Conjurația imbecililor în vremea pokemonilor

Am avut o perioadă nepropice scrisului – zugrăvit, reamenajări interioare, drumuri, documentări pentru achiziții de materiale de construcție, aparatură electrocasnică, căutat meșteri electricieni & instalatori, sâcâială etc – așa că în ultimele săptămâni nici măcar n-am mai făcut gestul de a deschide blogul, cum fac de regulă dimineața. Totuși, preocupările pentru aspectele exterioare ale existenței mele nu fac decât să ascundă o bogată viață interioară, dacă ar fi să parafrazez personajul central al cărții despre care vreau să vă vorbesc acum – Conjurația imbecililor.

Bogata-mi viață interioară vine din cititul știrilor, combinat cu strădania de a rămâne calmă, în contextul în care nu pot să nu mă gândesc că evoluția politică (cel puțin europeană) ar putea face inutile investițiile și strădaniile mele imobiliare actuale. Aș vrea să apuc să mă bucur de ele măcar vreo câțiva ani 😀 Ce-i drept nu prea-mi iese, mă tot gândesc că sunt taman ca baba care se piaptănă în timp ce țara, dar ce zic eu țara, lumea arde. Din păcate nici nu pot să mă opresc cu pieptănul în cosițe la mijlocul operațiunii, iar de ce am intrat în chestia asta taman acum… e o poveste care nu merită amintită. Oricum, raportat la tabloul internațional, în care teroriștii, dictatorii, stările de urgență, drepturile omului, Trump … ar trebui să ne preocupe pe toți și să ne îngrijoreze pe bune, eu cu zugrăvelile și reamenajările mele interioare mă simt cam ca ăștia care caută pokemoni și sfârșesc prin a fi împușcați sau măcar ridiculizați. Și cu asta am epuizat subiectul pokemoni, în caz că pentru asta v-ați apucat să citiți să știți să nu mai pierdeți timpul. Nu am nimic cu oamenii care joacă pokemoni, că sunt oricum mai inofensivi decât imbecilii care conduc lumea.

Dar, pentru că e ultima carte citită și pentru că vine cumva de se potrivește cu vremurile astea nebune pe care le trăim, mi se pare nimerit să vă povestesc despre „Conjurația imbecililor”, de John Kennedy Toole, chiar dacă nu ea e la rând la clubul de carte. E un roman despre nimic, așa cum a fost caracterizat de primul editor la care a ajuns, chiar dacă scris cu talent și umor. E considerat o capodoperă a literaturii americane moderne, scris prin anii 60, dar publicat abia prin anii 80, din cauza unei conjuncturi care a contribuit decisiv, cred eu, la faima lui. Căci nu poți să nu menționezi asta, așa cum face toată lumea când scrie despre „Conjurația imbecililor”: că autorul a încercat să publice în anii 60, a fost refuzat de editură și după câțiva ani de beție și dezamăgire s-a sinucis. Un sacrificiu inutil, dar oportun, după cât se pare, întrucât cartea a fost readusă în atenția editurilor ani mai târziu, de bătrâna și neconsolata mamă a autorului.

Totuși, multe se pot spune și despre carte și despre autor, dincolo de acest destin devenit deja clișeu prin suprarepetare. John Kennedy Toole, Ken cum i se spunea când trăia, a fost un tip înzestrat cu diverse talente, inteligent, cu umor, arătos (judecând după poze și după cum îl descrie propria mamă) și care până la 30 de ani a încercat să parcurgă calea bătătorită a împlinirii sociale în America anilor 50-60. A studiat engleza, a și predat-o, și-a îndeplinit datoria de militar față de patrie, o fi și iubit, a încercat să se însoare, nu i-a ieșit, a pus câte ceva din propria existență și din a prietenilor în ceea ce el a crezut că va fi romanul său de debut. N-a reușit, s-a sinucis.

„Conjurația imbecililor” a fost apreciat și nu prea de primul editor, care i-a spus lui Toole, într-o corespondență care s-a întins pe câțiva ani, că romanul are nevoie de ceva mai multă vână, că îi lipsește motivul, că este de fapt o demonstrație minunată de inventivitate, dar că spre deosebire de Catch 22 (cu care are similitudini) cartea lui este despre nimic, și că în privința asta nu poate să facă nimeni nimic – mai ales în contextul în care autorul nu a fost prea dispus la schimbări. În aceeași corespondență, Toole îi spunea editorului că personajele și întâmplările din carte nu au nevoie de cosmetizări, pentru că ele au fost inspirate din realități cunoscute nemijlocit, probabil de aceea nu era dispus să le schimbe.

Câțiva ani după moartea autorului, autoritara sa mamă, Thelma (model, zic unii, pentru mama personajului principal din carte), a bătut la cap mai mulți editori, și în mod special pe unul, până când, de exasperare, omul a început să citească romanul și nu s-a mai oprit până la sfârșit. A fost dat pe spate, cartea s-a publicat, Toole a primit postum premiul Pulitzer pentru ficțiune și uite așa, din 1981 până azi a fost tradusă și republicată în numeroase limbi, inclusiv în română, iar Ignatius Reilly, personajul central, a devenit atât de iubit în America încât a căpătat o statuie la intrarea în mall-ul din New Orleans. Prin 1984, cu misiunea de a-i dovedi genialitatea fiului împlinită, moare și Thelma, ca să nu-l lase singur dincolo pe Ken/Igantius.

După ce citiți cartea vă recomand să vedeți acest mic interviu cu Thelma. E minunat, dar văzut numai în cheia cărții, altfel nu poate fi savurat.

Subiectul e greu de povestit tocmai pentru că e o carte atipică. Orice încercare de cronică sau de rezumat îi știrbește categoric din farmec. Nici măcar Hollywood-ul n-a reușit, se pare, să facă un film din asta, deși unii încearcă de câțiva ani. În aparență e vorba despre aventurile lui Ignatius J. Reilly, un individ gras, cu o igienă precară, lacom, mizantrop, excentric, idealist, absolvent de studii superioare nefructificate din cauza unor ghinioane, desigur, trăitor cu și din pensia mamei, într-o casă cu o igienă la fel de discutabilă, dar având o viață interioară bogată, după cum spuneam. Un antierou care captivează prin ciudățenie și pe care-l urmărești amuzat doar ca să vezi în ce belea se mai bagă.

Ignatius urăște lumea în care trăiește, deși are scurte accese eroice prin care încearcă „salvarea” diverselor categorii oropsite (negrii din fabrica de pantaloni Levi, homosexualii care ar putea să salveze lumea de războaie prin iubire), însă ca orice facere de bine nu-i reușește. Când nu mănâncă, Igantius degustă plăcerile vieții moderne – cinematograful cu vedetele lui imorale și televiziunea încă de pe atunci îndobitocitoare sunt două dintre plăcerile masochiste ale lui Igantius, pe care le contestă la rând cu binefacerile îndoielnice ale Iluminismului. Pentru că Ignatius este un admirator înfocat al Evului Mediu (biciuirea ar fi tratamentul lui preferat pentru diverșii păcătoși, inclusiv pentru Mirna, evreica socialistă care tot încearcă să-l dezvirgineze pe parcursul cărții) și al scrierii lui Boetius, „Consolările filosofiei”. Pentru cine nu are răbdare să parcurgă wikipedia, Boetius ăsta a fost un politician și filosof roman care a creat în pușcărie lucrearea asta de mare anvergură, dar spre deosebire de Năstașii noștri se pare că nu a ieșit mai devreme datorită ei, ci chiar a fost executat la un moment dat.

Revenind la Ignatius, el pare un personaj creat după chipul și asemănarea autorului, deși autorul însuși, când era în viață, susținea că s-ar fi inspirat din trăsăturile unui prieten. Prietenii lui Toole susțin, însă, contrariul. Și anume că Toole era un tip straniu, deopotrivă extrovertit și retras, cu o dorință puternică de a căpăta recunoaștere, dar și alienat în același timp, ceea ce îl cam descrie pe Igantius, așa cum îl descoperim în „Conjurația imbecililor”.

Cartea este o înșiruire de întâmplări și personaje absurde din New Orleans-ul anilor 60, înlănțuite nebănuit între ele, într-un mod care culminează la final nu cu o explozie atomică, așa cum te-ai aștepta, ci cu un final aproape dezamăgitor de … hai să-i spunem atipic pentru tumultoasa viață interioară a lui Igantius. Chiar dacă aparent este despre nimic (un fel de Seinfeld avant la lettre), cartea reușește să atingă subiecte sensibile în epocă, cum ar fi condiția negrilor, vânătoarea prostească de comuniști, mișcarea gay, hipsterismele socialiste ale generației flower power, absurde inechități sociale și în general o lume nebună, care se învârte fără sens până la epuizarea lui „scapă cine poate”.

Probabil că de asta nici nu reușește cartea lui Toole să transmită vreun sens acelora care-l caută, pentru că lumea pe care a trăit-o el pare că nu are vreo noimă. E un amestec amar de râsu-plânsu, prin care treci și te duci. Din când în când, în lumea asta mai apare câte un geniu, pe care-l recunoști după numărul imbecililor care se coalizează împotriva lui – zice Toole. Și câți dintre noi nu ne simțim ca el câteodată? 😉

Cartea asta va fi discutată la clubul de carte de peste două luni, adică probabil cândva la începutul lui septembrie. Cine știe cum va arăta lumea atunci, de vreme ce se întâmplă așa de multe și repede acum. Indiferent de evoluția asta, însă, „Conjurația imbecililor” va fi o carte actuală probabil oricând, după cum poate trece foarte bine și drept lectură amuzantă de vară, că tot e perioada concediilor. Alegerea vă aparține. Eu mă întroc la renovările mele.

*în poză, Thelma și Toole, sau poate Igantius și nesăbuita lui mamă 😉

Etichete: club de carte, Conjurația imbecililor cronică, Igantius Reilly, John Kennedy Toole, sinucidere