Azi la „oameni care sfințesc alte locuri” avem și primul bugetar care a ales să ne spună de ce a rămas în România. Veți fi tentați să spuneți că tocmai de aia, căci se știe că țara a devenit un rai al bugetarilor, pentru care muncim noi ăștilalți din privat. Uite de aia e bine să mai aflăm și cum se văd lucrurile din partea cealaltă a tunelului, așa cum și ea spune că a apreciat poveștile celor plecați. Și cred că povestea lui A. este de fapt valabilă pentru mulți alți români, care încearcă să-și vadă de treabă și de viață, pe cărarea lor, cât mai corect posibil. Fie că ea șerpuiește prin instituțiile de stat sau prin corporații.
Secretul e să stai în bula ta, să nu te enervezi chiar pentru orice, căci motive ar fi, și să găsești bucurii în ceea ce ai. Ușor de zis, ha?! 😉
explicații foto: Primele două imagini sunt reprezentative pentru ce înseamnă „bula” lui A.: un câmp pe care aleargă fetița ei și grădina lor. Ultima imagine e din categoria „oare ce caut eu în țara asta?”, dar nu o ține mult starea asta, căci îi vin în minte primele două imagini și îi trece 🙂
Dollo: Cum e viața dvs? Este așa cum v-o doriți?
M.A.: 37 de ani, căsătorită, 1 copil. Soțul este medic într-un oraș de provincie. Am plecat dintr-un oraș universitar în care am păstrat apartamentul și unde revenim periodic pentru a ne încărca bateriile. Suntem OK financiar deși muncim enorm pentru asta. Soțul lucrează în spital și de trei ori pe săptămână la privat. În acele zile ajunge și la ora 22-23 acasă (asta pentru cei care se întreabă cum poți munci și la stat și la privat). În plus, face gărzi sâmbăta la un spital județean. Dacă ar mai avea timp fizic (și dacă aș fi eu de acord) ar mai fi vreo două spitale unde a fost solicitat pentru gărzi și încă vreo două policlinici pentru consultații la privat. Eu lucrez „la stat”… cu accent pe lucrez. Sunt zile când nu reușesc să mă ridic de pe scaun decât pentru a merge la baie și să îmi iau ceva de mâncare. Sunt asistent la un oficiu de cadastru. Sunt unele domenii unde chiar se muncește și este extrem de frustrant când auzim emisiuni întregi la radio (e deschis permanent pe Europa fm) unde sunt hulite sporurile și salariile „nesimțite” de la stat. Cum vreți oameni competenți în sistem dacă nu îi motivați măcar financiar?
D.: Într-adevăr, bugetarii probabil încasează cam toate frustrările și nemulțumirile pe care le generează un stat nefuncțional. Ca bugetar, aveți frustrări din cauza lucrurilor care nu merg, a instituțiilor care nu funcționează, a statului de drept care e doar o formă fără fond?
M.A.: Evident că am aceleași frustrări ca și ceilalți. Un exemplu de astăzi: a fost nevoie să fac o copie legalizată a certificatului de naștere, pe care să o fotografiez, apoi să o transform în format pdf și să o trimit pe mail… oare de ce nu aș fi putut să fac același lucru cu originalul? (fotografie, pdf, mail)? 🤔 Dar am considerat că nu merită să mă stresez pentru atât de puțin și am făcut ce mi s-a cerut. Nu mi-am bătut capul prea mult, dar nici deranjul nu a fost prea mare. Poate asta este cheia? Să ne stresăm pe măsura deranjului. Bineînțeles că nu întotdeauna este ceva atât de simplu. Birocrația este foarte mare, dar uneori nici oamenii nu înțeleg ce li se cere. Asta spun prin prisma anilor în care am lucrat la notariat. Efectiv li se pare că nu este nicio diferență între a prezenta un original sau o copie simplă sau nu este o problemă în a susține că este necăsătorit deși în realitate nu este așa.
Despre instituții care nu funcționează sincer nu prea pot să zic multe decât ce văd și eu la TV. Programul meu este de așa natură că sunt într-un iureș continuu. Dar cred că tot la educație ajungem. Dacă ai oameni educați în sistem, ei vor ști să facă diferența între a aplica ad litteram un regulament și a-l corela cu alte dispoziții astfel încât să nu plimbi un om pe la zece instituții. Eu aleg să fac tot ce se poate on line (programări pentru pașaport/ carte de identitate/ taxe plătite pe ghișeul/ cazier) și să citesc de zece ori (tot online) ce acte îmi trebuie pentru ceva anume ca să nu irosesc nici timpul meu nici pe al altora. Dar, repet… nici nu am prea avut nevoie să merg pe la diverse instituții. Poate doar am avut noroc.
D.: Cam ce ați schimba dvs. în sistem, dacă ați fi pentru o vreme să zicem prim ministru? 😊
M.A.: Schimbarea stă în educație. Atât în infrastructură, dar și în cea mai importantă resursă: oamenii. Stimulați studenții buni cu salarii/ burse/ prime/ locuințe de serviciu etc pentru a rămâne la catedră. Ceva similar cu modul în care s-a procedat în cazul medicilor. Iar în cazul examenului de titularizare să se procedeze la fel ca la rezidențiat sau la admiterea în magistratură. Doar cei care iau peste nota de trecere să poată profesa. Nu se poate face rabat la calitate pentru cantitate. Evident că este de durată și vor fi în continuare și „uscături”, dar ceva ce s-a stricat în zeci de ani, nu cred că poate fi reparat nici în 5, nici în 10.
D.: Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește în viață?
M.A.: Mulțumiri? Avem un trai decent, nu am fost nevoiți să facem compromisuri până acum, tot ce am realizat până acum a fost pe muncă și meritat, suntem destul de aproape de părinți.
Visuri?… cred că ce vrea toată lumea… acea țară „ca afară”, un sistem care va avea grijă de noi la bătrânețe (nu îmi fac mari speranțe), să facem mai puțin de 7 ore până la mare și apoi când vedem ce e în jur să ne întrebăm oare ce a fost în capul nostru de am încercat și anul acesta marea de la noi. Să se vadă că suntem destui cei care am rămas și suntem niște cetățeni buni, zic eu. Poate mai vin și alții și se va vedea schimbarea 🙂
D.: V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?
M.A.: Da. De foarte multe ori. Inițial a fost când a terminat soțul meu facultatea, era rezident și avea 700 de lei salariu. Eu lucram într-un notariat, eram trecută cu jumătate de normă, că așa era practica, și aveam 1.400 de lei. Nu se întâmpla chiar cu mult timp în urmă… prin 2010-2012. Apoi a venit Ponta și le-a dat un fel de primă rezidenților, am reușit să ne luăm apartamentul cu „Prima casă” și am zis… hai să mai încercăm 🙂 Gândul emigrării revine periodic. La fiecare scandal politic, la fiecare aroganță a celor pe care i-am votat. Încă nu putem spune că am renunțat definitiv.
D.: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
M.A.: Familia și faptul că suntem conștienți de faptul că nicăieri nu este doar lapte și miere. Avem foarte multe cunoștințe și rude plecate care ne-au prezentat și părțile mai urâte din țările unde locuiesc.
D.: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?
M.A.: Încă nu
D.: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?
M.A.: Cred că este vorba despre faptul că ne place să avem familia extinsă aproape, dar și de faptul că reușim cumva să ne menținem o bulă a noastră.
D.: Bula asta e într-un oraș de provincie? Faceți naveta?
M.A.: Da, locuim acum într-un oraș mic, mic de tot, dar bula nu constă în asta. Orașul ar fi frumos (cam ca toate orașele din țara noastră) dar este administrat foarte, foarte prost. Bula suntem noi… Eu, soțul meu, fiica noastră, bunicii pe care îi vedem săptămânal, colegii de muncă cu care împărtășim aceleași principii (sau măcar unele asemănătoare).
Naveta facem amândoi. Soțul mai puțin (aproximativ 70km/zi, dus-întors) eu mai mult (150km/zi, dus-întors). Este oarecum complicat de explicat de ce, dar nu cred că este relevant oricum. Ideea este că am ales să rămânem în țară, ne enervează maxim mizeria din jur, dar apoi ne amintim că am vizitat Spania cu ceva timp în urmă și că în cartierul în care am stat mirosea îngrozitor pe străzi. La fel și cu gropile. Când am fost în Italia, erau unele străzi pe care dacă închideam ochii aș fi crezut că suntem acasă.
D.: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
M.A.: Educația! Fără educație nu avem nicio șansă
D.: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
M.A.: Cred că faptul că sunt un om corect, care a alea să rămână, care își plătește taxele, care sprijină câteva ONG uri, care și atunci când parchează mașina pentru 10 minute dă sms pentru locul de parcare, care muncește pe brânci și care își educă fiica să fie corectă și cu bun simț este deja un aport la schimbare. Sper ca pe viitor să fac mai mult, dar încă nu am reușit să mă organizez
D.: V-ați da viața pentru această țară?
M.A.: Pentru nicio țară. Susțin ideea de militari angajați care să aleagă să facă acest lucru.
D.: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?
M.A.: Da. În jurul meu sunt destui care gândesc ca mine.
D.: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?
M.A.: Fiica noastră. Dacă aș simți că viitorul ei nu ar fi ceea ce trebuie la noi în țară aș pleca a doua zi.
Vreau să îți mulțumesc pentru inițiativa pe care ai avut-o cu acest chestionar. Au fost câteva relatări imparțiale, cred eu, care au pus în evidență și problemele din țările în care au plecat cei care au răspuns și care au înclinat balanța mai mult spre a rămâne în țară.

Locul ăsta a fost un șoc încă de prima oară de când ne-am mutat în oraș și am același sentiment de dezamăgire de fiecare dată când trec pe acolo. Și acum era relativ bine…
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.