Nu l-am cunoscut prea bine pe Adrian Năstase. Singura dată când am fost cel mai aproape de el a fost în campania electorală din 2000 când am mers în „suita” lui timp de o săptămână prin țară. Eram la Curierul național și politica nu făcea parte din subiectele de care mă ocupam eu, dar așa a fost conjunctura, că trebuia cineva să relateze și din campania PSD. Nu am amintiri multe de atunci, știu doar că senzația generală cu care m-am întors a fost de mare silă, și mi-am făcut o promisiune: să nu mă mai duc în viața mea să fac jurnalism după curul unui candidat.
Să-l asculți zi de zi pe AN spunând aceleași lucruri, în orașe și adunări diferite, să vezi manifestările băloase ale susținătorilor din partid, să simți mai mult sforile financiare care se trag în spatele tuturor și să le vezi pe toate proiectate pe un fundal de sărăcie accentuată, care era prin țară și atunci, după anii de guvernare PSD, este și acum, după guvernările astelalte… Ca să fii ziarist pe politic trebuie să ai ficații la fel de tari ca ai unui politician, practic.
Eu nu i-am avut, de aia am preferat să renunț de tot la presa cotidiană. Vezi multe, intuiești și mai multe, nu ai dovezi ca să le scrii și uneori nici nu contează că le scrii. Când singura certitudine pe care o ai este aceea că ești manipulat ca să manipulezi și nu mai poți trăi cu asta, te ceri afară. În relația asta jurnalist-politician-public, sunt foarte puțini aceia care știu care este adevărul, cât e de vinovat unul și altul. Se minte mult, se exagerează, se merge pe presupuneri. De asta îmi fac silă manifestările astea din ultimele zile din media și nu numai, orchestrate sau pur și simplu generate de o cultură deficitară, cam de secol 18, când gloatele cereau cu dinți rânjiți printre gardurile palatelor să li se arate căpățânile retezate ale nobililor. Poporul (nostru) are un extraordinar talent de a pune etichete și verdicte, dar mai ales îi place să tăvălească victima, odată căzută, prin propriul sânge, prin multă batjocură, scuipați și miștouri. Câteodată mă întreb dacă nu cumva aceste minute de ocară în prime time, urmate de ore de „dezbateri”, dări cu părerea, înjurături online, bancuri și jocuri de cuvinte nu sunt suficiente pentru a socoti că omul și-a ispășit pedeapsa. Până la urmă doi ani de pușcărie trec repede, dar umilința publică rămâne. Poate că justiția în România nu merge așa cum o vrea Europa, dar ce bine știm să umilim!
Nu știu cât e de vinovat AN, câtă vină au oamenii din spatele lui, cât din tot mecanismul pe care l-am văzut atunci în 2000 nu era de fapt crescut, întreținut de omnipotentul Ion Iliescu. Și apropos de tătuc, uite ce declară el pe TV.
>>Ne-ar surâde să le facem asta tuturor politicienilor, de fapt, dar ne limităm să nu mergem la vot, că e mai comod, și să cârcotim de pe margine
Tot oamenii, domne ? tot oamenii ?…
Cel puțin 50%, ăia care nu merg deloc la vot de 10-15 ani încoace