Vânătoarea de torționari 2.0

Între „Noră pentru mama” și „Te pui cu blondele”, reality-show-ul românesc face ce nu au fost în stare să rezolve decenii la rând justiția și intelectualii: dreptate, chiar și tardiv, victimelor comunismului

În filmul „The hunting party”, cinematografia americană face mișto de  modul în care coaliția statelor democratice din NATO îi pedepsește pe criminalii de război din fosta Iugoslavie, făcându-se că-i caută prin toată lumea, dar nu-i găsește. Filmul este povestea a trei jurnaliști americani care reușesc destul de ușor să găsească Vulpea – un celebru criminal de război din Bosnia, pe care ONU și NATO la un loc îl căutau „agresiv” dar fără succes – și după ce sunt admonestați de armata și serviciile secrete americane, care evident că făcuseră înțelegeri cu Vulpea, reușesc să-l pedepsească în stilul lor, jurnalistico-popular așa, întru răcorirea publicului spectator.

Filmul cică ar fi făcut după o poveste reală. Pentru că toate ororile din lumea asta s-au petrecut cu acceptul unora mai mari și mai șmecheri decât ăia oprimați, iar executanții au reușit mai mereu să scape într-un fel sau altul de răspundere. Așa că nu mă mir că în zilele noastre am ajuns să trăim și noi într-un astfel de film, cu torționarii din închisorile comuniste readuși subit în viața publică. Nu datorită brațului lung al legii, ci grație unei campanii de PR derulată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICC) în media românească, altfel sufocată de plictisul verii și de lipsa de lichidități. Din păcate Vulpile noastre au fost găsite cam târziu pentru a mai inspira ură și sete de răzbunare. La aproape 90 de ani toți arată ca niște bunici fragili la gura sobei, hăituiți de hoarde de jurnaliști în căutare de senzațional.

În fapt nici ăia torturați (care mai sunt în viață) nu prea mai sunt capabili de ură, după 60 de ani de așteptare în care au văzut că poporul pentru care au suferit ca niște fraieri în temnițele comuniste a votat cu comuniștii chiar și după înlăturarea oficială de la putere în 1989. Viața nu e lipsită de ironii, se zice într-un alt film celebru, tot american. Iar ironia supremă e că subiectul ăsta face vâlvă, cum altfel, mai mult de Facebook și în new media, decât în societatea reală, pentru că acolo stau toată ziua revoluționarii zilelor noastre. Cine ar fi zis că un subiect vechi de 60 de ani despre care s-au scris cărți, memorii, s-au construit muzee, va reuși să facă rating și trafic azi cu titluri gen „vezi aici cum ne-a înjurat Vișinescu” sau „n-ai să crezi cum își tortura victimele torționarul pensionar”.

Mă tot codesc de câteva zile să scriu textul ăsta, pentru că imaginile prezentate pe toate canalele cu Vișinescu & co. mi-au produs reacții amestecate. Prima a fost o strângere de inimă: chiar nu putem mai mult de atât? Nu ne ridicăm peste nivelul la care au acționat ei la vremea lor? Au trecut 60 de ani peste noi degeaba? Oricât ai ști că bătrânelul ăla adus de spate, cu părul alb și aparență pașnică a fost un temut director de pușcărie comunistă, în care au murit niște oameni doar pentru convingerile lor politice, nu poți să nu te simți un pic deranjat de agresivitatea jurnaliștilor care îl înconjoară, chipurile ca să-i ia un interviu. Același tip de „jurnalism” ca la știrile de la ora 5, când violatorul sau criminalul e dus în clădirea poliției, iar pe drum reporterii îl întreabă ca niște țațe: „dar de ce ai omorât-o/violat-o? ce ai avut cu ea? îți pare rău?”. Presa română s-a obișnuit prea mult să se substituie justiției, și din cauza faptului că justiția a lipsit din peisaj.

Apoi m-am gândit, dacă asta e singura cale rămasă? E prețul pe care trebuie să-l plătim toți pentru ultimii 20 de ani în care n-am făcut nimic. OK, părinții noștri au fost părtași la comunism, nu au făcut nimic ca să-l împiedice să existe. A trebuit să mai moară unii în 1989 ca să poată fi răsturnat regimul. Aceiași părinți au mers degrabă la vot în anii 90 și i-au votat tot pe ăia, dar cu față umană. De atunci totul a fost pierdut. La fel cum nu se mai poate face acum restitutio in integrum, nu se mai poate face nici dreptate civilizat, în justiție. Nu ne mai putem ridica deasupra lor ca să-i judecăm, pentru că am trăit deja cu ei și cu urmașii lor în atâtea combinații perverse încât timpul pentru aflarea adevărului pe cale legală a expirat. Pe oricine ai vota acum e imposibil să nu aibă o legătură ideologică, de sânge sau de biznis cu foștii securiști sau torționari.

Vișinescu & co au trăit bine mersi de atunci, mâncând pensia plătită de același stat român care le-a plătit și salariu ca să omoare oameni. Vișinescu nu a trăit niciun moment cu senzația că a făcut ceva rău, pentru că nimeni nu l-a acuzat de asta până acum. Singura tentativă a unui șef de stat de a condamna crimele comunismului – Băsescu în primul mandat dacă nu mă înșel, și oricum a fost așa o acțiune de protocol – a fost salutată de Parlament cu bășcălie, râsete și scuipături. De aleșii poporului, cum s-ar zice. Deci (aproape) nimeni din poporul ăsta nu a dorit cu adevărat să știe ce s-a petrecut în închisori sau la canal și să-i pedepsească pe executanți. După 20 de ani nu se știe exact cine e vinovat pentru morții de la Revoluție sau pentru ăia de la mineriade. Morții din închisorile comuniste deja sunt din altă viață.

Citesc acum și mă minunez că biografia lui Vișinescu ăsta e compusă și din scrieri/memorii ale lui Coposu sau Diaconescu, foști lideri țărăniști care au avut pentru un mandat partidul la putere după 89. Oamenii ăștia, victimele, au avut pentru câțiva ani șansa să-și tragă la răspundere călăii, pe care-i știau după chip, nume și poate chiar adresă. Și totuși nu au reușit, încercând să joace după reguli democratice. Sistemul s-a dovedit mai puternic sub aparența de neputință birocratică.

În condițiile astea, mă tem că acțiunea de PR a celor de la IICC și hărțuirea mediatică în prime time a lui Vișinescu și a tovarășilor săi de muncă din anii 50 sunt singurele forme de catharsis prin care ne putem elibera de trecut. Între un „Noră pentru mama” și un „Te pui cu blondele”, reality-show-ul românesc face ce nu au fost în stare să rezolve decenii la rând justiția și intelectualii din țara asta: dreptate, chiar și tardiv, victimelor comunismului. Vișinescu și colegii lui nu vor ajunge la pușcărie, că sunt prea bătrâni, dar vor mai trăi câte zile mai au cu teama în suflet că un nebun care-i vede la TV va veni să-i viziteze. „Cu televizorul ați mințit poporul” se întoarce într-o nouă prezentare.

În filmul despre care spuneam la început, colegul lui Richard Gere îi spune în final că nu știe cum naiba de fiecare dată când merge cu el în documentare sfârșește prin a-și pune viața în pericol. Gere îi răspunde hollywoodian că „a-ți pune viața în pericol înseamnă să trăiești. Restul e televiziune”. Poți să-l contrazici?

Etichete: , , , , , ,

26 comentarii la “Vânătoarea de torționari 2.0” Subscribe

  1. Motanul 02/08/2013 at 10:23 #

    Chestia e ca Visinescu e vinovat de crime impotriva umanitatii. Cum de nu vede nimeni asta? In cazul asta, faptele nu se prescriu niciodata. Dar are cineva curajul sa deschida un asemenea proces in Romania?

    • andra 02/08/2013 at 13:44 #

      Motanule,

      nu cred ca se pune problema ca Visinescu sa fie exonerat de raspundere. Iar procesul s-ar putea chiar sa aibe loc.
      Si nu trebuie cu nimic minimizat acest demers – ne plingem ca e prea tirziu, prea putin , etc, dar uitam cuvintele de apreciere pentru cei care au initiat actiunea.

      Mie mi se pare extraordinar ca apuc sa vad asa ceva in viata. Si asta luind in considerare faptul ca modelul exista si a fost pus in aplicare in Germania, dupa razboi.

      Apreciez faptul ca demersul este facut la rece – nu de generatia Coposu, ci de cercetatori si istorici din generatiile tinere eliminind nota personala. Nu este o revansa ci o punere in loc si cu perspectiva catre viitor.

      Si este un semn de normalitate ca societatea romaneasca nu este in totalitate preocupata de aceste teme.

      Ma intreb daca Dollo – care de fapt comenteaza atitudinea presei si a justitiei este interesata sa faca o investigatie pe tema Visinescu et comp. si daca noi am fi dispusi sa-i subventionam proiectul.

      Cit despre ura – ma scuzati dar observ mai mult invidie privind pensia foarte mare de care se bucura tortionarul injurios.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Strâns uniți în jurul SRI, întru salvarea planetară a Internetului

dumbrava-cosmoiu

Cum se derulează o ședință în Parlamentul României, în care SRI încearcă și reușește să impună o lege abuzivă, iar deputații se fac că se opun.

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Când Manhattanu era un soi de Ferentari…

Martha-Cooper-Kids

… iar Martha Cooper, prima femeie fotograf de la New York Post. Azi e septuagenară, dar se aleargă cu poliția și grafferii prin Brazilia ca la tinerețe. Și vine la București în 13-15 octombrie la Make a Point

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma