Cum a ajuns Andrew Vorkink să culeagă porumb în România

În perioada în care România avea angajamente financiare cu Banca Mondială, nu cu Fondul Monetar Internațional, un alt personaj venea regulat în țară, ca să ne verifice: Andrew Vorkink. După vizitele numeroase şi pretenţioase de la Palatul Victoria, la Cotroceni sau invers, Andrew Vorkink, director al Băncii Mondiale pentru Europa Centrală şi de Sud, s-a dus într-un week-end la cules porumbul în satul Visterna, comuna Sarichioi, judeţul Tulcea.

Reprezentantul Băncii Mondiale a fost cucerit de spiritul comunitar al sătenilor, dar şi de mămăliga cu brânză servită printre ştiuleţi

Dollores Benezic, articol apărut în 2001 în Curierul național

După vizitele numeroase şi pretenţioase de la Palatul Victoria, la Cotroceni sau invers, Andrew Vorkink, director al Băncii Mondiale pentru Europa Centrală şi de Sud, a poposit sîmbătă pe uliţele satului Visterna, comuna Sarichioi, judeţul Tulcea. Trecerea a fost pe atât de bruscă, pe cât de diferit a părut şi personajul principal, de la temutul reprezentant al importantului for bancar mondial, la bărbatul zâmbitor care gustă cu plăcere din pâinea şi sarea oferită de nişte săteni de la capătul ţării şi se lasă cucerit de modestia lor economică.

Evenimentul s-a datorat inaugurării unui drum, lung de aproape patru kilometri, ce leagă satul Visterna de şoseaua naţională dintre Babadag şi Tulcea. Visterna este unul din cele cinci sate ce alcătuiesc comuna Sarichioi, chiar pe malul celebrului Lac Razelm. Chiar dacă localnicii se laudă că plaiurile lor rivalizează cu cele mai frumoase peisaje dinţară(că nu degeaba Visterna se mai numeşte şi „Sinaia Dobrogei”), de mulţi ani drumul de acces în sat era mai mult decât impracticabil.

După cum ne-a spus primarul Grigore Feodor, „dacă rămânea drumul vechi, acuma eraţi abia la jumătatea lui, nu mai ajungeaţi aicea”. Noi am ajuns graţie unui împrumut de 75.000 de dolari, acordat prin Fondul Român de Dezvoltare Socială (FRDS) de către Banca Mondială. Deşi ne-am fi aşteptat ca, la atâta bănet, să fi fost vorba măcar de o şosea asfaltată, am fost surprinşi să constatăm că drumul îngust ce şerpuieşte printre vestitele podgorii este un drum bătut, de pământ şi piatră, pe care Consiliul Judeţean Tulcea s-a angajat abia de acum că-l va asfalta, cu încă un miliard de lei. Că de, nu se cade să stai cu mîinile în sân când vine altul străin şi-ţi face treaba.

„Domnul Vorkink a dus şi el un rând de porumb pân’ la cap şi a zis că la el în America, acolo, nu-i aşa”

Aşa neasfaltat cum e, visternenii sunt foarte mulţumiţi de drum. În fond, pe lângă banii mondiali, acolo au intrat şi zilele lor de muncă voluntară, ca aport în natură în loc de 11.653 de dolari cât mai trebuiau ca să finalizeze drumul. Aflat la al doilea mandat, primarul Feodor povesteşte că nici n-ar fi aflat de FRDS dacă acum vreo doi ani n-ar fi venit prin sat un grup de studenţi la sociologie, care au văzut cât de amărâţi sunt oamenii şi ce mare nevoie ar avea de drum, de apă, de o şcoală nouă, de un dispensar, adică de o grămadă de lucruri.

Şi de unde să aibă bieţii consăteni bani să-şi facă toate astea, când majoritatea sunt bătrâni. Tinerii, care au lucrat pe şantierele patriei, acum ba sunt şomeri, ba au plecat prin Europa ca să-şi folosească iscusinţa deprinsă înţară. La „Magazinul Mixt” al satului găseşti o lungă listă de datornici, deşi la intrare scrie clar că prăvălia nu dă marfă pe credit. Când îl întrebăm pe patron de contradicţie primim un răspuns ca din comunicatele guvernului: „Păi ce să facem, doamnă, trebuie să sprijinim comunitatea locală, cum ne-a zis şi domnul Vorkink, n-aţi văzut?”.

Deşi n-ai fi zis, domnul Vorkink este un personaj mai popular la Visterna decât în Palatul Victoria. „Domnul Vorkink a mai venit de două ori în sat”, ne asigură primarul. „Ultima dată în toamnă, la cules de porumb. Că a stat aicea câteva zile şi a cules şi el cu noi”. După ce ne-am convins că primarul nu face câtuşi de puţin mişto de noi, aflăm că „Domnul Vorkink a dus un rând de porumb pân’ la cap, singur. A ieşit chiar primul dintre toţi, că ce-o fi zis el, să nu-l credem noi mai prost, dar s-a mirat când a văzut că domnul Avram, la care stătea el în gazdă, l-a dus la soră-sa la cules. Şi a întrebat că de ce muncim la alţii, că cică la ei în America acolo nu-i aşa, dar a doua zi a văzut că a venit şi soră-sa la el şi atunci a înţeles, că ne ajutăm şi noi cum putem”.

Andrew Vorkink: „Energia şi spiritul comunitar din Visterna ar trebui exportate şi în alte părţi din România”

Aşa a aflat Andrew Vorkink cum se munceşte în agricultura românească, aceea despre care se scrie prin ziare că Banca Mondială n-ar mai vrea să o subvenţioneze. De fapt, dacă mai aveam vreun dubiu în privinţa poveştii cu culesul porumbului, ne-a fost spulberat chiar de personajul cu pricina, care a recunoscut cu mândrie că a fost cucerit de spiritul comunitar şi de energia oamenilor din Visterna, în săptămâna în care a stat aici şi a cules porumb. Ne şi închipuiam cam cum a decurs apoi prima conversaţie a lui Vorkink cu primul ministru de atunci al României: „Bine aţi venit, domnule Vorkink, cum aţi petrecut week-end-ul?”, „Bine, mulţumesc, uite am fost în comuna Visterna din Tulcea…”, „Cum, ce comună e asta? Şi ce-aţi făcut pe acolo?”, „Păi, am cules porumb…!”.

Şi pentru ca aventura tulceană să bată orice film cu pretenţii, trebuie să spunem că Vorkink chiar a avut o discuţie asemănătoare cu premierul (Adrian Năstase, însă), care „Mi-a spus că şi dumnealui îndrăgeşte loculile acestea, pentru că vine aici la vânătoare”. Mă rog, fiecare cu sarcinile de serviciu, am completa noi.

Spre deosebire de ştirile de presă din care aflăm că iar a mai venit cineva de la Banca Mondială ca să ne certe că n-am respectat nu ştiu ce acord, la Visterna, Vorkink a venit să laude. El a spus că este foarte impresionat de faptul că oamenii din Visterna n-au căzut în deznădejde, împresuraţi de „posibilităţile economice foarte foarte modeste”, ci au constituit un grup de iniţiativă care, iată că a reuşit să şi câştige cele 75.000 de dolari de la Banca Mondială. „Energia şi spiritul comunitar din Visterna ar trebui exportate şi în alte părţi din România”, a fost îndemnul lui Vorkink, mai mult, se pare, către guvernanţi.

„Da, s’tem bucuroşi de drum, mamă, da’ apă nu ne bagă!?”

Spre deosebire de Vorkink (şi în general de străinii care se pare că ne apreciază mai mult decât noi bogăţiile naturale), sătenii se gândesc fiecare la nevoile lor. Un visternean, care tocmai ieşise de la cârciuma aflată, cum spune şi cântecul, chiar în proaspăt inauguratul drum, i-a completat discursul lui Vorkink (care spunea că graţie noului drum vor putea ajunge mai uşor ambulanţele în sat, iar oamenii îşi vor duce mai repede marfa la piaţă) strigându-i că acum vor putea să plece mai uşor la muncă în străinătate.

O mamaie cu bundă şi broboadă, care fusese admonestată mai devreme de bărbat că strigase „Ura, ura!”, la venirea lui Vorkink, de parcă nu ştia că nu e vorba despre acelaşi personaj…. dinainte, ne-a răspuns că, „Da, s’tem bucuroşi de drum, mamă, da’ apă nu ne bagă!?”.

La plecare, l-am tras deoparte pe „domnul Andrew” (cum îi spunea doctorul Avram, sufletul comitetului de iniţiativă din sat), şi l-am întrebat dacă a mai cules vreodată porumb în altă parte a lumii. Domnul Vorkink ne-a recunoscut că n-a mai făcut asta, dar că i-a plăcut tare mult să culeagă cu propriile mâni („că, ştiţi, aşa se culege aici, oamenii nu au maşini pentru că sunt săraci”) un rând de porumb lung cam de un kilometru, iar pentru asta a primit cel mai frumos premiu „o masă cu mamaliga şi brânza”, chiar acolo, pe câmp, între ştiuleţi. Apoi, ce poate fi mai plăcut decât odihna în casa lui Ion Ghimuş, cel mai gospodar om al satului, dar la care, să nu vă închipuiţi altceva, WC-ul e tot în fundul curţii, acolo unde bate vântul.

 

Etichete: , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Recursul la argumente

ilusion

De ce în 2017 e nevoie să le explici unora că oamenii sunt egali în fața legii și au aceleași drepturi indiferent de rasă, sex sau etnie – pentru că la televiziunea națională vine un avocat al poporului și neagă Holocaustul, și nimeni nu-l contrazice, deși avem și o lege care-l face pasibil de pușcărie pentru asta.

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.