Suntem pe locul 1 în Europa după numărul de studenți. Avem aproape 800 de facultăți, jumătate de stat și jumătate private, unele dintre ele în cele mai neașteptate localități: Crevedia, Geoagiu, Beiuș, Amara. Pentru satisfacerea acestui orgoliu specific românesc plătim toți cam 1% din PIB, alocație bugetară, la care se adaugă sudoarea trimestrială (în euro) a miilor de părinți care-și vor odraslele diplomate cu orice preț, chiar dacă în capul lor nu se învârte niciun neuron. Costurile pe termen lung se pot doar bănui, dar cine stă în asta acum?
„Toate universităţile din țară, publice sau private, consideră că sunt instituţii de învăţământ superior şi cercetare. Simpla lectură a misiunii lor, aprobată de Senatele universităţilor respective şi cuprinsă în Carta fiecărei universităţi, oferă dovada unei uniformizări totale, ca şi cum în redactarea misiunii s-ar fi utilizat doar funcţia copy-paste. Nici o universitate nu a acceptat să-şi lege misiunea de nevoile de forţă de muncă şi agenda comunităţii locale, deşi foarte multe nu au decât o relevanţă strict locală”.
…
„Finanţarea actuală se face uniform, indiferent de calitatea educaţiei oferite sau a cercetării produse. O universitate de medicină, de pildă, cu un procent de reuşită a absolvenţilor la examenul de rezidenţiat de 70%, primeşte aceeaşi sumă per student echivalent, ca şi o altă universitate de medicină cu un procent de 3% reuşită la rezidenţiat. O facultate de drept, care asigură 30-50% din cei admişi la Institutul Naţional de Magistratură, primeşte aceeaşi finanţare pe student echivalent ca şi oricare altă facultate de drept care nu are niciun absolvent admis în INM. Exemplele pot fi multiplicate. Prea multe universităţi pentru prea puţini studenţi, prea mulţi profesori pentru un nivel slab al cercetării, prea mare dispersie a banilor publici indiferent de calitatea educaţiei şi nici un control al relaţiei dintre cantitatea de bani publici investiţi şi calitatea rezultatelor obţinute”.
Aceste citate sunt din Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din educație și cercetare, și explică în mare măsură de ce România a devenit în 20 de ani o fabrică de diplome fără valoare. Raportul acestei comisii a fost destul de dezbătut în 2007 (printre membrii comisiei s-au aflat și persoane care au fost sau sunt în sistem, ba chiar foști și actuali miniștri ai educației). Poate v-ați aștepta ca în 3 ani să se fi schimbat ceva în realitate. Eu una abia acum l-am citit.
O analiză a indicatorilor socio-economici ai României, făcută în toamna lui 2010 de un parlamentar PDL, arată o oarecare scădere a numărului de facultăți, cam cu 125 de bucăți. Nu spune nimic despre calitatea pregătirii în cele rămase. Despre asta ne convingem singuri, în viața de zi cu zi.
Cum e la alții
Zice același raport prezidențial: „În cele mai performante sisteme actuale de învăţământ, diferenţierea şi concentrarea au apărut ca rezultat al evoluţiei naturale. În SUA, de pildă, din cele peste 4000 de instituţii de învăţământ superior, doar 3% sunt considerate research-intensive; doar 550 (13%) acordă doctorate. În Canada doar 109 universităţi acordă doctorate, iar 5 dintre ele acoperă peste 50% din programele de doctorat acreditate.
Pe de altă parte, acolo unde diferenţierea şi concentrarea nu au apărut ca rezultat al evoluţiei fireşti, se fac eforturi substanţiale pentru implementarea lor rapidă. Germania a lansat „iniţiativa de excelenţă” pentru a identifica cele câteva universităţi de elită, research-intensive, pentru care este alocată o finanţare suplimentară de 2 miliarde de euro. China a decis să investească substanţial doar într-o sută dintre universităţile sale astfel încât acestea să devină de nivel mondial. În Rusia se finanţează în mod prioritar şi cu sume mult mai mari, mai ales pentru cercetare, doar 40 de universităţi dintre cele peste 655 instituţii de învăţământ superior de stat, pentru a le face competitive global. Franţa are iniţiative similare de concentrare şi diferenţiere a sistemului, iar la nivel european s-au făcut paşi importanţi pe calea înfiinţării Institutului European de Ştiinţă şi Tehnologie”.
Cât ne costă distracția asta „superioară”
„Finanţarea învăţământului superior din fonduri publice se apropie de 1% din PIB. Trebuie subliniat însă că, odată cu intrarea României în UE, accesul unei universităţi la surse substanţiale de finanţare (surse comunitare) e limitat numai de propria sa incompetenţă.
Pe de altă parte, banii publici, atâţia câţi sunt, se acordă anual, în principal per student echivalent, în baza unui contract între universităţile publice şi ministerul de profil. Nu se face finanţarea în funcţie de calitatea outputului (calitatea absolvenţilor, calitatea cercetării), iar sistemul de finanţare stimulează mediocritatea (trebuie să ai cât mai mulţi studenţi, cu orice preţ, chiar al deteriorării calităţii, dacă vrei să ai mai mulţi bani).
La competiţie cu universităţile private, universităţile publice au ajuns să solicite taxe incredibil de mici de la studenţii non-bugetaţi, ceea ce înseamnă fie că aceste taxe pot într-adevăr acoperi costurile de studii, fie că banii obţinuţi pentru studenţii bugetaţi sunt folosiţi pentru subvenţionarea mascată a studenţilor cu taxă. Finanţarea din bani publici se face anual, ceea ce îngreunează realizarea unor investiţii strategice. În afară de taxele studenţilor, fondurile private atrase de către universităţi sunt nesemnificative”.
E clar că banii ăștia nu vor fi recuperați niciodată de România, după cum nu sunt nici ăia investiți în generațiile școlite înainte de 89 și emigrate. Numai că spre deosebire de ăia emigrați deja, ăștia de acum își fac vise degeaba pe băncile facultății, că le va mai cumpăra cineva creierul. Singurul cîștig din toată afacerea asta, care a devenit învățământul superior românesc, le revine rectozaurilor și ălora care au știut să speculeze la timp „setea de instruire” a românului.
Citind raportul Comisiei prezidențiale și datele din analiza parlamentarului PDL mi-am explicat de ce:
Tot ce ne trebuie e un Google, cu laptop
si
Discuția cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă
Acuma mă pregătesc sufletește să aud din ce în ce mai des lamentația „am făcut o facultate, ce vreți să vând la butic?”
În episodul viitor vă spun ce zice analiza parlamentarului în privința sistemului medical. Ocupăm și acolo niște culmi în clasamentele europene.
O masura buna: teste de admitere si IQ pentru cine vrea sa se angajeze la firma ta.
Dar daca in ritmul asta vom ajunge ca nici aia care corecteaza testele sa nu fie in stare? 😀
Păi, se pare că Eminescu a ştiut el ce să-i ureze României: viitor de aur 😀
Cred ca aurul a fost epuizat tot in Epoca cu acelasi nume 😉
Obisnuiesc sa rid de cei care imi servesc teorii ale conspiratiei. Cu toate astea, uneori ma intreb daca nu cumva in Romania, vreo eminenta cenusie le-a soptit conducatorilor ca cel mai bine si mai eficient e sa ne tina „prosti, dar multi”…Doar si Alexandru Lapusneanu stia asta…
In plus, e pur si simplu comfortabil sa fii prost (si aparent profitabil – in special daca te apuci de manele, fotbal sau esti futomodela) . Si cum prostul trebuie sa fie si fudul, e important sa aiba diploma, chiar mai multe – si interdisciplinare: Colegiul National de Aparare e obligatoriu, mai trebuie si o scoala de PR si Comunicare, un Master in Economie, ceva specializare in Stiinte Politice si gata, parintii sint multumiti si tu esti bun de aruncat pe piata…UItasem sa mentionez si Diploma de Drept de la facultatea particulara.
Parintii in felul asta si-au sublimat complexele, au intrat in mod oficial in lumea intelectualilor cu ajutorul Domnului Goe.(Revolutia i-a prins tineri si au facut bani cu mici buticuri de cartier cu marfuri turcesti, uneori cu cite o afacere de materiale de constructii, sau poate lucrind in Italia joburi de rahat, lasind copilul sa-l creasca bunicii, scoala si calculatorul).
De lucrat va lucra in atelierul auto al lui tata, in firma de constructii sau in buticul deschis de mama in anii ’90. In cazuri mai fericite, beizadeaua are un loc asigurat la cabinetul medical sau de avocatura al parintilor (sau la Luxten sau in Parlamentul European)…Daca tinarul absolvent multi-diplomat nu are noroc de parinti privatizati sau politicieni, se va invirti de un post la stat, de unde va plinge pe forumuri cit de prost e platit si cita spaga trebuie sa dea ca sa isi pastreze postul…
Ultima posibilitate: daca absolventul chiar are chef de munca, fie pleaca din tara cit vede cu ochii, fie isi face propria firma, fie e angajat de firmele private serioase, care inca mai stiu sa separe griul de neghina (doar ca in ultimul caz, va lucra 12 ore pe zi, ca sa cistige jumatate din cit cistiga fostul coleg care acum lucreaza in firma de import-export a parintilor)
Iar bomboana pe aceasta coliva ar fi ca parintii astia care s-au spetit sa le asigure viitorul copiilor lor, „descurcandu-se” in cateva moduri pe care nu le mai detaliem aci, acesti parinti deci, se inscriu si ei in categoria 45-65 de ani, pensionati pe diverse legi si portite din legi. Unii dintre ei protesteaza acum pe strazi ca li se taie din pensii, uitand ca de fapt nu mai are cina sa produca in tara asta ca sa le asigure lor pensiile de la 3000 de lei in sus. Pai cine sa mai produca, daca toti s-au facut intelectuali de carton?
„Dar daca in ritmul asta vom ajunge ca nici aia care corecteaza testele sa nu fie in stare? :”
Computerizate, cu grila. =)
Americanii, minca-i-ar mama, au gasit solutia si pentru asta: teste de tip SAT, TOEFL, GRE, samd.
Se pun citeva zeci/sute de intrebari, si primesti un scor. Scorurile se insira apoi de la cel mai mic la cel mai mare, si candidatul primeste o evaluare, care nu e de la 1 la 10 (ca 10-le la Bac de la liceul Alimentar din Focsani nu-i tot una cu 8 sau 9 la unul de MAte-fizica din CLuj sau Tm sau BUC).
Nu, primesti un scor care iti spune: esti mai bun decit 97% dinte candidatii care au dat testul, decit 50%, decit 3%, etc… Testele sint de logica, limba, mate, teme pe care se presupune ca la virsta respectiva trebuie sa le stii. Nu stii? Ghinion. Poti sa iti iei adio de la acceptarea la o facultate buna, si in nici un caz nu poti spera la burse din partea facultatii. Poti desigur sa faci scoala, dar pe bani grei, si intr-o universitate de mina a 3-a.
GRE-urile se dau de catre candidatii la doctorate in universitati americane, indiferent din ce tara vin. Faptul ca ne-americanii iau scoruri foarte bune in testele astea (chiar si la partea de limba) dovedesc ca au caracter ‘universal’, se refera la chestii din cultura generala (multa mate si logica), si nu la chestii de genul: in ce an a fost batalia de la X, cite razboaie a dus Stefan cel Mare, etc.
Solutii exista. Dar in Ro testele grila cu raspunsurile gata bifate se vind deja in ziua premergatoare examenului – deci nu este nici o sansa…
Nu știu daca absolventii din ultimii ani din Romania s-ar mai descurca asa bine la testele americane, cum o faceau aia scoliti inainte de 89 sau cativa ani dupa. In materie de de cultura generala.
@Dollo: S-ar descurca, dar un foarte mic procent, în continuă scădere, din nefericire.