între 1961 și 1982 ar fi fost una dintre cele mai cenzurate cărți din America (sursa), iar asta a contribuit, se pare, și la faptul că ulterior ea a fost asociată cu câteva tentative de asasinat (una asupra lui Reagan) și cu una reușită – asupra lui John Lenon – se zice că tipul care l-a împușcat pe Lenon ar fi fost găsit cu cartea asta asupra lui.

Părerea mea e că avem de-a face cu încă o exagerare tipic americană. Personajul are câteva gânduri interesante (profunde pentru un puști de 16-17 ani) și reușește să te facă să empatizezi cu el, chiar dacă ești matur. Pentru că ai fost și tu cândva tânăr și pentru că, dacă nu atunci, măcar de câteva ori pe an de atunci încoace ai gândit exact la fel ca el. Până când ai înțeles că asta se cheamă depresie 😉

Mesajul cărții ar fi că oricât de neagră ți s-ar părea situația, oricât de ipocriți ar fi oamenii, oricât de greu ți-ar fi să-și faci prieteni sau să te integrezi într-un grup, oricât de fără rost vezi studiile sau viața în general, întotdeauna va exista o cale de a trece peste toate și a merge mai departe. Și că în general soluția vine de unde nu te aștepți.

Mi-au plăcut mai multe fragmente din carte, dar am selectat câteva și pentru voi, în caz că vă tentează s-o răsfoiți în vacanța de Paște:

Îi zice Holden unei tipe cu care dansează:

― Ştii cum poţi să-ţi dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

― Îhî.

― Uite, aşa, punînd mîna pe spatele ei. Dacă uiţi că are fund, şolduri, picioare sau mai ştiu eu ce ― atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.

Holden despre unul dintre colegii de cameră:

La început, spunea doar în glumă că lucrurile mele sunt burgheze, şi mie puţin îmi păsa de fapt, avea oarecare haz. Apoi, după un timp, mi-am dat seama că nu mai glumeşte. Adevărul e că-i foarte greu să locuieşti cu altul în cameră când ai geamantane mult mai fine ca ale lui ― când ale tale sunt într-adevăr de calitate bună, şi ale lui nu-s. Ai crede că, dacă-i deştept şi aşa mai departe şi are simţul umorului, puţin îi pasă care sunt mai bune. Şi totuşi, îi pasă. Zău că-i pasă. Ăsta-i şi unul din motivele pentru care m-am mutat cu măgarul şi cretinul de Stradlater. Cel puţin geamantanele lui erau tot atât de bune ca ale mele.

Într-o discuție cu profesorul de istorie:

– Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.

– Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa.

Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sunt aşii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!

Sfaturile lui Antolini, proful lui preferat de limba engleză

― S-ar putea să ajungi, la treizeci de ani, să stai într-un bar şi să urăşti pe oricine intră şi pare să fi jucat fotbal la universitate. S-ar putea să prinzi atâta cultură cât să urăşti oamenii care vorbesc greşit gramatical. Sau s-ar putea să ajungi conţopist într-un birou şi să arunci clame în capul stenografei de lângă tine. Nu ştiu. Dar îţi dai cât de cât seama ce vreau să-ţi spun?

― Sigur că da.

― Uite ce spune un psihanalist: „Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei”.

Holden e până la urmă un băiat bun, dar incapabil de compromisuri, nemulțumit într-o oarecare măsură de el însuși, un fin observator al lucrurilor și oamenilor, dar degrabă trăgător de concluzii exagerate din diverse fleacuri. Un om bun, aș zice, și citind cartea m-am întrebat oare cum ar arăta aceste Holden pe la 45 de ani sau poate chiar mai mult? 

Joi, 17 aprilie, la ora 19.00, la Lente cafe din strada Praporgescu vă aștept la clubul de carte – masa e rezervată pe numele meu.

Etichete: , , , , ,

22 comentarii la “Beizadeaua depresivă, la clubul de carte” Subscribe

  1. adobrero 14/04/2014 at 15:54 #

    Eu vin sigur. Nu stiu un alt loc potrivit spre a-l propune, asa ca din partea mea ne putem vedea in acelasi loc.

    • Dollo 14/04/2014 at 18:30 #

      mă gândeam că servirea n-a fost prea promptă la ultima locantă, or mai fi și altele de degustat 😉

  2. ady 14/04/2014 at 17:48 #

    inca n-am terminat cartea, dar am mai citit-o odata si sigur o termin pana joi. (daca n-as avea nimic de facut as termina-o pana cand ma culc, dar orisicat, mai are omu’ si alte trebi).
    daca se anunta vreme uscata, as prefera o terasa. oricare doriti.

    • Dollo 14/04/2014 at 18:31 #

      nu știu unde ai auzit tu de vreme uscată, că zic ăștia de la meteo că de mâine se face iar frig și plouă…

      • ady 14/04/2014 at 22:09 #

        n-am auzit nicaieri. tocmai de aia am zis „daca”. pentru ca n-am cercetat eu insami.

  3. Mihaela 14/04/2014 at 21:43 #

    Poponetele in substantiv comun sau propriu?

    • Dollo 14/04/2014 at 22:31 #

      Există acest personaj Poponete, din câte știu e atât de celebru încât numele lui a devenit substantiv comun 🙂

  4. ady 14/04/2014 at 22:10 #

    si inca ceva, pentru cultura mea generala: de ce naiba a fost interzisa cartea asta?

    • val 15/04/2014 at 10:04 #

      nu interzisa, cenzurata. adica numai bucatele „mici” din ea au fost interzise. unii zic ca la vremea aia E.J. Hoover era cel mai puternic om din USA. si daca vreunui subaltern al lui i se parea ca un cuvânt dintr-o fraza suna a comunism, atunci autorul vorbelor putea fi concediat, mutat si de multe ori chiar si arestat cateva zile, ca sa-i vina mintea la cap.
      cu comunistii nu te joci [ insert here the emoticon you need ]

  5. ady 14/04/2014 at 22:11 #

    ps. cea mai buna ciocolata calda, tot la „lente” e!

  6. geo 15/04/2014 at 13:15 #

    Hollywoodul a ironizat in modul sau specific paranoia americana creata in jurul acestei carti.
    In filmul Conspiracy Theory personajul Jerry Fletcher (Mel Gibson), simtea nevoia sa cumpere in mod obsesiv romanul „De veghe in lanul de secara” fara sa-l citeasca!!
    La noi, inainte de 1989, intr-unul dintre manualele de lb. engleza de liceu figura un fragment din acest roman.

  7. Cristina 16/04/2014 at 02:55 #

    Încercăm Lente de pe strada Praporgescu?

    • Dollo 16/04/2014 at 09:41 #

      la cererea publicului mergem la Lente ăsta al doilea. că de primul ne-am săturat, deci Lente Praporgescu să fie!

  8. IoanaS 16/04/2014 at 06:51 #

    Eu vin daca ma primiti iar cu tema neterminata…

    • Dollo 16/04/2014 at 09:40 #

      te primim, că doar nu ești prima:) poate cândva o să introducem regula aia cu cine nu citește, plătește vinul 😛

      • ileana 16/04/2014 at 11:10 #

        da, da …

  9. spufi 16/04/2014 at 08:45 #

    Mie mi-a placut foarte tare cartea asta… cand am terminat-o am cautat si Franny and Zooey, care iarasi mi-a placut mult. Desi nu l-am citit pe Salinger in adolescenta, ci hat spre a doua tinerete, m-am regasit si in Holden si in Franny, ca „victima” a societatii opresive ce sunt si eu la 34 de ani batuti pe muchie 🙂 Ce nu mi-a placut a fost ca Salinger imi pare ca ar vrea de fapt sa transmita adolescentilor aroganti si sensibili ceva de genul „Stop thinking you’re better than everyone, grow up and blend in”, ori eu cu asta nu sunt de acord, ca filosofie de viata/maturizare. Multe ar fi de discutat, dar ca sa inchei: pentru mine cartea asta nu e overrated, ba dimpotriva, si tare mi-ar fi placut sa vin si eu la club, pe post de avocatul diavolului 🙂

    • Dollo 16/04/2014 at 09:45 #

      sunt sigură că ai fi fost un avocat bun 🙂 eu cred că mesajul e corect, tocmai pentru că atunci când ești depresiv și îți pute tot asta nu înseamnă că tu ești mai cu moț ca restul, ci că tu ai niște probleme de raportare la ceilalți. am aflat cu surprindere în cadrul unui seminar la care s-a discutat despre turning points în viață și despre depresii, cât de mulți dintre cunoscuții mei au fix aceleași probleme ca și mine, deși eu n-aș fi crezut urmărindu-i.

      • spufi 17/04/2014 at 01:28 #

        Numai ideea ca toti am fi la fel, ca nu e nimeni mai cu mot ma deprima :)) Lasand la o parte partea cu depresia, care e foarte tricky, zic ca a inocula copiilor ideea ca nu sunt cu nimic mai speciali decat altii e profund daunatoare pentru dezvoltarea lor. E la fel de daunatoare si pentru adulti de altfel, pentru ca daca nu te raportezi la un „tu” ideal, si sa te zbati sa fii mai bun, nu e loc de progres. Daca te raportezi ca egal si cu nimic mai bun decat ceilalti risti ramai in confortul caldut al unei personalitati mediocre. Holden era oripilat de ipocrizia adultilor de exemplu si desi era si el adesea tot un ipocrit, nu pot sa agreez ideea ca ce ar fi trebuit sa faca ar fi fost sa admita ca asta e, suntem toti niste ipocriti nenorociti, hai sa ne lasam dusi de val si sa ne facem viata mai usoara!

        • Dollo 17/04/2014 at 09:05 #

          Nu asta era ce ziceam eu, dar poate nu m-am exprimat bine. Firește că suntem diferiți, slavă evoluției (deși într-o carte pe care o citesc acum zice că evoluție nu = automat îmbunătățire ;), dar atunci când ne imaginăm că toți ceilalți sunt mai proști/ipocriți/răi ca noi problema nu e la ei, ci la noi. Ieșirea din depresie ține în mare parte de un resort interior, și în mică parte de un ajutor al celor la care ții. Soluția nu e nici mersul cu valul, dar nici izolarea. E găsirea unui loc și conviețuirea cu tine și cu ceilalți. Părerea mea. Of, of, că bine ar fi fost să vii la club 🙂

          • spufi 23/04/2014 at 02:09 #

            Sunt de acord cu gasirea unei solutii de mijloc, nu sunt de acord cu „ne imaginam ca ceilalti sunt mai prosti/ipocriti/rai” decat noi 🙂 Nu ne IMAGINAM deloc, iadul sunt ceilalti!

  10. ady 16/04/2014 at 13:06 #

    Si dc nu le au tot p-alea, au altele, chiar dc nu pare. Din fericire pt mine m-am prins de asta la timp fara depresii si/seminarii.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

Fatalismul mioritic se tratează cu drujba

diana

Vă mai amintiți că în Drumul Taberei începuse construcția unei noi linii de metrou? Asta e povestea oamenilor care i-au împins liniile și peroanele mai pe mijlocul bulevardului, ca să nu le afecteze pomii.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.