Marți după Crăciun

Filmul lui Radu Muntean, difuzat azi de ProCinema - un cadou frumos, dar crud pentru acea femeie îndeobște nefericită de sărbători - amanta.

afis-marti-dupa-craciunNu văzusem până azi filmul lui Radu Muntean, „Marți după Crăciun”, dar mi se pare o decizie bună a celor de la ProCinema să-l programeze taman acum, în sfânta perioadă a sărbătorilor, acel timp pe care trebuie să-l petreci cu cei dragi, cu familia, în jurul mesei, al bradului și al întregii ipocrizii care umple casele, la pachet cu mirosul de sarmale și cozonaci.

Trebuie să admit că e o frumoasă rupere de ritm să difuzezi un film în care soțul adulterin decide să-i spună nevestei că e foarte îndrăgostit (de amantă), taman înainte de Crăciun. Cel mai frumos și totodată crud cadou pe care industria cinematografică îl poate face acelei categorii îndeobște atât de nefericită în perioada sărbătorilor – aceea a amantelor.

Va sădi speranță în sufletele lor de victime ale iubirii nelegitime (dar cu atât mai frumoase, nu? 😉 și totodată indignare în rândurile nevestelor, victime, și ele, ale iubirilor uneori moarte înainte de legalizare. Filmul este triumful speranțelor deșarte (chiar dacă uneori neverbalizate) asupra certitudinilor parafate la primărie și ipotecate la bancă pentru următorii 25 de ani.

Soțul (Mimi Brănescu), alege amanta (Maria Popostașu) în locul nevestei (Mirela Oprișor) și copilului, alege garsonieracuibușordenebunii în locul caseidefamiliecareșipermitevacanțedeschiînaustria. Doar că, în așteptarea acelui „marți după Crăciun” – când amanta are să se întoarcă de la părinții ei și va începe viața cea nouă și plină de amor – familia trebuie să se mai reunească o ultimă dată în jurul bradului, a salatei Boeuf și a ouălor umplute de mama soacră, de dragul copilului, al conveniențelor, al tradiției și … parcă un pic și de nostalgia unui ceva familiar și iubit, pe care tocmai l-ai pierdut.

În final, soțul își privește parcă nesigur soția, care tranșează deja totul cu tăișul de oțel al avocatului de partaje și divorțuri. Privirea aia poartă în ea toată istoria căsniciilor ratate a doua, a treia, a n-a oară, din aceeași sfântă și umană cauză: că sentimentele mor mai repede decât speranța de viață. Iar monogamia nu ajută nici ea la păstrarea flăcării. Dar omul e dator să mai încerce o dată, și încă o dată… în așteptarea acelei iubiri până la moarte, de care a auzit în filme, în cărți, acolo unde întotdeauna sărbătorile se petrec cu cei dragi, cu familia, și în care aproape întotdeauna există un happy end.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

ignoranta

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.