Nu văzusem până azi filmul lui Radu Muntean, „Marți după Crăciun”, dar mi se pare o decizie bună a celor de la ProCinema să-l programeze taman acum, în sfânta perioadă a sărbătorilor, acel timp pe care trebuie să-l petreci cu cei dragi, cu familia, în jurul mesei, al bradului și al întregii ipocrizii care umple casele, la pachet cu mirosul de sarmale și cozonaci.
Trebuie să admit că e o frumoasă rupere de ritm să difuzezi un film în care soțul adulterin decide să-i spună nevestei că e foarte îndrăgostit (de amantă), taman înainte de Crăciun. Cel mai frumos și totodată crud cadou pe care industria cinematografică îl poate face acelei categorii îndeobște atât de nefericită în perioada sărbătorilor – aceea a amantelor.
Va sădi speranță în sufletele lor de victime ale iubirii nelegitime (dar cu atât mai frumoase, nu? 😉 și totodată indignare în rândurile nevestelor, victime, și ele, ale iubirilor uneori moarte înainte de legalizare. Filmul este triumful speranțelor deșarte (chiar dacă uneori neverbalizate) asupra certitudinilor parafate la primărie și ipotecate la bancă pentru următorii 25 de ani.
Soțul (Mimi Brănescu), alege amanta (Maria Popostașu) în locul nevestei (Mirela Oprișor) și copilului, alege garsonieracuibușordenebunii în locul caseidefamiliecareșipermitevacanțedeschiînaustria. Doar că, în așteptarea acelui „marți după Crăciun” – când amanta are să se întoarcă de la părinții ei și va începe viața cea nouă și plină de amor – familia trebuie să se mai reunească o ultimă dată în jurul bradului, a salatei Boeuf și a ouălor umplute de mama soacră, de dragul copilului, al conveniențelor, al tradiției și … parcă un pic și de nostalgia unui ceva familiar și iubit, pe care tocmai l-ai pierdut.
În final, soțul își privește parcă nesigur soția, care tranșează deja totul cu tăișul de oțel al avocatului de partaje și divorțuri. Privirea aia poartă în ea toată istoria căsniciilor ratate a doua, a treia, a n-a oară, din aceeași sfântă și umană cauză: că sentimentele mor mai repede decât speranța de viață. Iar monogamia nu ajută nici ea la păstrarea flăcării. Dar omul e dator să mai încerce o dată, și încă o dată… în așteptarea acelei iubiri până la moarte, de care a auzit în filme, în cărți, acolo unde întotdeauna sărbătorile se petrec cu cei dragi, cu familia, și în care aproape întotdeauna există un happy end.