F ratele mai mare al mamei a aflat că are cancer când împlinea 47 de ani. Avea vreo 40 când a rămas văduv cu trei copii. Pentru că nevastă-sa, iubirea vieții lui, a preferat să facă un avort ilegal decât să-l mai nască și pe al patrulea. Așa că a murit refuzând să le spună medicilor cine i-a provocat avortul și mai ales cu ce medicamente. Poate că ar fi trăit dacă ar fi spus, dar ar fi făcut și pușcărie după aia.
Eu și Tatanașu, pe bătătură la mamaie
Timp de câțiva ani după moartea nevestei, Tatanașu (așa îi spuneam eu unchiului, pentru că mă ținuse în brațe la botez și a fost singurul tată pe care l-am cunoscut) a fost la un pas să-și bea și mințile de disperare. Mamaie a fost martora mută a tragediei lui alcoolizate. I-a preluat cu puteri de văduvă familia și gospodăria. După război și ea rămăsese singură cu trei copii, știa prea bine viața asta amară. De gura ei, de mila copiilor, Tatanașu și-a găsit o creștină și și-au unit văduviile. Când cei trei copii au plecat care încotro, la casele lor, el a aflat că va muri mai devreme decât se aștepta. Fusese un simplu mecanic de utilaje agricole la CAP-ul din comună.
Trei ani a făcut naveta lunar din satul lui din Buzău, până la București la Spitalul Fundeni, la chimioterapie. Doctorii îi dăduseră inițial numai șase luni. Trei ani în care a stat mai mult la noi acasă decât la el acasă, devenindu-mi cel mai bun prieten pe care l-aș fi putut avea în adolescență. Râsul era unica lui formă de luptă cu o boală pe care nu o înțelegeau nici medicii. Singura dată când l-am simțit plângând pe înfundate a fost în ziua în care l-am sunat de la liceu ca să-i spun că am luat examenul de treapta a doua și îl invitam în oraș ca să-l cinstesc cu un brifcor. După aia nu a mai plâns niciodată, dar în ultimele săptămâni de viață râsul i se schimbase în ciudă. Singurele dorințe pe care le repeta obsesiv erau: să împlinesc și eu 50 de ani, jumătatea vieții, și să mai apuc să trăiesc măcar o zi după ce moare Ceaușescu. El a murit în august 1986, la trei săptămâni după ce i-am serbat cu fast „jumătatea vieții”.
Mamaie i-a supraviețuit și lui, ca să-i facă pomenile.
Am rememorat azi povestea lui și a altor morți ai familiei, pentru că mama „ține” întotdeauna sâmbăta morților cu o săptămână înainte, ca să evite aglomerația de la biserică. La masa întinsă ca de fiecare dată în sufrageria ei i-a adunat pe copiii lui Tatanașu și pe copiii lor, și ca de fiecare dată ne-am amuzat amintindu-ne diverse. Mamei îi ies niște pomeni foarte vesele.
Mama, frații ei, și mamaie, la nunta fiului cel mare al lui Tatanașu
De exemplu cum îl păcălea mamaie pe Tatanașu, când era băiat, să se ducă la bunica să-i ducă oale „îmbăierate” cu mâncare. Îi spunea că la bunicuța pe uliță s-a răsturnat o căruță cu mere de la muntenii care veneau prin satele din Bărăgan și schimbau fructele pe mălai. Pe vremea aia nu erau aprozare – îi explică mama uneia dintre nepoate – se practica trocul. Tatanașu a dat fuga cu oala cu mâncare, pe ulița bunicuței, dar evident că n-a găsit niciun muntean cu merele răsturnate. Ca să nu se simtă păcălit, bunicuța i-a zis că a venit el prea târziu. Pe mere se bătuseră ceilalți săteni care fuseseră prin preajmă 😉
Păcăleala asta ne-a fost aplicată cu același succes tuturor nepoților, la vremea noastră. Se pare că nu era nevoie să inventeze alte metode pentru a ne trimite cu treburi de acasă. Mamaie a murit pe la 80 de ani. Bunicuța a trăit 91 de ani și ne-a crescut pe toți într-un fel sau altul. Ambele au rămas văduve de tinere și, drept urmare, au fost silite să fie femei puternice. Viața nu le-a doborât decât după ce se achitaseră de toate îndatoririle de pe pământ.
Bunicuța bea o țuică înainte de fiecare masă, mânca foarte picant și nu a renunțat la aceste bune obiceiuri nici în ultimele clipe de viață, când fetele ei o îndopau cu medicamente, ca să-i prelungească viața. „Lăsați-mă, fă, în pace, că doar n-oi împărăți pământul, cât să mai trăiesc? Mai bine dați-mi o țuică!”.
Mi-am dat seama ascultând azi poveștile morților noștri că sunt o mulțime de lucruri pe care nu le știu despre familia mea și că nici nu le voi afla vreodată, dacă moare și mama și nu mai are cine să ni le povestească. Povestea mamei v-am spus-o. Suntem toți, nepoții, în a doua parte a vieții, și probabil nu realizăm că atunci când aveau vârstele noastre ei, părinții, bunicii noștri, făceau față unor vieți cu mult mai nenorocite decât ce trăim noi acum, și de care ne declarăm nemulțumiți.
Nu am un motiv pentru care vă povestesc asta. Vreau doar să-i păstrez cumva, undeva, pe oamenii ăștia pe care i-am iubit, la un moment dat, chiar dacă pe unii nu am realizat la vremea aia cât de mult. Probabil e de vină sentimentalismul din a doua parte a vieții 😉
Impresionant. La fel si Povestea mamei.
Apai de sentimentalism ma banuiesc si pe mine, ca mi-au dat lacrimile la povestirea ta.
Asa e, noi traim o viata mai buna decat cea pe care au avut-o ei, dar nu stiu daca suntem si mai fericiti. Mai puternici sigur nu suntem.
„…și să mai apuc să trăiesc măcar o zi după ce moare Ceaușescu.”
Asta mi-a plăcut cel mai mult.
TOȚI doream moartea gîngavului analfabet. CUM o doream e cu totul altă poveste. Șmecherii de politruco-securiști, care l-au sprijinit pînă nu l-au mai sprijinit (motivele le cunoaște toată lumea), îl raseră mafiotic-mioritic (că doar PCR nu era altceva). După care ne-au aruncat în cîrcă VINA CRE(Ș)TINĂ cu asasinatul în seara de Crăciun. Pupătorii de moaște au înghțit escrocheria hulpav-masochist, uitînd brusc bisericile exterminate în cel mai pur stil talibano-musulman.
Talpa țării mai rea decît ISIS.
Ca să atingeți supremul orgasm patriotic vă propun un discurs de acum 100 de ani (trecerea Dunării în al doilea Război Balcanic):
„…noi, oştenii României, am ajuns în anul 1913 cele mai frumoase zile ale vieţii noastre, când ridicăm steagurile pentru mărirea şi înălţarea moşiei părinteşti.
Iubiţii mei camarazi ! Ales între toate neamurile din acest colţ de lume a fost poporul românesc. Trăind într-o ţară mîndră şi îmbelşugată, blajin, creştin şi primitor, senin la obraz şi drept la inimă, a fost pus parcă aici de Dumnezeu ca să înflorească în pustiuri şi neamuri sălbatice. Aşa în vechi vremuri aici la Dunăre şi Carpaţi, neamul nostru a făcut aşezare frumoasă, după ce, cu ajutorul Domnului şi cu braţ de criţă, a zdrobit fălcile tuturor liftelor păgîne…”
[Mihail Sadoveanu 44 de zile în Bulgaria Editura Institutului de Arte Grafice Minerva București]
De mirare că Vadim, Funar & Comp. l-au ignorat.
impresionanta povestea. Ma bucur ca va uniti periodic la praznuire, si ca povestiti lucruri frumoase.
impresionant si foarte frumos scris..… te-ai gandit vreodata (serios) sa scrii un roman!?
în adolescență. de atunci mi-a trecut 🙂 mulțumesc
si eu ti-as cumpara cartile. Ai un stil de a povesti captivant.
Nu vrei roman, ok, dar ai putea scrie nuvele 🙂
Dacă aș avea timp, chef, inspirație sau măcar una dintre ele în doze suficiente aș scrie (din nou) zilnic pe blog, proiect pe care l-ar putea susține financiar oricine care are plăcerea de a veni aici, prin butonul de paypal 🙂 e mult mai ieftin și rapid decât o carte, fie ea și cu nuvele.
… nu este acelasi lucru.
ce-ti spune „o femeie” !?
N-o fi, eu zic doar că din scris nu se poate trăi. În România cel puțin. Nici din cărți, nici din bloguri, nici din ziaristică. Oricât de amabili ați fi voi, cititorii, timpul și munca de a scrie o carte nu sunt răsplătite financiar ca să te încurajeze să faci asta.
Tocmai am vrut sa platesc o parte din romanul/nuvelele (inca nescrise) dar nu pot (nu merge). de ce oare!?
Nu știu, dinspre mine merge 🙂 Poate nu ai cont de paypal?
Pai n-am dar din cate vad se poate si cu visa, sau!?
Numai prin paypal se poate.
Ghinion. vezi daca era cartea la librarie(chiar si online) acum o cumparam deja.
N-avem de unde ști, poate nu aveai bani în momentul ăla 😛
Momentul ala e acum cand am vrut sa o fac dar n-am putut!
Multumesc pentru aceasta postare!