Perla Harghitei din Călărași (V)

Povestea casei din lemn de la Harghita și minunații unguri de la Ecowoodenhouses care au construit-o

Dacă e să numesc o singură lecție pe care anul ăsta ne-a predat-o, aceea este să nu-ți faci planuri, căci viața va râde de ele. Pentru construcția casei am vrut să facem totul ca la carte, să nu lăsăm nimic la voia întâmplării, să cântărim și să măsurăm totul înainte de a tăia. Mai cu seamă domnul inginer se documentase pe Internet pentru fiecare etapă și studiase în detaliu fiecare soluție pe care o voia implementată, plusuri, minusuri, cum au făcut alții, se poate sau nu și la noi etc.

Realitatea ne-a jucat feste și deși am jucat după toate regulile tot am ajuns în final să ne bazăm pe hazard și să dregem lucrurile din mers. Poate pentru că trăim în România și așa se fac lucrurile aici. E un mod de viață nerecomandat cardiacilor și are efecte grave asupra psihicului. Noi cu inima încă stăm bine, dar nervii au ieșit șifonați din experiența asta.

Așadar, prin luna august, în timp ce în curte se turna fundația, prin email și telefon făceam planurile și contractul pentru casa din lemn ce urma să vină tocmai din Harghita. Nu numai că nu ne-am dus la Ciumani, în Harghita, ca să vedem cine sunt și cum lucrează meșterii lemnari de la Ecowoodenhouses, pe care i-am angajat, dar am decis să avem încredere în lemnul lor, văzut doar în câteva poze de la construcția casei din Eforie, în care stătuse arhitecta nr.14, care ni-i recomandase. Firma lor nu are site, nu e prezentă în online mai deloc, se pare că se bazează mai mult pe recomandările din gură în gură, deci documentarea despre ei a tins către zero. Domnul inginer, sceptic de obicei, dar sătul de interacțiunile cu arhitecții și meșterii români, zicea că are o încredere inexplicabilă în unguri.

Știu, pare ciudat că după ce am fost atât de chițibușari cu proiectul celeilalte case, să decidem să facem altă casă peste noapte și mai ales pe nevăzute. Parcă ne luase Dumnezeu mințile. Culmea, rezultatul a fost mult peste așteptări și cel puțin până la acest moment nu ne pare rău că am ales soluția asta.

Am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Jenő Szilágyi, patronul, a cărui limbă română are câteva limite. Totuși ne-am înțeles destul de bine, oferta trimisă de el a fost pe placul domnului inginer, care a mai cerut câteva modificări (la structură și la izolație) și în final am bătut palma și am plătit avansul de 60%. O sumă considerabilă pentru ceva semnat practic în orb. La 1 septembrie echipa urma să vină să monteze casa. Trebuia să le oferim cazare și masă. Așa că ne-am gândit că pica bine chiria pe o lună, plătită din primăvară pentru casa din Fundulea pe care o închiriasem pentru echipa care ar fi trebuit să facă cealaltă casă.

Cu masa avea să fie greu, pentru că noi la rulotă găteam frugal, în niciun caz nu se putea pune problema să păstrăm alimente într-o chichineață de frigider de rulotă și să gătim pentru 4 oameni, trei mese pe zi, la o plită electrică cu un ochi. În plus mai aveam și job-ul zilnic, cu tot felul de zoom-uri și alte îndatoriri. Aveam nevoie de catering și s-a întâmplat ca exact în vara asta să se deschidă primul fast food cu meniuri diverse la Fundulea, care făcea și livrări în satele învecinate. Ce mai, lucrurile se legau minunat de data asta, spre deosebire de primăvară când apăreau numai piedici.

Pregătirea casei la Ciumani a fost gata la timp, însă vreo săptămână nu s-a găsit un TIR care s-o aducă încoace. Domnul Szilágyi ne suna jenat ca să ne spună că tot caută mașină, că aia cu care lucrează de regulă e plecată în Ungaria, unde face bani (se pare că mai mulți decât aici) și ne trimitea poze cu casa gata ambalată, așteptând să fie transportată. L-am crezut pe cuvânt, ajunsese să nu ne mai afecteze întârzierile, mai degrabă ni s-ar fi părut surprinzător să se respecte termenele.

sosirea TIR-ului cu casa  descărcarea

Dar a venit și dimineața cea mare, pe 7 septembrie, când TIR-ul inscripționat cu Forestcov a blocat ulița noastră pentru câteva ore, timp în care s-au descărcat grinzile, căpriorii, montanții, șipcile, vata minerală, OSB-ul, rigipsul, miile de șuruburi și toate celelalte materiale din care s-a făcut casa. O casă într-un TIR.

Primul stâlp al casei s-a pus în primele ore

Primul stâlp al casei s-a pus în primele ore

Cei patru oameni promiși au fost inițial doar trei, Endre, Imre și cu Lotzi baci. TIR-ul a fost descărcat între 8 și 10 dimineața, cu ajutorul unui utilaj din sat, iar după un mic dejun frugal cei trei au și început să monteze casa. Era într-o vineri. Pe la 4 după amiaza le-am zis să se oprească, pentru că noi trebuia să plecăm spre București și voiam să-i duc să le arăt cazarea. În plus tocmai aflasem că au de gând să muncească și în week-end, „că nu am venit aicea să stăm”, cum a zis Endre, așa că aveau destul timp de muncă, trebuia să se și odihnească.

I-am lăsat la Fundulea, în casa închiriată, și am venit la București, căci aveam ceva treburi aici. A doua zi am văzut pe camera de supraveghere că s-au apucat de lucru de la ora 7 dimineața, și dacă mai întârziam mult în oraș aproape că terminau toată structura. Sâmbătă după amiază, când am ajuns înapoi, ne așteptau cu două surprize:

  1. Montaseră grinda principală a casei, iar Endre a zis că obiceiul e ca la așa moment să dai ceva de băut și să legi de ea un ștergar și niște flori. De băut le-am dat, niște țuică pe care o aveam în beci de vreo doi ani, dar ștergar și flori n-am mai legat de grindă, că m-a bulversat a doua surpriză.
  2. Nu le-a plăcut cazarea deloc și voiau s-o schimbăm. Pfoai de mine!

Asta era o mare problemă, pentru că abia găsisem și casa aia pe care o închiriasem – o casă bătrânească în care nu se mai locuise de ani de zile, dar fusese igienizată pentru ei și aveau toate condițiile, camere pentru fiecare, baie etc. În sat nu reușisem să găsim cazare, oamenii sunt suspicioși și cineva ne întrebase chiar de ce nu angajăm mână de lucru locală, de ce vrem să aducem străini?

Imre a zis că ei sunt obișnuiți cu alte condiții – care nu fuseseră specificate în contract, totuși – Endre a zis că nu se poate dormi în casa aia, iar Lotzi baci a zis că acceptă să doarmă și toți într-o rulotă, dar să nu-i mai trimit în casa aia. Situația era disperată, oamenii păreau de bună credință și având în față trei săptămâni de lucru intens voiam să se simtă cât de cât confortabil.

Am descoperit până la urmă și singurul motel din Fundulea, undeva sub podul pe care se coboară de pe autostradă, unde le-am închiriat o singură cameră, cu 150 de lei pe zi, și în care au fost mulțumiți să doarmă toți patru. Erau așa de bucuroși când am zis că accept să le plătesc acea cameră, și pe mine mă ardea noua socoteală la buzunar, încât am zis să fac o glumă amară:

– Dar să știți că dacă nu sunt mulțumită de cum lucrați, vă trimit înapoi în casa aia…

– Vai, dar de ce am făcut până acum sunteți mulțumită?! m-a întrebat serios Lotzi baci.

A trebuit să le spun că a fost o glumă, ca să râdă și ei, ușurați. O glumă care mi-a aruncat în aer bugetul de cazare și planurile pentru unele mese. În casa închiriată le umplusem frigiderul cu diverse alimente din care să mănânce singuri dimineața și seara, însă la motel nu aveau cum să facă asta, așa că a rămas că le pregătesc eu micul dejun, prânzul era adus pe șantier de la Fundulea, iar pentru cină trebuia să meargă singuri la impinge tava în oraș, când plecau la motel.

Prima zi A doua zi

Aparent a fost bine vreo două zile, până când au zis că nu mai vor să se ducă nici seara să mănânce acolo, că e prea multă mâncare și nu pot dormi cu burta plină. Să le gătesc tot eu „ceva ușor” și seara. De fapt cred că le-a fost mai comod să mănânce toate mesele pe șantier, să nu mai facă alte drumuri inutile decât până la cazare și înapoi. Pentru ei a fost o optimizare, pentru mine, încă o complicație. Așa se face că m-au dresat ungurii să le gătesc două mese pe zi, deși aveam impresia că n-o să fac față. Ba în week-end am făcut chiar trei, am jonglat zilnic între tigăi cu omlete, mămăligi cu brânză și smântână, orez cu lapte și chiar gulaș (reinterpretat, că i-am întrebat care e secretul gulașului și Imre mi-a zis doar că se pune chimen) printre zoom-uri și alte interviuri pe care le făceam pentru job. Au fost niște săptămâni pline și pentru mine.

Am împărțit curtea, masa și viața cu oamenii ăștia, zilnic de la 7 dimineața la 7 seara. Luau o pauză de prânz și mici pauze de bere sau alte tării – căci nici ei nu se dădeau în lături de la băutură. Dar asta nu le afecta capacitatea de muncă, dimpotrivă, mi s-a părut extraordinar, aproape inuman, ritmul lor de lucru zilnic, inclusiv sâmbete și duminici. Nu știu cum puteau să facă munca asta grea toată ziua – când plecau de aici deja se însera și era trecut de 8 – iar a doua zi să fie gata s-o ia de la capăt de la 7 dimineața. Într-o diminață le-am zis că mi s-a părut mie noaptea prea scurtă și Imre a zis că și lui, dar a fost singura dată când i-am auzit că le e greu.

După acel week-end inițial a venit și al patrulea membru al echipei, Szabolcs, zis și Szobi, care era fiul patronului și coordonatorul echipei, tipul care e atent la detalii, urmărește proiectul și muncește cot la cot cu ceilalți.

Am început să ne împrietenim. Eu am început să învăț niște jó reggelt kívánok, apoi jó étvágyat ori de câte ori le aduceam mâncarea, și jó éjszakát seara la plecare. Că jo napot kivanok știe să zică orice președinte… Ei au fost de la bun început niște domni și nu s-au plâns de calitățile mele de gospodină. Nici când am ars laptele de capră (cumpărat din sat), pentru că plita mea electrică nu cunoaște subtilitățile fierberii laptelui, n-au recunoscut măcar că li s-a părut cafeaua amară. Problema era că nu aveau nici idei sau pofte, care să mă ajute să fac meniul.

– Dar acasă ce vă place să mâncați? îi întrebam

– Ce pune nevasta pe masă aia mâncăm, zicea Endre.

Endre Endre și Szobi Szobi Szobi și Imre Endre, Lotzi baci, Szobi și Imre Folia exterioară

De câte ori mă duceam să-i întreb dacă le-ar plăcea să mănânce una sau alta, Endre aproba timid: Se poate și asta și asta. S-a mai comandat și shaorma, Imre cerea mai mereu pește, au fost binevenite și niște borcane cu zacuscă de la mama, nu trebuia să lipseasă ceapa și usturoiul din meniu, am mai făcut niște grătare, s-au gătat câteva borcane cu muștar, iar în afara băuturilor alcoolice, pe care și le cumpărau singuri, ne-au cerut să le cumpărăm apă minerală, că așa sunt obișnuiți să bea acasă, unde le curge Perla Harghitei în spatele casei. Așa am învățat să bem și noi apa asta minerală, deși cum ajunge ea îmbuteliată în magazine e total diferită de ce aduseseră ei în bidoane de acasă. De aia am și botezat casa în final „Perla Harghitei”, cum altfel!? 🙂

Singurul care nu s-a împăcat deloc cu ungurii a fost câinele Șandor, care a continuat să-i latre pe toată durata construcției. Ne gândisem înainte chiar să-i schimbăm temporar numele câinelui, să nu creadă ungurii că e un trolling la adresa lor. Ne-au întrebat, ce-i drept, de ce l-am botezat așa pe câine, le-am zis că nu noi i-am dat numele ăsta, așa l-am moștenit, și ne-au crezut. Au încercat să-l ademenească și ei cu câte ceva, dar degeaba, așa că spre final Endre a conchis: „câinele ăsta e nebun. Suntem aici de aproape trei săptămâni și el tot ne latră!”

Dar pe șipcile astea nu dați cu nimic, le lăsați așa?

Casa se materializa în ritm amețitor. În prima săptămână structura fusese deja făcută și se puneau plăcile din OSB pe pereți. Prima etapă, cu căpriorii din lemn stratificat, așezați peste montanții din lemn simplu, a mers ca la lego, apoi a venit partea mai migăloasă, cu izolația și foliile protectoare. Rețeta e clasică, nu s-a făcut vreo inovație aici, singura opțiune în plus, cerută de domnul inginer, a fost, firește, creșterea stratului de izolație față de oferta standard făcută de domnul Szilágyi, care prevedea numai 15 cm de vată pe pereți și 20 la acoperiș. Casa a fost placată cu vată minerală de 25 cm pe pereți și 30 de cm pe acoperiș. O parte din izolație a fost pusă între căpriori sau montanți, iar celalată parte pe exterior, peste plăcile din OSB. La exterior a fost montată o folie protectoare care să împiedice pătrunderea umidității de afară, iar la interior o folie anticondens, care să împiedice trecerea umidității din casă, în stratul de izolație din perete.

Spre deosebire de proiectul precedent, în care nu voiam să ne rămână niciun lemn aparent, așa cum sugerase arhitecta nr.13 la un moment dat, aici am abordat exact soluția opusă, deși eu una nu țineam neapărat, pentru că știu că va fi o continuă sursă de stres să tot întreții o fațadă din lemn natur. E drept că vizual e minunat. Lemn cât vezi cu ochii pe exterior și vreo două grinzi frumoase în interior. Nu e înțelept, dar așa a ieșit proiectul, inspirat firește după originalul din Germania. Fațadele casei (mai puțin cea din spate, pe care coboară tabla de pe acoperiș până jos) sunt toate placate cu șipci din lemn natur, tratat cu un ulei care le impermeabilizează. Asta se va dovedi, probabil, costisitor în timp, pentru că va trebui întreținut. Szilágyi ne-a spus că la 4-5 ani trebuie dat din nou cu ulei, în niciun caz cu lac sau alte vopseluri, pentru că exact acele straturi așa zis protectoare nu rezistă bine la intemperii, cum o face uleiul. Vom vedea. Deocamdată reacția unanimă pe care o primim de la fiecare vizitator în parte este: dar pe șipcile astea nu dați cu nimic, le lăsați așa? Inclusiv Ghiță, când a venit să toarne trotuarul în jurul casei, a apreciat că ne-a ieșit ceva frumos, dar ne-a asigurat că la primăvară vom pune polistiren peste fațada de nord (pe care bate ploaia) și-i dăm o tencuială cu decorativă, cum se face în sat. „O să vedeți voi dacă n-o fi așa!”

Fațadele casei sunt placate cu șipci

Deocamdată, fațadele casei arată așa

Dreptul proprietarului

Experiența cu ungurii a fost cu totul specială din toate punctele de vedere. Spre deosebire de toate celelalte echipe care ne-au stat prin curte anul ăsta, de ei m-am atașat cel mai mult, deși multă vreme după ce au plecat mă trezeam dimineața la 6 cu grija că au venit în curte și eu nu le-am pregătit micul dejun.

Ca oameni au fost complet diferiți de restul meseriașilor. În general tăcuți, mereu zâmbitori, liniștiți, serioși și paroliști. Fără strigăte sau glume de șantier. În cele trei săptămâni în care au muncit la casa noastră, de pe șantier s-au auzit acorduri de jazz, rock unguresc și chiar operă, în satul românesc în care doar manelele răsună în week-end-uri sau la sărbători. Responsabil cu ambianța era Szobi, cel mai tânăr dintre ei.

Inclusiv domnul inginer, care degrabă găsește un nod în papură, a constatat cu plăcere că i se răspunde la întrebări, i se explică de ce se alege soluția asta și nu alta, și chiar că ungurii fac deja așa cum se gândea el să le spună să facă în unele situații. Lotzi baci a comentat că e firesc să întrebe, să comenteze și să ceară explicații, pentru că „ăsta e dreptul proprietarului”.

Ungurii au fost șocați când ne-au văzut certându-ne cu echipa care a montat fosa septică și că aveam tot felul de divergențe cu cei care puneau tabla pe casă. Nu înțelegeau deloc comportamentul meșterului român și cred că ne compătimeau sincer.

Singurul care nu știa românește deloc era Szobi, așa că am început să conversăm cu el și în engleză. Ceilalți, fiind mai trecuți prin viață – Lotzi baci era chiar pensionar – vorbeau o română destul de bună, pe care spuneau că au învățat-o în armată și lucrând prin diverse zone din țară. La școală, însă, spuneau că limba română se predă ca orice limbă străină.

Szobi pune folia anticondens

Din când în când mai aveam și discuții despre situația din țărișoară. Endre, Lotzi baci și Imre erau coronasceptici și antivaccin. Pe alocuri erau un pic și antiUE, în sensul că aveau o problemă cu migranții și politica stabilită de UE pe tema asta, iar discursul lor arăta că ascultă știri făcute de guvernul de la Budapesta. Erau foarte speriați că vor veni migranții din Africa și ne vor ocupa casele și ne vor viola femeile. Bineînțeles, aveau o mulțime de lucruri de reproșat guvernului român și autorităților în general, și toate aveau un sens ascultându-i pe acești oameni care munceau din greu, 12 ore pe zi, 7 zile din 7, pentru niște salarii care nouă ne-au rămas ascunse, dar judecând după cât a fost manopera în contract nu puteau fi prea generoase. Apropos de contract, în relația cu ungurii totul a fost facturat și plătit la leu, inclusiv cazarea și masa au fost generatoare de venit la bugetul statului român.

Povesteau cu nostalgie despre firma Apicom, cu care făcuseră sute de case în ultimele decenii, dar care dăduse faliment. Au dat din umeri când i-am întrebat de ce. Pentru firma Ecowoodenhouses, cu care încheiasem noi contractul, Endre se plângea că nu mai găsesc oameni care să muncească cot la cot cu ei, că majoritatea preferă să plece afară, unde se câștigă mai bine. Și ei lucraseră afară, Szobi mi-a arătat fotografii cu case spectaculoase făcute de ei în Franța și Austria, și aveau deja antamate alte contracte tot afară, dar Endre, care avea 52 de ani, era sătul să stea atâta departe de casă.

În România cât poți să îi ceri omului pe o casă, ca să câștige și muncitorul care o face câteva mii de euro, ca afară?” mă întreba el. Răspunsul ăla pe care-l vedem deseori în sondaje – cu România care se îndreaptă într-o direcție greșită – căpăta în ochii lui Endre o nuanță clară: nimic nu merge bine aici și nimeni nu pare să vrea să facă ceva pentru asta.

Nici măcar politicienii voștri din UDMR? am întrebat. Nici de ăia nu aveau o părere bună. Dar cu exploatarea lemnului la voi cum e? La noi e cu măsură, zicea Lotzi baci, să nu credeți tot ce auziți la știri. Știți unde se rad pădurile? În Moldova, acolo le taie, noi le exploatăm corect.

Izolarea acoperișului Szobi și vata minerală Se bate astereala peste acoperiș Astereala la final Uși și ferestre Fațada de nord și de est

Contractul cu ungurii a fost de departe cea mai bună experiență de anul ăsta, chiar și așa semnat în orb cum a fost. Una dintre surprizele plăcute a fost că proiectul a inclus și ușile interioare și exterioare, tâmplăria termopan, practic tot ce produc ei acolo la Ciumani, mai puțin sticla pe care au luat-o de la Mediaș parcă. Asta a fost și cauza întârzierii ferestrelor, sticla și faptul că unii dintre cei care au lucrat la geamuri erau în concediu. Dar asta le-a permis ungurilor să ia și ei o pauză de o săptămână, după ce montaseră tot ce aduseseră initial, și să se ducă acasă ca să-și culeagă cartofii.

Când au revenit au adus cu ei tâmplăria termopan și ușile exterioare. La cele interioare ne ceruseră să optăm între trei modele făcute de ei și din poze nu ne plăcuse niciuna. Am ales un model în idea că oricum sunt bonus și dacă vedem că nu ne plac le-om schimba. Surpriza a fost că la fața locului ne-au plăcut foarte mult și ușile interioare, precum și culoarea aleasă pentru lemnăria exterioară – un soi de gri antracit care se potrivește cu tabla de pe casă și cu gardul, evident. Culoarea o alesesem noi, însă una e ce vezi pe un ecran de laptop și alta e realitatea. Ca tot proiectul ăsta, și asta fusese tot ceva făcut în orb, dar care la fața locului ne-a întrecut așteptările.

La început, când zisese domnul Szilágyi că va ieși fix ca în model, aveam în minte reclama aia la Peugeot, în care un indian ia la ciocane o mașină veche ca să semene cu Peugeot 206. Mă gândeam că o să avem o cabană rustic-ungurească care o să aducă vag cu un sommerhaus nemțesc. Realitatea ne-a depășit așteptările. Lemnul de calitate, atenția la detalii și finisajele au făcut ca tot ce a ieșit din mâinile ungurilor să fie exact ca în proiect și să ne încânte privirile.

Ușa tehnicăPiesa de rezistență a fost ușa exterioară de la camera tehnică, pe care o cerusem placată tot cu șipci din lemn natur ca și restul fațadei, astfel încât ușa gri antracit să nu sară în ochi pe fațada din lemn. Le-a ieșit așa de bine încât li s-a părut și lor ceva deosebit cât să o posteze pe Fb ca să-și facă reclamă cu ea. Nu sunt însă suficient de pricepuți ca să-și facă reclamă pe cât de bine se pricep să facă case, de aia am zis să-i laud eu.

Când casa a fost aproape gata, în penultima zi, când au montat și ultimele șipci și o mască din lemn peste o grindă transversală, i-am rugat să-și scrie numele pe acea grindă, ca să rămână acolo ascunse, pentru istorie, în caz că va demola cineva vreodată această casă, să știe cine și când a făcut-o. Au părut emoționați de asta, iar Endre m-a întrebat dacă așa le-am cerut și celorlalți meseriași care au lucrat la casă.

Casa are 10 ani garanție. Sperăm să nu fie nevoie să apelăm la ea. Vom vedea cum iese din această iarnă.

Buda turco-austro-ungară

Tușa finală pe care ungurii au lăsat-o în urmă nu poate fi trecută cu vederea. Că tot am scris la început despre oroarea mea de a avea o budă în fundul curții, să vă povestesc și cum a fost de am avut până la urmă o budă chiar la gardul din față, căci acolo s-a nimerit să le sape o groapă băiatul cu excavatorul. Cei care au „construit” buda au fost cei din echipa Asterix și Obelix care a făcut și fundația. Unul dintre ei a bătut niște scânduri pe trei laturi, fără acoperiș și fără ușă – căci deschizătura era îndreptată spre gard și cum prin gard nu se vede afară au zis că nu e nevoie să-i mai facă și ușă. Deasupra gropii a mai bătut câteva scânduri cu o tăietură între ele. Ceva minimalist, o tentativă de cabină un pic șuie, sprijinită la un moment dat cu o altă scândură într-o coastă, de un pom, ca să n-o ia vântul.

E, când au venit ungurii, această budă de ispirație turcească a căpătat un tron de sorginte austro-ungară, trainic, făcut din scândurile lor bune, rindeluite fin. Până și cercul capacului a fost șlefuit pe margini astfel încât să nu îi zgârie la fund. O operă de artă făcută se pare de Endre, dar care a vorbit de la sine despre cele două moduri de a face lucrurile, al regățenilor (mă rog, unii dintre oamenii lui Asterix erau moldoveni) și al ardelenilor. Chiar dacă urmau să stea numai trei săptămâni aici, ungurii au pierdut o oră dintr-o zi de lucru ca să-și facă o budă cum trebuie. Nu pot decât să fiu fericită că mâinile care au făcut tronul ăla – pe care acum parcă mă codesc să-l stric – au făcut și casa în care stau. Iar ea aproape că s-a încadrat și în mult discutata sumă de 30.000 de euro de care a râs Scumpica cu gura până la urechi în 2019. Probabil dacă o făceam de atunci o scoteam la prețul ăsta cu tot cu fundație.

 

Noi toți, la final

Noi toți, la final

Avem și un video cu cele mai importante etape ale construcției. Coloana sonoră e una din melodiile care mi-a plăcut, din ce ascultau ei în timp ce lucrau la casă. E un cover, de fapt, după o melodie franțuzească.

Dacă mai există interes pentru asta, vor mai urma la un moment dat și alte episoade despre cum merge cu încălzirea în pardoseală sau cât consumă casa într-o iarnă. Parte din procedura de recepție a casei a fost și obținerea unui certificat de eficiență energetică – altă formă fără fond prinsă în lege. Doamna de la urbanism de la primărie mi-a zis că ei i se pare o prostie, căci și dacă e și dacă nu e eficientă energetic casa, tot nu-ți dă nimeni bani de lemne ca s-o încălzești, dar, zicea ea, au mai găsit ăștia ceva pe care să ne ia banii. Noi am luat certificatul cu 200 de lei, de la o firmă din București, care ne-a întrebat la telefon cum e izolată casa, ne-a crezut pe cuvânt (mă rog, pe noi și pe dirigintele de șantier care scrisese totul în referatul de recepție) și ne-a scos foarte eficienți. Asta nici nu ne dă, nici nu ne ia deocamdată, ci probabil în vreun viitor în care statul va decide să coreleze impozitele cu eficiența energetică ar trebui să plătim un impozit mai mic. Până atunci, însă, datorită preocupărilor, obsesiilor și insistențelor domnului inginer, avem o casă suficient de eficientă energetic încât să ne permitem s-o încălzim electric cun un consum potrivit, căci nu avem gaze în zonă și nici sobă cu lemne n-am vrut să-i facem.

Mi-ar fi plăcut să închei acest serial cu happy end-ul unguresc, însă pentru noi șantierul nu s-a terminat cu ei.  După ce au plecat ei, ne-am apucat noi doi să izolăm soclul casei cu polistiren și o soluție de hidroizolare. Operațiunea ne-a luat o săptămână și după cât de greu a fost  ne-am dat seama că nimeni nu ne-ar fi făcut-o așa cum am vrut noi, deci a fost o decizie corectă s-o facem singuri. Apoi, cu singura firmă care ne-a răspuns la email am făcut încălzirea în pardoseală și instalațiile sanitare (am povestit ceva aici), am mai găsit pe unii care ne-au turnat șapa peste încălzirea în pardoseală la fix, cam în ultima zi cu soare din toamnă, am așteptat să se usuce și ne-am mutat în casă, unde stăm și acum și lucrăm la interioare. Ungurilor le-a luat 3 săptămâni să o facă și noi încă n-am reușit în trei luni să o zugrăvim pe toată. Dar pentru că ne-am săturat de meșterii români am decis să facem totul cu propriile mâini: zugrăvit, pus gresie, mobilier. Cât de greu poate să fie?! 😉

 

Mulțumiri din inimă…

Nu pot încheia saga asta fără să mă gândesc că pe cât de mare ghinion am avut cu arhitecta nr.13, pe atât de mare noroc am avut cu ungurii, pe care i-am găsit datorită unor prieteni buni, care în fața resemnării noastre din vară s-au încăpățânat să ni-l găsească pe arhitectul nr.14 și să ne scoată astfel la liman. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care ne-au suportat în anul ăsta, de la oameni care au muncit pentru noi la oferte care nu s-au concretizat, la colegii de muncă unde am fost păsuită de multe ori din cauza șantierului, până la prieteni care ne-au ajutat cu bani ca să terminăm casa fără să apelăm la un credit. Poate că un articol viitor va fi și despre cum am vândut cele două hectare de teren agricol ale mamei, de la țară, obținute cu sângele bunicilor dat în război, și care iată, m-au ajutat să fac o casă din lemn în care sper să trăiesc cu plăcere cel puțin zece ani cât e în garanție 🙂

Domnul inginer zice să-i mulțumim și arhitectei nr.13, că ne-a adus în stare să… nu mai facem casa aia și bine a făcut, că probabil n-am fi stat în ea acum.

Deocamdată ne oprim aici. Vă urez un an mai bun decât ăsta și să ne recitim sănătoși la anul.

Salutări de la moșie!

Salutări de la moșie!

Citește și celelalte episoade:

Construcția unei case în România, când nu ai bani, dar ai pretenții (I)

Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

Meșterul român: manualul sunt eu! (IV)

Recapitulare: acte, taxe și avize pentru construcția unei case în România (VI)

Ce parchet și cum se pune peste încălzirea în pardoseală (VII)

Cum a fost prima iarnă în noua casă (VIII)

Etichete: , , , , , ,

37 comentarii la “Perla Harghitei din Călărași (V)” Subscribe

  1. Val 20/01/2022 at 13:29 #

    Felicitari si sa va bucurati mult timp de casa si de tot ce implica ‘’viata la tara’’ !

    Am savurat povestea, retraind propria poveste.

    Si noi am vrut ‘’pe lemn’’, ‘’bine izolata’’, si am presimtit ca ar putea sa fie cum ai patit tu, asa ca am abordat problema diferit.

    Am preluat eu problema proiectarii (n-am inteles de ce la noi structura pe lemn e considerata ceva exotic – gasesti pe net normative US sau Canada care iti dau in format usor accesibil orice informatie) si am mers cu pachetul complet de planuri la arhitect, cu exceptia structurii fundatiei.
    Am renuntat rapid la primul, cel cu faima, care in 2 zile ne-a trantit o fundatie ‘’cat Casa Poporului’’ (copy-paste de la casele grêle pe caramida si beton) si am mers cu al doilea care ne-a facut DTAC-ul in doua saptamani, pe baza planurilor mele si cu o fundatie mai apropiata de necesitatile unei casute usoare.

    Pentru fundatie am avut noroc de o echipa buna (competenta, serioasa si decenta la pret, mai ’’unguri’’ la caracter 😊 ) dar pt structura de lemn am renuntat sa mai caut cand am vazut figurile si tarifele ‘’meseriasilor’’ si am preluat si partea asta.
    Am lucrat cu prieteni si necalificati platiti, cu rezultate surprinzator de bune.

    Dupa cateva tentative nefericite de a mai subcontracta lucrari am ajuns sa fac si instalatiile si finisajele interioare si amenajarea curtii si multe altele, cu rezultate la fel de bune.
    Trei ani am investit o mare parte din timpul liber in casa.
    Na fost rau, inca nu s-a terminat, mai sunt destule maruntisuri de pus la punct, dar suntem incantati de ce a iesit si de viata intr-o casa ‘’un pic altfel’’.

    PS. Iti impartasesc parerea despre conationalii unguri. Facand pe Via Transilvanica cateva sute de km printre si prin satele unguresti nu poti sa nu remarci ca oamenii sunt un pic diferiti.
    Chiar daca unii dintre ei cu greu leaga cateva cuvinte in romana, in mai fiecare sat, macar o persoana vrea sa te cinsteasca cu o palinca sau o bere rece sau te invita la umbra la un pahar cu apa si te roaga sa ai grija in padure pentru ca ”este destul urs aici”.
    In zona lor nu iti mai dai seama ca apropii de sat dupa gunoaile imprastiate pe multi kilometri.
    Au si ei uscaturile lor dar majoritatea sunt oameni buni care daca nu vorbesc limba romana, o fac nu pt ca nu vor ci pt ca au trait in comunitati relativ inchise si pur si simplu nu stiu mai mult decat stim noi sa vorbim franceza sau rusa studiata acum 20-30 de ani la scoala si niciodata exersata.

    • Dollo 23/01/2022 at 09:17 #

      Rămâne de văzut cum se comportă casele astea în timp și anotimp. Și noi suntem deocamdată mulțumiți de cum se simte iarna. Bine, nu e chiar iarnă afară încă.

      • Val 25/01/2022 at 13:46 #

        Noi suntem chiar incantati de traitul intr-o astfel de casa.
        La noi in ultimile saptamani am avut mai multe zile cu minime pana la -10°C.
        Chiar se simt cei 30-40cm de izolatie si ferestrele cu tripan.
        Se incalzeste repede toata casa, arzand doar cateva bucati de lemn (folosim un semineu cu distributia caldurii in toata casa prin ventilatie), iar dimineata sunt 19-20°C si se mentine constanta pana seara daca e o zi insorita.
        O problema e vara cand izolatia groasa nu lasa sa iasa caldura intrata prin geamuri si temperatura creste spre 30°C. Speram sa o reducem prin umbrirea ferestrelor si prin ventilatia centralizata.

        Nu cred ca trebuie sa va faceti griji pentru comportamentul in timp. Un prieten are casa pe lemn facuta acum 16 ani cu cherestea verde si izolata pe exterior cu rau famatul polistiren – deci departe de a fi o opera de arhitectura. E inca in picioare si structura arata foarte bine in interiorul peretilor. Voi aveti lemn trata in fabrica, fatada ventilate…

  2. Dana 13/05/2022 at 17:11 #

    casa arata absolut fabulos 🙂 sa va bucurati cat mai mult timp de ea 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Viceroy vrea să-și ia permisul, Bianca – doar să se mărite

IMG_2114

Pentru că statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai