Nu e vorba de Elena lui Traian, ci de Elena lui Nicu, supranumita si Leana. Tovarasa nu era foarte atasata de proiectul metrou, ci era, ca orice femeie, interesata sa-si faca casa. De aia, ceea ce psihologii identifica la femei ca fiind „nevoia de cuib” s-a materializat pentru cuplul Ceausescu in ditamai „cea de-a doua cladire din lume, ca marime” – Casa Poporului. Dar, ca orice femeie supusa, il urma cateodata pe barbat-su in vizite la metrou. Memorabila pentru popor a ramas ziua in care sotul ei a vrut sa vada cum merge metroul, si a dat dispozitie la mecanic „sa-i dea drumul”. S-o fi fastacit mecanicul, s-o fi pierdut cu firea trenul, cert e ca n-a vrut. Elena cobise deja inainte: „daca o porni…!” Bineinteles, ca atata astepta. In ochii ei licarea demult asteptarea, iar in piept ii pulsa sa sara afara o fraza demult clocita: „ti-am zis io, mai Nicule, sa nu arunci banii pe prostii, sa ingropi tu banisorii in mormantul asta. Si pentru cine? Pentru popor, pentru nerecunoscatorii astia care o sa ne impuste cand ne-o fi Craciunul mai drag!”.
Bine, n-a zis asa, a zis doar „Sic ca nu merge!”. Dar si cand a pornit metroul, he, he, ce credeti ca i-a raspuns Nicu? Uite aici ce i-a raspuns. Sa mai zica cineva ca istoria nu se repeta. La 30 de ani distanta, in rolul tovarasei a fost distribuit sindicalistul Radoi, si noi astia de pe margine tot dincoace de turnicheti am ramas.
