Rasismul de microbuz

O întâmplare cu suc gastric și ușoare urme de rasism într-un microbuz neîncăpător, între Arad și Timișoara.

P este drum de gara din Arad e o pizzerie în fața căreia se adună oamenii ca să aștepte microbuzele care fac curse între Oradea și Timișoara. Nu există un panou de informații, un chioșc de bilete sau măcar o stație improviată. Informația e de fapt un zvon, iar orarul se bazează pe experiență. Nu știu cine e de vină, primăria Arad că nu a aprobat un „punct de lucru” pentru firma de microbuze care pare a avea sediul în Timișoara, sau firma nu s-a preocupat să-și organizeze activitatea astfel încât să răspundă nevoii de informare a călătorilor.

Iar călătorii pare că sunt din plin.  Am aflat de la un domn amabil, care aștepta și el un microbuz, că tocmai ratasem cursa de Timișoara. Mi-a arătat un autoturism bleu din care tocmai cobora un puști cu alură de dealer valutist: „uite ăla e chioșcul de informații”. „Chioșcul” m-a asigurat că mai vine un microbuz într-o oră jumate.

În preajma orei stabilite, vreo 25 de persoane se adunaseră deja în fața pizzeriei. Unii aveau bagaje voluminoase gen trollere, fapt ce m-a făcut să cred că va veni un autobuz mai încăpător decât microbuzul clasic de 19 locuri. N-a fost așa, prin urmare, când a tras microbuzul la „peronul” plin de călători, ne-am bulucit toți ca oile la strungă ca să prindem un loc în el.

Călătorii veniți de la Oradea coborau din el cu batistele la gură și fugeau care încotro, ca gândacii din fața atacului cu otravă. Din frânturile de cuvinte transmise ca un ecou spre coada bulucită afară am dedus că în interior cineva vomitase copios. Apoi primul care a băgat nasul în aerul exploziv al microbuzului s-a dat înapoi demobilizat.

Dar a fost un scurt moment de ezitare. Nevoia de a ajunge în Timișoara și frica de a piede avionul ( în cazul nostru) au fost mai puternice decât aroma acrișor amăruie a shaormei regurgitate pe bancheta din fundul microbuzului. Coada a rămas neclintită. Alternativa era un tren abia o oră jumate mai târziu, cu care nu erai sigur că ajungeai la timp pentru avion.

În timp ce unii mai curajoși au decis să-și fructifice avantajul de a se afla în fața ușii microbuzului și să urce ca să ocupe un scaun, autorul deranjului a fost trimis la pizzerie ca să caute un mop și o găleată, și să spele rodul preaplinului stomacal.

Era vorba de un țigan, cu piranda aferentă și puradelul de câteva luni în brațe. Ușor jenat, tipul s-a dus la pizzerie, a venit cu o găleată și un mop, a spălat și a dus găleata înapoi. În timpul ăsta, 15 scaune rămase neatinse de suc gastric au fost ocupate cât ai zice „mi-e greață” de primii norocoși din bulucul de afară. Două persoane stăteau deja pe interval, pentru că unul sau două din cele patru scaune din spate fuseseră afectate inițial de vomă și acum erau ude, iar cuplul minoritar completa până la 19 toată schema microbuzului. Numerele 20 și 21 ne-am nimerit a fi chiar noi, bucuroase că totuși am apucat să urcăm pe trepte, în timp ce alți 10-15 oameni contemplau de jos, cu jind, perspectiva tocmai ratată de a inhala niscai miros de vomă. Șoferul a anunțat că nu poate să ia mai mulți oameni decât locuri, pentru că nu e legal.

Ne-am rugat de el, am promis că stăm pe vine ca să nu ne vadă poliția, că arătăm biletele de avion în caz de inspecție rutieră, ce mai, ne-am înfipt pe interval și nu ne-am mai clintit de acolo. Dintr-o parte ne bătea alizeul de vomă, din cealaltă privirile indecise ale șoferului: să ne dea jos, să nu ne dea jos… Așa am mers până la Timișoara.

Ce m-a mirat în episodul derulat la Arad a fost că niciun moment nu am auzit pe cineva din microbuz sau de jos înjurându-i pe țigani pentru deranjul produs. M-am gândit că, uite domnule, niște oameni normali la cap în rasista Românie, care înțeleg că astfel de accidente se pot întâmpla oricui și nu contează faptul că ea avea fustă înflorată, iar el un dinte de aur.

Apoi, când tocmai mă pregăteam să trag concluzia asta încântată, țiganul – lungit confortabil acum pe toate cele patru scaune din spate, că doar voma fusese a lui, deci nu avea niciun motiv să nu le ocupe – a început să vorbească tare la telefon. Am fi aflat toți ce vorbea dacă am fi înțeles și limba, ba chiar am fi aflat și replicile interlocutorului, că și vocea ăluia se auzea până în față la șofer. Omul avea un telefon cu difuzor puternic. A fost momentul culminant, în care o doamnă de pe scaunul lângă care stăteam a început să dea mărunt din buze și ne-a întrebat cu subînțeles: „La București aveți din ăștia?” .

 

Etichete: , , , , , ,

7 comentarii la “Rasismul de microbuz” Subscribe

  1. Kathy Bates 14/12/2014 at 23:58 #

    Din câte văd pe lângă bloc, obiceiul de a băga pe gât bere alternativ cu vodcă (pentru cine nu ştie, combinaţia bere cu spirtoase de 40 de grade te poate duce la Urgenţă…) până vomiţi e destul de răspândit în Bucureşti printre ăştia. Şi majoritatea ăstora nici măcar nu sunt ţigani 🙂

  2. tizul 15/12/2014 at 08:24 #

    Statistic vorbind, needucatii lor ie mai multi ca ai nostri. Dar doar atat.

  3. adobrero 15/12/2014 at 13:37 #

    Tu te plangi de conditiile de calatorie, iar la club citim o carte premiata cu Nobel in care personajele se plimba cu niste microbuze jegoase si sinucigase pe deasupra. O fi vreo coincidenta sau mintile mari gandesc la fel? 🙂 Sau transportul cu microbuzul este una din mariel teme ale culturii universale? 🙂

    • Dollo 15/12/2014 at 14:42 #

      Diferența dintre mine și Pamuk e că eu nu am găsit un protofel burdușit alături 😉

      • o femeie 17/12/2014 at 18:22 #

        am impresia ca nici Pamuk nu a gasit :)))
        Dar din povestile lui a gasit un Nobel (5 mil. de coroane, parca e)

  4. Adrian 15/12/2014 at 14:25 #

    Bine ca nu v-au zis: La voi la MITICI aveti din astia?

Trackbacks/Pingbacks

  1. Rasismul de microbuz | România curată - 19/12/2014

    […] sursa: dollo.ro […]

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Ziua 4: Și chinez, și ateu, și friguros

Cica daca Adam si Eva ar fi fost chinezi

Azi am explicat unui conclocuitor chinez cum funcționează termoficarea românească; i-am băgat mințile în cap recenzoarei care voia să mă înregistreze doar pentru că trecusem pe la mama, și apoi am bârfit copios cu niște recenzoare bătrâne și puțin ciupite de molii, ca mine 😛