Mi-am dat seama după primele zece minute că-l mai văzusem, dar alternativa era „How to lose a guy in ten days”, pe Prima TV, pe care îl văzusem chiar de vreo două ori. Așa că între Matthew McConaughey și Liam Neeson l-am ales pe al doilea, mai ales că venea la pachet cu Antonio Banderas. De fapt la concurență.
Pe mine nu m-a dat niciodată pe spate Banderas, nici măcar în Zorro (am crescut cu varianta Alain Delon în rolul ăsta), dar în „The other man” (aseară la TVR) a jucat excelent rolul ratatului fermecător. Al amantului descoperit după moartea soției de un Neeson îndurerat și însetat de răzbunare. M-am uitat încă o dată la filmul ăsta pentru că mi se pare că exploatează foarte bine o poveste comună și încearcă un răspuns la două întrebări clasice: poți iubi doi oameni în același timp? și există dragoste până la moarte? Eu zic că nu.
La a doua vizionare am avut timp să savurez altfel și unele replici. De exemplu, în confruntarea finală dintre soțul încornorat și amantul care află că subiectul disputei lor murise, Banderas îl întreabă pe Neeson cum l-a găsit. „Erai în folderul „love„ din computerul soției mele!”. O replică și o privire care ar fi putut foarte bine să ucidă, dacă ar fi fost niște arme. O dată pentru că acel folder se chema „love”, pentru că el conținea dragostea ei cu altul, și pentru că acest altul era un tip pe care el, soțul, bărbatul împlinit care-i oferise totul soției lui, n-ar fi dat nicio ceapă degerată.
Banderas – ferchezuit ca un gigolo pentru întâlnirea cu ea, după ce împrumutase bani tocmai de la proaspătul văduv – îl atinge exact la punctul vulnerabil: „Ea a știut întotdeauna ce sunt, dar ratații se pricep de minune să facă totul să pară minunat!”.
În final s-au descoperit amândoi cu inimile frânte. Pentru că ea (Laura Linney) n-a știut pe care să-l aleagă dintre ei și în final i-a abandonat pe amândoi. Dar a ținut, totuși, ca după moarte el să afle tot. Tot ce n-a avut puterea să-i mărturisească în zece ani de relație extraconjugală. Filmul zice că iubirea asta la dublu e posibilă. Eu cred că e doar un fel romantic de a vorbi despre ineficiența monogamiei. Altfel, un film frumos, care merită văzut și a doua oară. Și ieri, după ce am avut pentru prima dată în viața mea o discuție despre sex și afecțiune, cu mama, am înțeles că până la urmă e posibil să iubești același om chiar și după 40 de ani, și chiar dacă îți e amant. Sau poate tocmai de aceea 😉 Nu sunt sigură că se mai poate, însă, în epoca folderelor „love” din computerele noastre. Voi ce ziceți?
„am înțeles că până la urmă e posibil să iubești același om chiar și după 40 de ani, și chiar dacă îți e amant”.
:). Pai daca dupa 40 de ani inca ti-e doar amant, ceva nu e in regula. Eu am o problema cu idea de „amant/amanta” pentru persoanele casatorite. Daca iubesti pe cineva cu adevărat, atunci sacrifici totul pentru el/ea:casa,avere, prieteni, familie. Mi se pare mai onorabil ca in cazuri din astea, daca oricare dintre cei doi e casatorit, sa divorteze fara a-si insela sotul/sotia, si sa se casatoreasca dupa, cu persoana iubita(consider casatoria ca o dovada in plus ca o iubesti pe persoana respectiva).Asa poti sa tii capul sus in fata oricui. Daca nu poți, atunci „relația” respectiva e doar ceva murdar, pentru ca se bazează pe minciuna si probabil pe atractia sexuală care poate sa n-aibă nici o legătura cu dragostea. Daca sunt copii care ar avea de suferit din cauza divortului, atunci mai bine aștepti pana divortul nu ii mai afectează si au viața lor, daca se poate. Daca nu, atunci asta e, o sa sufere, dar pana la urma o sa înțeleagă, mai ales in cazul când un părinte e violent cu celălalt. Pana la urma dragostea e „self-sufficient”, nu are nevoie de sex, nu depinde de cine mai exista pe lumea asta.
Revenind la filme, am văzut filme mult mai interesante decât asta. „Love in time of cholera” e unul, si unul in care o femeie casatorita se indragosteste de un bărbat paralizat de la brau in jos(nu-mi aduc aminte numele filmului acum) si își lasa soțul pentru respectivul bărbat.
Anonime, cum le mai zici tu p-astea de amor, din anonimat 😛 Teoretic îți dau dreptate. Practica ne arată, însă, de foarte multe ori, că n-are nicio legătură cu teoria. ȘI într-o viață plină de chestiile astea care te fac să „ții capul sus” te mulțumești și cu unele mai rușinoase, doar pentru că îți umplu inima de fericire.
Pai daca te indragostesti de altcineva decat sotul/sotia nu e o chestie rusinoasa. Se-ntampla(chiar in timp ce esti indragostit/indragostita si de sotie/sot/”prieten”), si poate exista o relatie de prietenie speciala intre respectivii(am auzit de curand de idea de „office wife/husband”, cred ca de asa ceva e vorba). Chestia rusinoasa e cu inselatul. Asta nu stiu cui ii umple inima de fericire. Cred ca secretul e sa savurezi timpul petrecut in prezenta persoanei/persoanelor iubite, fara complicatii. Daca totusi atractia fata de persoana „din afara”, e atat de mare incat nu rezisti fara sex, atunci divortezi si vezi ce iese dupa aia:). Sau, in caz ca iti iubesti si partenerul/partenera oficial/a in acelasi timp, il/o intrebi daca ar fi deranjat/a de idila ta cu altcineva, sau daca nu ar fi interesat/a un „menaj a troi/quatre:))”, in locul divortului/separarii. Cine stie, poate zice nu, si atunci totul e super OK:).
Apropo de sex. Nu e necesar sa obtii un orgasm(chiar „petit mort”, asa ii zic eu la orgasmul in care iti pierzi cunostinta), stiati?:)Uneori se poate obtine doar prin atingeri(„petting”). Gata, hai ca v-am divulgat prea multe, si nu vreau sa ma trezesc cu o coada de femei la usa, ca Rasputin:).
noroc că te salvează anonimatul 😉
Intr-o lume perfecta, iti dau dreptate 🙂
No comment (doar asta, ca mi-am schimbat ‘putin’ numele – era timpul). O sa caut filmul cit de curind.
nu pot răspunde (onest) la cele 2 întrebări decât cei care au fost în și au trait situațiile respective (iubind 2 persoane în același timp și, mai ales, iubind până la moarte o singură persoană) altfel, sunt doar exerciții de ghicit și dat cu presupusul
Daca ne punem de acord ca „dragostea” e in primul rand dictata de hormoni si de instincul de reproducere/sexual, nu cred ca dureaza mai mult decat un an – doi pana cand satisfaci instinctele respective. Am vazut o data un reportaj pe subiectul asta, si zicea ca creierul consuma enorm de multa energie in prima faza a constituirii unei relatii, si ca e fizic imposibil sa o tina tot asa pana „la adanci batraneti”. Deci monogamia nu e ceva „natural”.
E de dorit in contextul social si cultural al „lumii civilizate” (cresterea copiilor de catre parinti pana la varste destul de inaintate, investitii considerabile in educatia lor, care implica prezenta ambilor parinti etc), cand progeniturile nu se mai fac una la doi-trei ani, imediat dupa ce femeia termina perioada infertila a alaptatului.
Ca o relatie monogama sa dureze o viata intreaga, in ciuda presiunilor hormonale/instinctive, e necesara destul de multa „munca” dn partea partenerilor, si stabilirea constienta a anumitor prioritati in viata de cuplu.
Nu ma mira de loc ca o persoana are un folder „love” ascuns pe undeva prin viata, si nici ca poate „sa iubeasca” doua persoane in acelasi timp. Poate sa lupte cu normele sociale ani intregi, doar e vorba de cel mai puternic instinct de-l posedam. Cum alege fiecare sa o faca, e treaba lor, atata timp cat protejeaza posibiliele victime colaterale (ma gandesc in primul rand la copiii de varste mici, ca dupa aia ajung si ei sa inteleaga cum e cu „dragostea” asta)
Dap, uneori ajung să repete exact drumul părinților…
Zici asta de parca ar fi ceva neplacut si de care ar trebui sa ne ferim de numa’:) Ia, daca nu existau normele astea „morale” si sociale, cine ce treaba ar avea ca un cuplu se formeaza, dupa aia se strica, dupa aia altul se formeaza etc. Mare branza.
Păi nu mă refeream la norme. Mi se pare mai nasol că iubirea asta nu alege să se termine în același timp la amândoi, de aia se lasă cu drame. Pentru că aproape întotdeauna unul din cei doi se așteaptă ca jurămintele alea din primul an să dureze chiar până la moarte. Convențiile sociale sunt și ele responsabile pentru unele mentalități și pentru menținerea unui stil de viață. pentru supraviețuirea societății așa cum o știm, dar eu cred că mai mult decât „rușinea” socială doare pierderea personală.
Pai doare, na, asa-i viata, cu chestii care dor mai tare, unele mai putin, altele care ne fac placere. Deocamdata avem numai una, eu incerc sa ma concentrez asupra celor care imi plac si cand o veni momentul sa revin la statutul de „star dust”, in toata puterea cuvantului, sa-mi faca mai mult placere ca am poposit o clipa pe pamantul asta.
nu cred ca ma pot pronunta asupra filmului; nu am atat de multa experienta de viata, nu am trait suficient.
in schimb, daca dollo permite, as comenta o sustinere a anonimului. care spune ca pentru persoana iubita renunti la tot: casa, avere, prieteni familie, etc, cu primele doua sunt de acord pana la un punct (unele reminiscente extrem de romantice din tinereturi), dar nu cred ca mi-as lasa casa pentru unul care traieste pe ici pe colo (nu vorbim de a locui cu chirie, am facut asta 10-11 ani si nu mi-a stat in gat) si de locuri nesigure, insalubre, etc. oricat l-as iubi, sunt invatata cu un minim de confort (nu presupune musai baie in casa; in copilarie unul din bunici avea buda in curte; e drept ca intre timp, timpurile s-au schimbat si pragul meu minim de confort a crescut) si cred ca as ajunge sa-l urasc. si-n capul meu nu intra ideea ca poti ura cu patima omul pe care la un moment dat l-ai adorat.
cat despre prieteni, familie, altele. atata timp cat aceste cuvinte reflecta cu adevarat concepte de prieteni, familie (in altele sa zicem ca intra principii, idei, pasiuni, hobby-uri) aceste „lucruri” ma/te reflecta. fac parte integranta din pesoana mea/ta. nu cred ca un om poate renunta la el insusi/parti din el pentru altul. ok, intr-un cuplu se fac mici compromisuri, fiecare se adapteaza la celalalt, dar nu cred ca cineva poate renunta cu adevarat la el insusi.
iar aici vorbesc din experienta. incercan sa dau sanse unui tip si sperand ca ma indragostesc de el, am incercat sa fiu putin altfel decat sunt eram/ sunt. pana cand m-am simtit atat de naspa eu cu mine ca am zis pas la tot. sau poate nu-l iubeam pe tipul ala, si-s o narcisista teribila.
gata, ma duc la nani, bat campii cu o gratie de invidiat. 🙂
femeia din film era o panarama mincinoasa, lasa si perversa.daca tot si-a mintit sotul 12 ani, de ce avea nevoie sa-i tulbure sufletul dupa moartea ei? era mai bine sa nu-i spuna ca l-a inselat. parerea mea. cu-i a folosit adevarul? daca nu a avut curaj sa-l spuna la timp, mai bine il lasa in pace.
mda, e discutabilă decizia ei de a spune secretul după moarte… cred că trebuie s-o luăm ca pe o spovedanie
spovedania o aude popa si dumnezeu. nu ajunge la urechile barbatului incornorat, asa ca nu sufera nimeni. in schimb doamna din film a provocat foarte multa suferinta sotului ei. inutil si grotesc. in film s-a lasat cu happy-end, dar in viata reala asa ceva de mulgte ori se termina cu tragedii. uneori cel inselat isi ia zilele nesuportand deziluzia.
parca mai bine e cu swingerii astia care se inciotesc mana in mana, sot si sotie, fara teama si fara pastile. in fine. faca ce-o vrea fiecare.
eu am avut un client care isi ura fosta nevasta,de care divortase, ptr ca il inselase. si o ura cu patima, desi avea 2 fete cu ea. in schimb avea o parere mai buna despre prostituate, mai putin curve erau alea decat nevasta-sa care se poleniza pe la spatele lui si radeau cunoscutii de el. si cand a aflat in nici un caz nu s-a dus sa ia masa si sa joace sah cu masculul care ii invadase teritoriul. asa se petrece doar in filme.mai rar in realitate.
Da,cred ca era o sadica..
Un film pe aceeasi tema ( aproximativ) , care mi-a placut infinit mai mult decat „The other man ” : http://www.imdb.com/title/tt1294688/
Mulțumesc pentru sugestie, o să încerc să-l văd și eu