A m început acum câteva luni, într-o seară venind de la un concert la Ateneu, rândurile astea:
După o zi destul de agasantă, cu nămeți și dispute politice, câteva ore în sala aia fabuloasă a Ateneului, ascultând Mozart sau Beethoven, te fac să te simți bine, dar și să-ți pui întrebări. Întrebarea care m-a urmărit pe mine tot concertul a fost ce-i unește pe oamenii ăia din orchestră? Îmbrăcați după posibilități, unii mai scăpătați, alții cu fițe, dar urmând aceeași linie negru-alb impusă de etichetă, cu instrumente muncite în zeci de ani de repetiții, cu priviri pierdute sau cu ochi vii care dansează odată cu muzica, atenți ba la partitură, ba la bagheta dirijorului, toți acționează ca unul, făcând fiecare cu instrumentul lui să sune concertul ăla ca ieșind dintr-o singură pâlnie de megafon. Ce-i unește pe oamenii ăștia atât de diferiți și îi ajută să funcționeze împreună ca un tot și ce ne lipsește nouă ca nație, de nu reușim să funcționăm ca o orchestră?
Am renunțat atunci să mai postez întrebarea asta, plictisită să compar veșnic lucrurile care-mi plac cu lucrurile care nu funcționează și pe care tot încerc să mi le explic. Aseară am ajuns din nou la un concert, la Sala radio, și întrebarea mi-a revenit, agasant aproape, pe toată durata concertului. Mă uitam la oamenii ăia care evident nu se așezaseră pe scenă pentru bani, și nici pentru faimă, anonimi violoniști, flautiști, muzicieni cu salarii considerate mizere, probabil, în high life-ul românesc, dar care își mișcau mâinile și degetele sincron, urmărind cu sfințenie aceeași partitură de parcă viața lor ar depinde de asta.
Mă mai uitam la sala aia plină de oameni veniți să-i asculte și mă gândeam câți dintre noi le urmăm exemplul dincolo de zidurile sălii de concert? Câți dintre noi ne facem treaba cu conștiinciozitate, riguros, de parcă viața noastră ar depinde de asta? Sau câți dintre noi lăsăm lucrurile la jumătate motivând că „pentru cât mă plătesc, să zică mersi că fac și atât”?
Și atunci, în acordurile vesel-triste ale lui Mozart m-a lovit și răspunsul. Pasiunea este secretul. Pasiunea pe care unii oameni au preferat să și-o urmeze în viață, indiferent de rezultat, de faptul că aveau să îngroașe rândurile violoniștilor dintr-o orchestră sau să devină soliști faimoși recunoscut internațional. Indiferent dacă țin în mână un Stradivarius sau o vioară șlefuită la Reghin. Pasiunea pentru care au abandonat idealul de bunăstare sau pretențiile sociale ale unei familii capricioase, și au preferat să trăiască și să se hrănească cu muzică. Pasiunea îi unește pe cei mai diferiți oameni și-i alătură neașteptat într-o orchestră, făcându-i să sune identic într-un concert care încântă mulțimile, chiar dacă pe fiecare îl așteaptă acasă altă situație economică. Pasiunea hrănește onoarea din oameni.
Pasiunea este însă și cel mai ignorat ingredient atunci când oamenii își aleg calea/meseria în viață. Și asta pentru că ni se spune prea des: „în viață nu faci doar ce-ți place, dimpotrivă…” și pentru că, tineri fiind, credem mai degrabă un adult sastisit de viață (dar pe care-l credităm cu experiență) decât focul care ne arde în interior și ne îndeamnă să alegem calea mai grea și mai lipsită de bani. Câți oameni cunoașteți care și-au urmat pasiunea și trăiesc din ea? Și câți cunoscuți aveți care regretă la mijlocul vieții că n-au apucat alt drum? Câți oameni plini de bani sau ajunși la nivelul cel mai de sus al carierei pentru care au călcat pe cadavrele propriilor dorințe își cheltuie acum banii pe seminarii în care niște guru moderni îi învață să-și urmeze pasiunile?
Și cum credeți că ar arăta lumea dacă cei mai mulți dintre noi ar face ce le place, și-ar alege meseriile în funcție de chemare, pasiune și dragoste? Știu, sună utopic, dar eu cred că nu e.
Profit de ocazia asta ca să vă cer un favor. Dacă cunoașteți oameni care și-au urmat pasiunea, indiferent de sacrificii, și oameni care au acum regrete că nu au făcut-o, alegând o meserie bănoasă, vă rog să mi-i recomandați. Îmi trebuie două astfel de cazuri pentru un proiect jurnalistic la care lucrez. Oamenii trebuie să fie de acord să scriu despre ei, chiar și cu nume schimbate. Vă mulțumesc anticipat pentru sugestii.
Eu as avea un exemplu, insa ma tem ca tocmai alegerea sa de a-si urma pasiunea il fac greu de propus si ales pentru proiectul tau: a plecat in Canada urmandu-si pasiunea pentru limba franceza si acum preda acolo… limba franceza! 🙂
Da, nu cred că am buget pentru deplasări 🙂
Asta e un discurs pe care il urasc eu… cu pasiune.
Am facut mereu ce am vrut, ce mi-a placut.
Nu mi-a convenit o chestie la faculta? Am plecat trantind usa (ma rog, macar asta era intentia, dar usile grele n-au fost mereu de acord cu mine…). N-am terminat facultatea aia, desi cu siguranta nu m-a obligat nimeni sa dau acolo si nu pot spune ca mi-ar fi displacut. Stiu, am terminat alta, desi mai degraba s-a terminat ea pe langa mine in timp ce eu eram prea ocupata cu un nou Don Juan ca sa ma mai obosesc sa-mi pun singura bete in roate si acolo.
Nu mi-a convenit o intrebare la un interviu? A primit un raspuns sa ma tina oamenii aia minte. N-am mai fost angajata permanent din 2005 si niciodata mai mult de trei luni si noua zile.
Am facut chestii care au fost remarcate? Da. Mi-a adus asta ceva ce nu mi-ar fi adus un drum cuminte in viata? In afara de o tona de probleme si indrazneala de a-mi crea si mai multe pentru ca, la dracu’, nu am nimic, deci nimic de aparat, nimic de pierdut… naiba stie.
Da, nu fac altceva decat sa creez chestii scriind cod si apoi sa ma plimb prin lume si sa povestesc despre ele pe la diverse conferinte. Suna minunat, nu-i asa?
Nu este.
Foarte putine conferinte ma platesc. Pana acum doua, a treia e cu semnul intrebarii pentru ca nu-mi permit echipamentul de care as avea nevoie ca sa tin prezentarea. A patra nu vine decat in vara- toamna lui 2015. Majoritatea imi platesc doar avionul, hotelul pe o perioada limitata, de la doua zile la o saptamana in general, nota daca ies in oras cu ei (si taxa de viza daca am nevoie de asa ceva). Si atat.
Intre timp, nu am asigurare medicala si de cand a trebuit sa-mi fac analize pentru angajare acum zece ani eu n-am mai ajuns la medic decat dupa vreun incident urat pe strada. Intre timp, imi pica lunar niste chestii numite facturi. Intre timp, a trebuit sa-mi fac pasaport, sa arunc bani aiurea pentru hartii si informatii de care am avut nevoie pentru vize sau sa fiu platita. Intre timp, cheltuielile mele lunare pot ajunge sa fie si de patru ori mai mari cu o singura deplasare in afara pe luna (am crezut ca ametesc cand am vazut factura de mobil dupa deplasarea la canguri).
Mi s-a spus de multe ori ca e grozav ca pot sa calatoresc atat. Dar sincer nu pricep ce e asa grozav.
Pierd doua ore pana in Otopeni. Unde trebuie sa-mi scot laptopul din ghiozdanul in care pana si cel mai mic spatiu foloseste la ceva pentru ca tin la lucrurile mele, asa ca nu sunt dispusa sa am bagaj de cala (am si vazut cum sunt manipulate, asa ca…). Si nu mai pot sa refac in graba tot aranjamentul perfect cu care am pierdut minute bune acasa.
Apoi pierd iar timp asteptand sa urc in avion. Unde imi amorteste fundu’ pe scaun, si pot sa am ghinionu’ sa se serveasca mancare care impute tot aerul sau sa existe vreun copchil care urla si se bate cu ma-sa si scapa suturi in spatele capului meu. Moment in care blestem regula aia stupida care spune ca n-am voie cu topor sau maciuca.
Ajung la destinatie si am aproape mereu noroc de coada la pasapoarte. Uneori am probleme sa gasesc soferul taxiului care ma asteapta pentru ca un carton cu numele poate fi insuficient in conditiile in care numele e destul de comun (nu doar in Romania). Patita la Londra.
Ajung la hotel si trebuie sa gasesc o scuza sa scap de iesirea in oras cu organizatorii si ceilalti care tin prezentari. Si sa lucrez la prezentarea mea, care e mereu alta si niciodata cum visam sa fie cand m-am apucat de ea. Chestie care dureaza toata seara, noaptea si a doua zi pana e randul meu. Dupa care ma chinui sa nu adorm pana la sfarsitul conferintei sau pe drum pana la hotel. Si sa scap de oamenii care trag de mine sa vin la petrecerea de dupa.
Somn. Apoi a doua zi poate fac cunostinta cu ceva fauna dintr-o gradina zoologica sau rezervatie naturala. Asta daca nu sunt presata de timp sa ma apuc sa lucrez la prezentarea pentru urmatoarea conferinta. Care trebuie sa fie lipsita de bubele celei pe care tocmai am lasat-o in urma.
Si apoi trebuie sa pierd iar timp cu intors acasa. Eventual sa nu ma pot urca intr-un avion din cauza ca au vandut mai multe bilete decat locuri.
Am multe momente in care mi-as dori sa fiu altfel. Sa pot sa ma opresc. Sa fac compromisuri. Sa nu mai depind de ai mei, care muncesc din greu sa finanteze mare parte din cheltuielile mele pentru ca altfel as ramane fara organe de vandut destul de rapid.
Nu vad nimic bun inainte, dar nu pot sa ma opresc. Si ma omoara chestia asta.
Faptul ca depinzi de ai tai din punct de vedere material este un compromis. Pana la 18 ani e ok sa-ti plateasca tata&mama factura la mobil, dupa…..
Nu-mi cer nimic in schimb. Nu trebuie sa fac nimic. Si cred ca-ti dai seama ca nu de factura de mobil e vorba. E vorba de banii pe care oricum ii pun inapoi fara sa stie si de bancnotele mari pe care le car peste tot fara sa le sifonez si fara sa le cheltui. In caz ca… Si de faptul ca atunci cand patesc ceva, ei platesc, pentru ca eu nu am asigurare medicala.
Huh, tu ai ambele cazuri căutate de mine într-unul singur…
Pai trimite-le mesajul asta alor tai, ca sa opreasca finantarea.
Eu le-am zis asta de multe ori. De prea multe ori. Fell on deaf ears, cum zice englezu’. Asa ca nu ma mai obosesc, banii de la ei se duc inapoi intr-un cont al lui tati pe care stiu ca nu-l verifica niciodata. Dar as vrea sa nu simta ca as avea nevoie de ajutorul lor. Desi ajutorul lor e singura mea sansa cand patesc ceva, din moment ce nu am asigurare medicala.
De la un punct încolo pasiunile individuale ar trebui să se ghideze după marile pasiuni geniale. Apropo de Mozart, îndrăzniți să citiți ceva cam lung pentru gusturile internauților.
Acuma trec la cea mai dificilă întrebare din scrisoarea Dvs., pe care ași evita-o cu dragă inimă, motiv pentru care pun mîna pe pană cu mari rețineri. Cu toate acestea doresc totuși să încerc o explicație, chiar dacă nu veți găsi în ea decît subiect de rîs. Ce procedeu folosesc pentru a pune pe hîrtie și a finaliza lucruri importante aflate încă în stare brută ?
Realmente nu sînt capabil să spun mai multe decît o voi face, fiindcă nici eu nu știu nimic în plus, și nici nu pot să știu.
Dacă mă simt bine și mă aflu într-o dispoziție spirituală favorabilă, așa cum se întîmplă adeseori pe parcursul unei călătorii, sau în timpul unei plimbări după o masă bună, sau noaptea cînd nu ai chef să dormi, idei clare mă asaltează. Cum și de unde vin ele ? Nu știu și nici nu pot să fac nimic pentru a afla. Cele care îmi plac le rețin în memorie și le fredonez, cel puțin după spusele altora. Odată fixate găsesc foarte repede metoda prin care un fragment oarecare poate fi utilizat spre a fi adaptat la regulile contrapunctului, cu sunetul diverselor instrumente, etc.
Acest proces mă emoționează profund, cu condiția să nu fiu deranjat. Inspirația mea crește, eu însumi o ațîț și o limpezesc astfel încît ea se organizează sub o formă aproape completă, chiar dacă atinge mari dimensiuni. Apoi pot să o contemplu mental în întregime, ca un tablou magnific sau o persoană frumoasă, și nu succesiv, pe fragmente, așa cum se va petrece ulterior în imaginația mea, ci ca un tot, dintr-o singură bucată. Este un veritabil ospăț, o sărbătoare grandioasă ! …creez ca într-un vis minunat. Perceperea operei muzicale ca un întreg este tot ce poate fi mai frumos. Probabil că cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu este și faptul că ceea am creat în acest mod nu uit. După ce trec la scris, scot ca dintr-o mansardă a creierului tot ceea ce fusese depozitat acolo, așa cum am povestit. De aceea totul se așterne pe hîrtie destul de repede. Fiindcă, așa cum am spus, opera propriu zisă este deja gata și rareori va diferi de ceea ce era în capul meu. Din acest motiv, atunci cînd scriu, pot fi deranjat, se poate umbla în jurul meu fără ca asta să-mi tulbure acțiunea. Pot chiar pălăvrăgi despre tot felul de lucruri. Dar în ce mod creațiile mele capătă neapărat un caracter mozartian și nu sînt compuse în maniera altcuiva ? Aproximativ așa cum nasul meu a devenit lung și încovoiat căpătînd o formă mozartiană și nu o alta. Deoarece nu mă atașez de nici o trăsătură particulară, nu pot să le descriu pe ale mele în amănunt…
Acestea fiind spuse, permiteți-mi dragă prietene, să termin pentru totdeauna și pentru eternitate, și vă rog să mă credeți că mă opresc din unicul motiv că nu știu nimic mai mult. Dumneata, care ești savant, nu poți să-ți închipui cît de greu îmi este să vorbesc despre toate astea.
Erau niște ghilimele pe undeva, nu?
1. Pai de ce nu vorbesti cu cineva din orchestra? Nu cred ca te refuza, cred ca sunt oameni interesanti.
2. Rasplata pasiunii nu e banul ci satisfactia personala ca „ai reusit sa-ti atingi tinta”, sa faci ce ti-ai propus si ce-ti place.
Cum merge cu lectiile de dans? Ai satisfactii din pasiunea asta?
2. My point exactly!
Lecțiile de dans nu sunt o pasiune pentru mine, sunt un mod de a mă destinde și funcționează destul de bine pentru nevoile mele. Credeam că se înțelege din text că nu vorbesc despre hobby-uri pe care le poți dezvolta la un moment dat prin viață, ci de chemări reale către un domeniu sau altul.
În legătură cu acest subiect am trei idei clare și confirmate de realitate:
* Puțini dintre instrumentiștii orchestrei sunt pasionați de ceea ce fac- fac ceea ce au învățat sa facă, urmarea unei alegeri de la un moment dat; ca mulți dintre noi, se bucură să aibe o slujbă, sa plătească facturi și să pună ceva pe masă.
Orchestra trebuie să sune bine, altfel își pierd pâinea- este o meserie în care nu ai alte opțiuni- ori cânți bine, ori pleci.
Ar trebui să auziți criticile, comentariile, glumele răutăcioase la adresa soliștilor- frustrarea și tristețea vorbește, nu pasiunea.
* Oamenii formează dificil ”orchestre care să sune bine” deoarece sunt foarte diferiți ca funcție cerebrală; nu în sens rău sau bun- pur și simplu diferți. Fiecare om este un mozaic de calități și defecte și pietricele fiecăruia sunt așezate altfel- grupele de neuroni sunt formate diferit, legate diferit, reacționează diferit la aceeiași stimuli- greu de potrivit om cu om…
* majoritatea oamenilor nu au pasiuni- dintre cei care au, cei mai puțini sunt cei care își urmează pasiunea; ceilalți fie au descoperit-o destul de devreme dar nu o pot urma din motive absolut obiective fie au descoperit-o foarte târziu, prea târziu să mai schimbe ceva.
„majoritatea oamenilor nu au pasiuni”
100% de acord. Ma irita la culme intrebarea „dar tu ce hobbyuri ai?” Eu cred ca nici un om sanatos la cap nu poate fi preocupat pana la epuizare de un singur domeniu. Sau de 2. Sau 3.
Intotdeauna i-am vazut pe colectionari mai mult ca sociopati decat pasionati. Colectionarul e doar o alta forma de „pasionat”.
Astia sunt borderline obsedati, nicidecum pasionati.
Despre facutul lucrurilor fara nici un interes, doar din „pasiune” nici nu vreau sa discut. Cred ca exista si ceva denumiri psihiatrice pentru genul asta de oameni.
Lipseste o dimensiune din ceea ce a-ti incercat sa ne comunicati,si nu este de mirarea ,caci putini sunt prea fericitii care au constientizat-o ….In tinerete,dupa ani duri de munca minim 6 ore de studiu zi de zi) am reusit sa intru in categoria celor pentru care muzica constituie o desfatare elegiaca a sufletului,o modalitate de acces intr-o alta lume;pe parcursul a doua ore de concert la Sala Mica a Palatului,la Ateneu,la Sala Dalles erau ore de abandon total,de trairi fara egal,de inaltare sublima si comunicare cu lumea imateriala…Se vorbeste adesea despre egoismul extrem al celor care creeaza frumosul ,ignorandu-se daruirea totala si fara rezerve a acestora pe parcursul acestor doua ore de nemurire,cand comunicarea cu auditoriul este perfecta,fie ca este vorba de un actor,un solist instrumentist,sau de o orchestra de camera….Nimic nu poate inlocui senzatia aceea de detasare de lumea materiala,de aingere a infabilului,nimic nu poate justifica senzatia de gol absolut de la sfarsitul acelor doua ore cand incerci sa te obisnuiesti cu lumea din jur,revenita mult prea brusc la dimensiuni normale.Un accident m-a indepartat de acea lume,pe care din pacate doar o banuiesc ca mai exista;ceea ce stiu insa cu siguranta este ca ‘oamenii ăia care evident nu se așezaseră pe scenă pentru bani, și nici pentru faimă,’fac parte din categoria prea fericitilor pentru care inaltarea spirituala ,valoreaza infinit mai mult decat hainele ponosite si renuntarile din viata de zi cu zi,generate de salariile lor de mizerie[pana la urma pasiunea este onotiune prea departe de a putea explica ce li se intampla oamenilor acelora timp de doua ore ,din cand in cand!
Sper ca esti un troll, ca daca nu, esti exemplul tipic despre obsedatul despre care povesteam mai sus.
Oameni care traiesc in lumea lor, in la-la land.
Oameni detasati material, dar care nu pot trai fara o coaja de pita. Ca doar toata lumea stie ca pita nu e ceva material, e doar o iluzie.
+1!
Dana, sunt convinsă că toate cele trei observații sunt valabile, pentru că vorbim despre oameni, iar unde e pasiune e și patimă. Unde nu e niciuna dintre ele e cam întuneric, părerea mea.
Eu una mereu am visat sa fiu profesoara, din clasa intai chiar. Nu am reusit sa fiu dupa terminarea facultatii de litere (problema de bani putini), dar am avut alt job care mi-a placut, si ma trezeam cu drag sa ma duc la birou.
Ajunsa in Franta, am lucrat iar doi ani intr-un birou, unde nu pot sa zic ca am facut ceva pasionant, dar am invatat multe intr-un domeniu interesant.
De patru ani sunt in fina profesoara, pasiunea mea, si acu chiar mor de drag sa ma duc la scoala, sa pregatesc cursuri, sa petrec timpul cu elevii, pe care ii ador. Deocamdata materialiceste sunt ok, dar daca ar fi sa am nevoie de mai multi bani, as schimba domeniul, mi-as cauta altceva de lucru. Nu sunt exclusiv materialista, dar e important pentru mine sa fiu linistita din punctul asta de vedere.
Eu am ales sa fiu pasionata, sau ma rog, interesata, de orice job as face si sa il fac pe cat de bine pot si stiu, nu sa urmez cu tot dinadinsul mare pasiune pentru unul anume, desi am avut noroc as zice, si l-am gasit pe cel cu care ma simt cel mai fericita pana acum. Dar, repet, nu as simti ca pe ceva dramatic daca ar trebui sa il schimb vreodata, si sa caut altceva care sa imi placa, deja ma gandesc la alte chestii care ar putea sa ma intereseze.
Voilà 🙂
Stiti regula lui Pareto? Ei, functioneaza peste tot. Si eu sunt profesoara. E cea mai frumoasa meserie din lume! Exact cum sunt elevii dintr-o clasa, asa suntem si noi , profesorii. Cativa foarte buni, pasionati, interesati si interesanti, majoritatea, mediocra si putini sunt corigenti. Cei mai multi au ajuns profesori pt. ca au esuat la admiterea la alte facultati si s-au reorientat, sa aiba un salariu si pensie. A fost trista ziua cand o colega a spus ca vine la scoala numai pt bani si nu crede ca altul are alt motiv. Sunt triste zilele cand vad ca oamenii aia nu citesc o carte, nu se uita la filme, traiesc fara pasiuni sau ca preocuparile lor nu se pot indrepta si spre altceva in afara de barfe, mancare si soacre.Cum sa vii zilnic, vreo 40 de ani, intr-un loc pe care il urasti? Sinistru. Nu sunt de acord sa asociem mereu aceasta speciala profesie- in 21 de ani nu am spus niciodata ca ma duc la serviciu, ci la scoala, ceea ce e cu totul si cu totul altceva- cu banii. Nu, nu, nu traiesc decat din salariu, nu fac meditatii. Au fost dati cand am avut numai 30 de bani, insuficienti pt un covrig, dar odata ce am intrat in clasa nu m-am gandit decat la ce am de facut acolo. Dar va ganditi vreodata cum e sa-ti spuna un parinte, o mama: copilul meu va iubeste, doamna profesoara? Stii ca ai pus si tu un fulg, o pana in aripa cu care un om zboara.
Ioana, daca as fi eleva ta si te-as astepta la ora sa-mi vorbesti despre ” aux hommes, la patrie reconnaissante”, iar tu n-ai veni pt ca „ai schimbat domeniul”, stii ce-ar fi in sufletul meu de copil? Asta e intrebarea din titlu. Nu cred ca profesoratul e menirea ta. E ca si cum ii spun lui Ion ca acum stau cu el, dar daca maine vreau mai multi bani, plec la Vasile.
Mihaela, daca as crede ca exista o „menire” pentru fiecare, m-as simti ofuscata. Cred in schimb ca fiecare e liber sa-si aleaga domeniul in care se simte cel mai bine, si unde poate sa aduca o contributie semnificativa. Daca la un moment dat simte ca nu mai merge si nu mai merge, cred ca e mai bine sa schimbe, decat sa stea acolo, cu credinta exclusiva ca „menirea” vine cu o valoare intrinseca, imuabila si purtujur „buna”.
Suntem oameni, oamenii se schimba/evolueaza, si elevii ar trebui sa inteleaga asta, sa accepte schimbarea daca au ceva de castigat de pe urma ei, nu sa ramana impietriti in „menire”.
Nu cred ca are legatura cu Ion si Vasile si banii unuia mai multi decat ai celuilalt, e vorba de cariera mea si de un confort al vietii mele, la posibilitatea de a oferi cat mai multe copiilor mei (in primul rand timp si o mama care face cu placere orice si-ar pune in cap sa faca). Asta e alegerea mea, si cat timp nu are nimeni de suferit de pe urma ei, nu vad cine ce reprosuri ar putea sa-mi aduca unii sau altii 🙂
Numai o precizare, daca prin Ion si Vasile te refereai la angajatori, iti confirm faptul ca in cazul in care gasesc o scoala care sa-mi ofere mai multi bani decat cea de acum (slabe sperante, caci profesorii castiga toti la fel, fiind functionari ai statului in Franta) si conditii mai bune (poate una privata, mai stiu si eu), o sa ma duc la cea cu oferta mai acatarii, fara sa ma gandesc prea mult. O sa explic si elevilor de ce, ca sa inteleaga, si ma indoiesc ca o sa fie care sa spuna ca fac o miscare gresita, desi sunt sigura ca multora o sa le para rau dupa mine 🙂
Cica zicea bine cine zicea, ca nu-i atita fericire in a face ceea ce-ti place cit e in a-ti placea ce faci… Am fost un copil cu multe talente, ignorate de cei din jurul meu, pe care mi le-am cultivat cu pasiune ca adolescent si apoi ca tinar, dar n-am ajuns sa fac vreo virtuozitate din ele. Mi-a parut rau, dar n-a fost un capat de tara, pentru ca am avut intotdeauna in mineca alte lucruri care ma interesau. Intotdeauna mi-a placut ce am facut, unde si cu cine. N-am rezistat in alte conditii, fiind eu absolut incapabil de compromisuri, si daca am nimerit-o prost, am iesit din situatie cu prima ocazie. Din fericire pentru mine, s-a gasit iesirea intotdeauna, si a fost mai buna. M-am nascut intr-o zodie norocoasa. Naiv, dar protejat, cum spunea Dan Ciuperca, astrologul. N-a gresit in ceea ce ma priveste. 🙂
Corect.
Ca toti membrii unei filarmonici ar fi manati de pasiune ma indoiesc; ca noua, ca natie, pasiunea e cea care ne lipseste ca sa functionam unitar iarasi ma indoiesc.
1- buna parte din membrii unei filarmonici sunt acolo pentru ca sunt buni in mestesugul lor, putini sunt cei care au si pasiune pe langa mestesug.
Oamenii aceia sunt in orchestra pentru ca au invatat acest mestesug si au avut unii talent, altii doar calitati native (ureche muzicala, simtul ritmului etc) si inclinatie catre…
Pentru ei a fost nevoie de o scoala de profil, seriozitate, consecventa si disciplina. Unele firi sunt croite asa, nu au nevoie de pasiune ca sa mearga mai departe, mestesugul realizat corect e suficient.
2- „ce ne lipsește nouă ca nație, de nu reușim să funcționăm ca o orchestră?”, „Pasiunea este secretul.”
Cred ca tocmai pasiunea asta ne strica pe noi.
Punem prea multa pasiune si umoare in fiecare gest si vorba, prea mult entuziasm si inflacarare in alegerile noastre personale, prea multa simtire cand aprobam si prea multa furie si ura cand ceva marunt ne deranjeaza.
Praful sa se aleaga de toate!, eu te-am facut eu te omor!, arza-l focul!, mori in chinuri! si tot asa. Suntem prea pasionali.
Ce ne lipseste e coeziunea si/sau apartenenta la ceva. Noua nu ne trece prin cap ca suntem parte din ceva. Poate ca nici nu am descoperit ca natie acel ceva care sa ne aduca impreuna.
Care se pune cu mine, lu’ masa n-o sa-i fie bine! Noi suntem toti vioara intai.
1. Nu cred că poți face o meserie din muzică fără să îți placă oricât de puțin. La polul opus vorbeam despre oameni care acceptă să băltească în joburi pe care le urăsc, și pe care nu le fac cum trebuie, tocmai pentru că le urăsc.
2. Eu n-aș pune semnul egal între pasiune cu patimă. Poporul român e mai degrabă pătimaș decât pasional. cele enumerate de tine decurg din patimă, nu din pasiune.
Asa este, expresiile de mai sus sunt, mai degraba, niste blesteme spuse din patima si razbunare, in niciun caz n-au legatura cu pasiunea.