Am fost la București în week-end și în bloc la mama am văzut acest „dialog” al surzilor pe oglinda liftului. Cineva exasperat de gunoaiele aruncate de la etaj, în grădina blocului, a pus pachetul de țigări într-o pungă și a lipit-o, cu mesaj moralizator, fix acolo unde te uiți prima dată când intri în lift. Audiență captivă garantată.
Ce l-o fi făcut pe inițiator să creadă că vinovatul stă în bloc și nu a fost pur și simplu un trecător, nu știu, dar e cert că gestul lui/ei a zgâriat pe mai mulți călători cu liftul, care s-au găsit mai degrabă să facă mișto decât să fraternizeze. S-a activat imediat o micro-comunitate de miștocari purtători de post-it-uri, pixuri, carioci, care au completat tabloul: „ai pungă dovezi ia și amprente acum” sau „sună la FBI/CIA”…
Cine zicea că rețelele sociale scot ce-i mai rău din om, când unii se pișau în lift mult înainte de asta?
În aceeași dimineață, pe drumul meu spre București, m-am oprit din nou în buza canalului de irigații care a început să se umple iar cu gunoaie, imediat ce primăria curățase cât de cât locul. În timp ce făceam poze – dezbătând cu mine însămi dacă mai are rost să fac iar demersuri la garda de mediu, primărie, consiliu județean, îmbunătățiri funciare, dracu, lacu, ca anul trecut, – au vâjâit pe lângă mine mai multe mașini, iar dintr-una cineva, un vecin probabil, mi-a făcut chiar cu mâna. E clară părerea comunității din sat față de chestiune. Bine că nu avem și noi o oglindă în sat, să mă văd miștocărită de vecini pentru constanta și neobosita mea vigilență.
Am făcut pozele, dar le țin pentru mine. Ce rost are să le trimit din nou, ca să se spele toți pe mâini de situație și în final, înjurând-o printre dinți pe nebuna de la oraș, veșnic deranjată de gunoaie, primarul să se scarpine de niște bani și să plătească un camion și o volă ca să golească iar canalul de gunoaie? Merită să mai răscolesc rahatul aici?
Fight or flight? aceasta este întrebarea. Dar mă tot întreb și cântăresc lucrurile, mai ales în context global, în care pare că fundamentele ultimelor decenii o iau la vale în așteptarea barbarilor. Și deși poate părea o preocupare insignifiantă într-o lume în care ideologiile sunt contestate și li se testează rezistența, eu zic că aruncarea gunoiului anapoda este o dovadă suficientă de disfuncție a unei societăți, care duce în cele din urmă până la constatarea că de fapt statul (de drept) nu funcționează.
Tot în week-end am trecut pe lângă ce a mai rămas din zona retrocedată din Parcul IOR, în care absolut toți copacii, de la cei mai mici la cei mai bătrâni, au fost rași cu drujba și lăsați așa, în văzul tuturor, ca și când un sadic ar fi eviscerat un om și l-ar fi lăsat într-o intersecție, ca să timoreze pe oricine trece pe acolo. Dacă o asemenea crimă poate să se petreacă în cel mai mare oraș din țară, în văzul tuturor, și nicio instituție a statului să nu reacționeze, înseamnă că ne amăgim că mai trăim într-un stat, într-o țară, într-o comunitate. Iar micile mele angoase cu canalul de irigații plin cu gunoi sau vecini care dau foc la cauciucuri, la fel ca și pachetul de țigări din liftul de la București, sunt doar motive personale de depresie pentru o foarte mică, subțire, categorie de oameni din societate.
Totuși, mă întrebam zielele astea dacă nu e ceva în neregulă cu mine, de vreme ce de fiecare dată când trec pe lângă grămezile de gunoi sau când merg la metrou la Titan și văd câmpul ăla întins de cioturi și samavolnicie, care până acum câțiva ani era un parc, îmi trec prin cap cele mai sadice gânduri cu privire la oamenii care au făcut asta. Este singura situație în care îmi imaginez că eu aș tortura pe cineva, cu mâinile mele. Bine, am gânduri similare cu ăia care taie fața coloanei de mașini în trafic, dar acolo admit că un șofer dintr-o sută poate să ajungă fără să vrea în situația aia. Însă în cazul celor care au ras parcul IOR sau al celor care aruncă gunoi aiurea nu găsesc nicio posibilă explicație rațională, în afară de ticăloșie, foame de bani și prostie, iar pentru aceste păcate, da, cred că eu aș accepta să chinui pe cineva. Evident, n-aș avea forța fizică să fac asta, dar în capul meu nici măcar nu glumesc, asta mă sperie cel mai mult.
Și extrapolând propriile mele porniri sadice, de care mă minunez – în fond îmi place să cred că sunt o ființă rațională, cât de cât bună, iubesc animalele, natura, militez pentru drepturi și libertăți, bla, bla – realizez cum se face că frustrările, de tot felul, nasc monștri. În mine față de ăia care aruncă gunoaie sau distrug parcuri, în alții față de politicienii care mint și fură pe față, în alții față de imigranții care „fură” locuri de muncă, în alții față de „gheii” care adoptă copii pe care altfel oricum nu-i vrea nimeni… și lista e infinită. Lumea e plină de frustrați din cauza altora. Și pare că nimeni nu face ceva ca să ne calmeze.
La începutul anului mi-a scris un cititor de pe blog, să mă întrebe ce părere am despre acest text. În America, un tip s-a infiltrat într-o rețea de miliții de extremă dreaptă, le-a câștigat încrederea și a ajuns în poziții de conducere, cu gândul să strângă probe și ulterior să-i dea pe mâna justiției americane. Și-a dat seama că nu prea are cui să transmită dovezile astea, pentru că societatea și structurile de forță federale fuseseră deja penetrate de miliții, destul de mult încât să-l facă să se întrebe în cine ar mai putea avea încredere. Deocamdată s-a deconspirat doar în presă, dar e decis să lupte până la moarte, spunând că vrea ca „vigilenții” ăia din miliții să trăiască constant cu frica că de undeva el îi pândește.
Deși treaba se petrece în America, avem și noi vigilenții noștri și sunt destule grupări din astea și prin Europa de vest. Dar textul mi s-a părut interesant pentru că pune față în față două categorii de vigilenți cu viziuni diametral opuse, care au însă la bază, în teorie, motivații similare. Oamenii se simt abandonați sau nu au încredere în structurile statului menite să apere ordinea constituțională, și atunci găsesc diverse căi de a-și apăra lumea aia din capul lor. Unii cu arma, alții cu activismul. Problema e că nu toți vedem la fel modelul ideal de societate în care am vrea să trăim. Și asta se vede tot mai acut peste tot în lume în ultima vreme.
Cititorul meu se întreba cum de e posibil ca în ziua de azi, când au la dispoziție atâtea surse de informare, oamenii să cadă ca muștele bete în plasa întinsă de niște căpetenii din astea de miliții care de fapt nu urmăresc decât propriile interese. Iar el se întreba ce e de făcut, ce putem face noi ăștia care vedem lucrurile mai limpede, ca să-i convingem pe ceilalți?
Tot el găsise și un răspuns: să ieșim din bulele noastre și să discutăm cu oameni care gândesc diferit de noi, să le explicăm cu binele și frumosul etc. Uneori funcționează, alteori nu. În cazul meu, cu gunoiul și arderile de deșeuri, vorba bună nu a folosit la nimic. În cazul Parcului IOR, protestele anemice ale câtorva oameni au fost insuficiente în lupta cu mafia imobiliară. Ce a lipsit de fiecare dată a fost mâna forte a autorității care să aplice legea.
Altfel, sunt prea puțini cei care se exprimă, într-un fel sau altul, critic, la adresa lucrurilor care se petrec aiurea – din punctul lor de vedere – într-o societate. Prea puțini „vigilenți”, fie că sunt de stânga sau de dreapta, progresiști sau conservatori. Dacă ne uităm în istorie, vedem că lucrurile au stat așa dintotdeauna. O minoritate vocală strigă hăis, alta strigă cea, între ele se întinde marea masă a tăcuților, din varii motive, care-și văd de viețile lor, chit că în sinea lor poate rezonează cu una dintre minorități.
Fie sunt oameni înțelepți, care și-au dat seama că zbaterea pentru cetate e inutilă, fie – și aici cred că sunt cei mai mulți – nu sunt câtuși de puțin interesați de bunăstarea comună, nu văd mai departe de propriul nas, pentru că nici nu gândesc (mai departe). Nu au păreri, de aia le adoptă fără rezerve pe ale altora, de regulă pe cele mai trăsnite. Cu ei se fac și se susțin dictaturile. Ei sunt aplaudacii, lașii care nu ripostează, nu ridică vocea, capul, pentru că „ce putem face noi?!”. Iar impresia generală e că „toată lumea e de acord”. Am citit asta în memoriile lui Băcanu, în jurnalul Blandianei, dacă e să amintesc doar de cele mai recentel lecturi pe tema inexistenței ripostei colective.
Sunt exemple destule și în istorie și în jurul nostru azi, ca să înțelegem de fapt ce ne lipsește. Ne lipsește cu adevărat statul de drept, domnia legii, justiția, cuvinte golite de sens în multe părți din lume, care se pretind democratice. Pentru că în mod normal nu e treaba cetățeanului să se sacrifice, să fie erou, ci e treaba statului pe care-l finanțăm toți, să ne apere și să ne respecte pe toți deopotrivă.
Cititorul meu meu zicea că îi e greu să creadă că oamenii nu reușesc să găsească nimic decent din oferta politică actuală, ca să nu voteze tâmpenii. Dar mulți oameni nu cred că se mai poate rezolva ceva cu decență, că dacă s-ar fi putut de ce nu s-a rezolvat deja? (Vi se pare că modul în care actualul sistem – „am înțeles mesajul românilor” – a încercat să salveze șandramaua are ceva decent, că vrea să schimbe lucrurile sau doar să-și păstreze privilegiile?) Asta duce din când în când în istorie la ruperi de ritm, se petrece câte o „revoluție” care mai zdruncină șandramaua, mai apare câte un „Mesia” care sfârșește, ca toți din istorie, fie într-o baltă de sânge lângă un zid, fie fugind de furia poporului care „l-a iubit”.
Din păcate toți pierdem, în jocul ăsta, iar cei mai afectați sunt vigilenții ăștia care au tot strigat, în van, din timp, că nu e bine. Căci, așa am învățat unii pe la filosofie, câtă luciditate, atâta suferință. CSF, NCSF!
Cum e posibil ca oamenii sǎ cadă ca muștele bete în capcana fake-newsului? Un răspuns bun, mi se pare mie, oferǎ „Nexus” a lui Harari, un autor pe care l-am disprețuit mult timp pe nedrept. El spune cǎ atunci când ne aflǎm față în față cu o tehnologie care amplificǎ difuzarea informației (tiparul, de ex), minciuna e prima care câștigă. Abia mai târziu, când societatea dezvoltǎ anticorpi se pot extrage beneficii din noua tehnologie. In cazul nostru, e simplu: e mult mai ușor să minți decât să spui adevărul. Pentru fiecare informație adevărată se pot produce o mie de minciuni. Miniciuna nu costǎ nimic. Este cumplit de greu să demontezi o minciună. Am făcut asta. Trebuie sǎ cauți ore în șir, sǎ investighezi piste false, sǎ faci raționamente complicate. La sfârșit, victorios, te duci cu adevǎrul în dinți doar ca să descoperi cǎ între timp au mai apărut douăzeci de minciuni noi. Nu ai nicio șansă. Iar unele din acele douăzeci de minciuni conțin destul adevăr cât să atragă mulți oameni sau, măcar, sunt foarte bine calibrate la nivelul lor de înțelegere. De fapt, unele încep să ți se parǎ interesante…
Da, cam asta e și diferența pe care mulți nu o văd între rețelele sociale, unde fiecare își imaginează că face „jurnalism”, și jurnalismul făcut pe bune, cu documentare, informare din mai multe surse, prezentat diverse puncte de vedere. Și chiar și așa, să ai în final dubii că ai găsit adevărul. Dar ne place să credem ce ni se spune: „you are the media now”.