Cât de mult îți iubești animalul

Ai fi în stare să-l bocești în stradă, cu voce tare și să te întrebi de ce nu ai murit tu în locul lui?

De ceee, de cee? Nu pot să concep așa ceva! DE CE EA ȘI NU EU? Trezește-te, draga mea, te rooog, trezește-te, nu poți să fii moartă. Nuuu, ea doarme, ea nu e moartă, iubita meaaa, nu pot să concep așa cevaaa!” Era o femeie tânără, nu trecuse de 30 de ani, îmbrăcată cu un capot roșu peste niște pantaloni albi, papuci de casă în picioare, păr blond, fluturând sălbatic în vânt. Strângea în brațe ceva mic, ca un copil, într-un prosop roșu, și urla de-ți îngheța sângele în vene, pe stradă, în apropierea magazinului de pâine de pe Nerva Traian. Bocetul ei răsuna între blocuri, în frigul dimineții.

Ieșise în drum una dintre vânzătoarele de la pâine, care o cunoștea pe femeie, și încerca să o calmeze. Înnebunită de durere urla acum în dialog cu vânzătoarea, pe al cărei ecuson scria „Andreea”. Își adaptase bocetul înfiorător și inclusese numele vânzătoarei în interogațiile ei. Nu-l mai întreba pe Dumnezeu de ce nu murise ea, ci o întreba pe Andreea de la pâine. Andreea nu găsise altă consolare decât „gata, potolește-te, acuma du-te și îngroapă-l!”.

Puținii trecători s-au oprit ca să înțeleagă mai bine. O altă doamnă, într-o haină din blană naturală, povestea că fusese de față. Cățelușa se luase după ea pe trecerea de pietoni și o mașină a lovit-o undeva la cap, în zona urechii. Abia atunci am văzut ieșind din prosopul roșu pe care femeia aia îl strângea la piept, un căpșor mic de pechinez, cu ochii deschiși și gura căscată. Femeia se tot învârtea capie printre noi, iar doamna în haină de blană se ținea după ea s-o acopere cu o altă haină, tot din blană naturală, ca să nu răcească.  Am întrebat și eu de ce n-o duce la medic, că poate nu e moartă. Nu părea. Femeia cu haina de blană m-a asigurat că fuseseră deja la veterinar, și cățelul murise. Doar că stăpâna nu era pregătită să accepte asta.

Tot urlând și întrebând de ce nu murise ea în locul cățelușei, femeia se apropia periculos de marginea șoselei. Vânzătoarea Andreea o tot trăgea înapoi, și o ruga pe femeia cu blană să o supravegheze, măcar până ajunge acasă. Vânzătoarea avea o obsesie cu îngropatul.

Trecătorii s-au împărțit în două. Genul „pentru un câine se face atâta caz?” și ceilalți. Pe mine una m-a indispus scena pentru toată ziua. Într-adevăr, părea exagerat bocetul ăla, poate ține și de o anumită extrovertire a persoanei, eu nu cred că aș putea să fac asta. Simțul ridicolului cred că ar înăbuși durerea. Deși, mă întreb, de ce ar fi mai prejos în ochii lumii o femeie care-și plânge câinele, decât una care-și plânge copilul? Nu vreau să mă gândesc cum e să pierzi pe cineva drag, chiar dacă acel cineva nu e om. De multe ori ajungem să simțim pentru un câine sau o pisică mai mult decât ne-am putea imagina. E drept că în cazul ăsta nu prea cadra suferința cu hainele alea din blană, dar…

Când m-am întors spre casă am făcut poza asta. O pisică căra de cap un ditamai porumbelul. Care din când în când bătea neputincios din aripi. Nu știu cum l-a prins, dar deși am strigat la ea – și ea s-a întors cât i-am făcut poză – n-a vrut afurisita să-l lase din gură. Cine știe cine l-o plânge diseară și pe porumbelul ăla, că nu s-a mai întors în cuib.

Etichete: , , , , ,

14 comentarii la “Cât de mult îți iubești animalul” Subscribe

  1. Ana 21/11/2011 at 19:38 #

    Ahhh 🙁
    Saracu’ porumbel :((

  2. Liviu Filip 21/11/2011 at 19:42 #

    „„De ceee, de cee? Nu pot să concep așa ceva! DE CE EA ȘI NU EU?”
    Si eu imi pun aceasi intrebare.

  3. janina 21/11/2011 at 20:19 #

    Si mie mi se pare ca durerea femeii este de inteles, evident ca potaia respectiva facea parte din viata ei.
    Nu este normala manifestarea durerii, dar si aici discutia ramane deschisa: normala pentru cine? Pentru ea nu se pune problema; pentru cei din jur … subiect de discutie pana vine autobuzul. Cred ca factorul decisiv, inclusiv exprimarea durerii, ramane educatia.
    Iar pisica din poza … poate ca amaratul de porumbel a fost cina la vreo 3-4 pisoi.

  4. ady 21/11/2011 at 22:03 #

    of, dollo, nu mai scrie asa. mi-au dat lacrimile ca mi-am amintit de pisica mea. de acasa, cand eram la mama pe vatra si-s 12-13 ani de atunci.
    da, durerea femeii e de inteles. sunt situatii in care animalutul ala e singurul companion al unei persoane si in el se revarsa toata dragostea pe care in mod normal a-i oferi-o unui sot/sotii unui/unor copii.
    iar in ceea ce priveste manifestarea putea sa fie si socul si poate un oarece sentiment de vina. ai zis ca masina a lovit catelu’ pentru ca venise dupa ea. cine poate dicta cuiva cum sa se manifeste la durere/fericire/nefericire/bucurie, etc.
    cat despre bietul porumbel, am citit undeva ca daca o pisica va musca/lua in dinti o pasare, pasarea va muri, chiar dc va fi scoasa vie si nu exagerat de franjurita din coltii pisici. cica saliva lor ar secreta ceva. multe mamici de matze au zis ca uneori, dc odoru’ le musca ceva mai sanatos, zona se infecteaza destul de nasol. acu’ nu stiu dc e adevarat.

  5. TNH 21/11/2011 at 22:24 #

    După ce mi-am îngropat pisoiul la marginea pădurii, mă întorceam acasă cu sapa pe umăr și am trecut pe lângă niște tineri care-și dădeau coate în timp ce râdeau de mine. Probabil au crezut că lacrimile ce-mi curgeau încontinuu erau de rușine pentru că mă plimbam cu sapa pe umăr când au trecut măriile lor, altețele curului meu.

    De multe ori mă gândesc că viețile unor necuvântătoare valorează mai mult decât viețile unor oameni care nu știu ce e afecțiunea necondiționată și care în nemernicia lor nu își dau seama că nu toți suntem goi în interior.

    • Liviu Filip 22/11/2011 at 11:20 #

      Imi place poza de pe profilul tau. Sunt ghioceii de pe mormantul pisoiului?:(
      Sa stii ca si eu am tecut prin asa ceva pe la 14 ani. Numai ca la mine era vorba de pui de caprioara, harlet si fundul gradinii. Dupa aia am plans cu demnitate ferit de vazul cuiva.
      Ce-ar fi sa facem „Asociatia Supravietuitorilor Animalelor de Companie”(ASAC)?

      • TNH 22/11/2011 at 11:31 #

        Ghioceii i-am pus la profil mai demult în speranța că lumea care mă înjură pe net să se prindă să folosească epitetele la feminin, nu la masculin așa cum sunt toți obișnuiți să creadă când văd niște caractere cu CAPS ce seamănă a inițiale.

        • Liviu Filip 22/11/2011 at 12:30 #

          Hmm, nu era mai usor cu o poza neclara de femeie(putea fi chiar altcineva)?
          Acum ca e clar, sunt si mai revoltat de comportarea tinerilor care radeau de tine. Animalele!!!

  6. Alexandra 22/11/2011 at 09:49 #

    Cred ca si pe mine simtul ridicolului m-ar cenzura. Suferinta interioara in schimb exista

  7. cristina 22/11/2011 at 10:28 #

    Cand a murit Pintza, pisica mea, am plans si am suferit zile in sir. Cand iti moare cineva drag, fie el om sau animal, suferinta pune stapanire pe tine si nu prea te mai poate consola nimic. Cum o manifesti e o chestiune de educatie si de personalitate.
    Porumbelul, desi mai dadea din aripi, nu cred ca mai traia. Imi amintesc din copilarie ca, atunci cand se taia o pasare la bunici, corpul fara cap al pasarii inca se mai zbatea minute bune prin colbul din curte. Acum, na, lantul trofic e lant trofic si nu e vinovat decat cine l-a creat 🙂

  8. Liviu Filip 22/11/2011 at 11:01 #

    Dragostea de animale e OK pana la un punct. Unii exagereaza:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Incitatus

    Da, e dureros sa pierzi un animal drag, mai ales daca crezi ca e din cauza ta, dar exagerand ca tanti respectiva(sunt sigur ca daca i s-ar fi oferit oportunitatea sa faca schimb cu catelul, ar fi refuzat) e ridicol.

  9. dojo 22/11/2011 at 11:19 #

    Cand va muri Junior (cainele meu de 12 ani), clar voi plange ca nebuna. L-am luat de pe strada pe cand era un ghem de 8 saptamani, a dormit cu mine in pat anii astia, este ‘copilul’ familiei. Am plans acum 2 ani cand un caine, pe care am incercat sa-l salvez, mi-a murit in balcon. A fost lovit de o masina in fata mea, m-am oprit, am chemat veterinarul meu si am pus la bataie 700 de lei in 2 zile pentru diverse operatii, care sa-l salveze. Era prea batran, asa ca a murit la mine in casa dupa 6 zile. Am fost praf, desi nu era cainele meu, doar un vagabond caruia am dorit sa-i salvez viata.

    Chiar daca este exagerata faza cu ‘de ce el si eu nu’, inteleg durerea femeii in cauza.

  10. Xanaxdu 22/11/2011 at 12:37 #

    Pe vremuri eram inscrisa pe un forum de discutii al celor care au DECIS sa nu aiba copii („childfree” se chema, sugerind ca e o alegere a ta, in opozitie la „childless”, termen care indica faptul ca esti lipsit de copii impotriva vointei tale). Subiectele gravitau in special in jurul scirbei pe care ti-o provoaca toti cei care iti duc grija (cum, nu ai copii, vai, saracii de voi, nu puteti?/ o sa vezi cind o sa ai si tu copii/ abia astept sa fii si tu gravida, sa vezi ce fain e, etc, etc).
    Dar, la un moment dat, cineva a adus in discutie niste subiecte care mi s-au parut un pic mai interesante (nu ca cele de mai sus nu ar fi, dar sint deja foarte comune si m-am enervat destul pe seama lor). Persoana in cauza se revolta ca, la locul lui de munca, cei cu copii au intotdeauna intelegere: sa vina mai tirziu, sa plece mai devreme, ca deh, copiii trebuie dusi si luati de la gradinita, etc, sau sa lipseasca de la servici ca tuseste copilul si trebuie mers cu el la doctor. Eh, si autorul postarii se vexa ca el nu poate sa beneficieze de „breaks” daca ii e pisica bolnava, si nici nu poate primi zile libere ca sa sufere pentru moartea pisicii. Si nimanui nu ii pasa ca tu stai pina la 11 la servici sa termini treaba alora cu copii, in timp ce ciinele tau zgirie usa asteptindu-te.
    Ca „mama” de ciine, pot spune ca ii dau total dreptate. Cumnatul meu a fost dat afara de la servici in anii ’90 pentru ca a lipsit de la servici citeva zile la rind citeva ore, ca sa mearga cu ciinele nostru la un tratament (avea niste crize epileptiforme). La servici, colegii mei ridica din sprincene cind spun ca nu ma duc la „berile-team building”, motivind ca am de scos ciinele la plimbare, etc.
    Da, te poti atasa foarte tare de un animal (parintii mei nu si-au revenit nici acum dupa moartea catelului mentionat mai sus, acum mai bine de 8 ani, desi intre timp au o alta catelusa pe care o iubesc). In fapt, un pet devine membru al familiei, si ai fata de el o multime de responsabilitati si iti provoaca si un overflow emotional. Dar omenirea nu e obisnuita sa accepte asemenea „lux” emotional, prefera calea batatorita a lui „mai bine ai face un copil, cucoana”.

Lasă un comentariu